Revizuirea hotărârii: lipsa identității de părți, obiect și cauză impiedică calificarea hotărârilor drept potrivnice

Şedinţa publică din data de 3 mai 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Prin cererea de revizuire înregistrată la data de 14.01.2021 pe rolul Tribunalului Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2021, revizuentul C.M.I Dr. A. reprezentat prin A., în contradictoriu cu intimata Casa de Asigurări de Sănătate Prahova, a formulat cerere de revizuire împotriva sentinţei nr. 178 pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia a II- a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, din data de 3 martie 2020 în dosarul nr. x/2019, rămasă definitivă prin decizia 1242/15.12.2020, solicitând admiterea cererii de revizuire şi anularea în totalitate a hotărârii atacate.

Prin sentinţa civilă nr. 462 din data de 23 aprilie 2021, Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Ploieşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 17.05.2021.

2. Hotărârea dată asupra cererii de revizuire

Prin Decizia nr. 1086 din data de 21 septembrie 2021, Curtea de Apel Ploieşti, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins cerera de revizuire formulată de revizuentul C.M.I Dr. A. reprezentat prin A., în contradictoriu cu intimata Casa de Asigurări de Sănătate Prahova, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva Deciziei nr. 1086 din data de 21 septembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs revizuentul Cabinet Medical Individual Dr. A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1, 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând casarea în integralitate a deciziei atacate, cu consecinţa anulării sentinţei civile nr. 178 din 3 martie 2020 pronunţate în dosarul nr. x/2019, întrucât este potrivnică sentinţei civile nr. 710 din 29 mai 2019 pronunţate în dosarul nr. x/2019 şi trimiterii cauzei către instanţa civilă competentă pentru judecarea dosarului nr. x/2019, cu respectarea autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 710 din data de 29 mai 2019 prin care s-a statuat că notificările a căror anulare se solicită sunt acte civile.

Totodată, a solicitat sesizarea Înaltei Curţi, în vederea pronunţării unui recurs în interesul legii, conform art. 514 şi art. 515 alin. (1) din C. proc. civ., pentru aplicarea unitară de către instanţele civile a art. 255 alin. (1) din Legea nr. 96/2006 în acele cauze ce au ca obiect contractele de furnizare de servicii medicale dintre cabinetele de medicina familiei şi casele de asigurări de sănătate, respectiv pentru a se evita asimilarea greşită a unor acte emise într-un contract civil, încheiat între un cabinet de medicina familiei şi CAS Prahova, conform art. 255 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 cu actele administrative. A susţinut că această problemă a fost interpretată în mod neunitar de către Tribunalul Prahova şi Curtea de Apel Ploieşti, deşi în cadrul celor două dosare (nr. x/2019 şi nr. y/2019) se invocau aceleaşi notificări de reziliere a contractului de furnizare de servicii medicale şi a convenţiei de eliberare de certificate medicale nr. 2285 şi nr. 2286 emise de CAS Prahova la data de 29 martie 2019.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., a susţinut revizuentul că judecarea cererii de revizuire a fost făcută de un complet în componenţa căruia au intrat 2 judecători care au participat anterior la judecarea dosarelor în care s-au pronunţat hotările judecătoreşti nr. 178/03.03.2020 şi nr. 710/29.05.2019. În concret, din componenţa completului de judecată a făcut parte domnul judecător B., care a participat la judecarea recursului în dosarul nr. x/2019 în care s-a pronunţat hotărârea 178/3.03.2020, rămasă definitivă prin decizia 1242/15.12.2020.

De asemenea, din componenţa completului de judecată a făcut parte şi domnul judecător C., care a participat la judecarea recursului în dosarul nr. x/2019 în care s-a pronunţat hotărârea nr. 710/29.05.2019, rămasă definitivă prin decizia nr. 888/22.08.2019 şi care este potrivnică hotărârii nr. 178/3.03.2020 a cărei revizuire se solicită.

Dacă ar fi admis cererea de revizuire, aceştia ar fi trebuit să accepte că au statuat greşit in considerentele hotărârilor pronunţate anterior cu privire la natura juridică a notificărilor de reziliere nr. 2285 si 2286 din 29.03.2019 şi la instanţa competentă să soluţioneze cererea dedusă judecăţii.

Aşadar, potrivit art. 41 alin. (1) din C. proc. civ., cei doi judecători erau incompatibili absolut pentru judecarea cererii de revizuire a hotărârii 178/3.03.2020. Prin urmare, completul de judecată nu a fost alcătuit potrivit dispoziţiilor legale, ceea ce încadrează prezentul recurs la art. 488 alin. (1) punctul 1 din C. proc. civ.

Recurentul a mai susţinut, în dezvoltarea motivelor de recurs şi faptul că hotărârea nr. 1086/21.09.2021 încalcă principiile ce guvernează dreptul procesual civil, respectiv dreptul la apărare al revizuentului, stipulat de art. 13 alin. (1) din C. proc. civ., dreptul la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 alin. (1) din C. proc. civ., principiul legalităţii, prevăzut de art. 7 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., precum şi principiile fundamentale ale procesului civil reglementate de art. 20 şi art. 22 alin. (1), (2), (4), (6) şi (7) din C. proc. civ.. Astfel, hotărârea anterior menţionată produce o vătămare gravă a revizuentului, de natură a conduce la nulitatea actelor procedurale şi la încadrarea motivelor de recurs în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

În speţa de faţă, însă, completul de judecată al Curţii de Apel Ploieşti nu a fost alcătuit potrivit dispoziţiilor legale deoarece domnii judecători B. şi C. au fost pusi în situaţia de a-şi evalua propriile decizii cu privire la natura juridică a notificărilor nr. 2285 si nr. 2286 din 29.03.2019. Această chestiune litigioasă fusese deja tranşată, cu autoritate de lucru judecat, prin hotărârea nr. 710 din data de 29 mai 2019, prin care s-a statuat că, cele două notificări sunt acte civile emise în baza unui contract civil încheiat prin legea părţilor, conform art. 255 alin. (1) din Legea nr. 95/2006.

Recurentul a mai susţinut, în dezvoltarea motivelor de recurs şi faptul că hotărârea nr. 1086/21.09.2021 încalcă principiile ce guvernează dreptul procesual civil, respectiv dreptul la apărare al revizuentului, stipulat de art. 13 alin. (1) din C. proc. civ., dreptul la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 alin. (1) din C. proc. civ., principiul legalităţii, prevăzut de art. 7 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., precum şi principiile fundamentale ale procesului civil reglementate de art. 20 şi art. 22 alin. (1), (2), (4), (6) şi (7) din C. proc. civ.. Astfel, hotărârea anterior menţionată produce o vătămare gravă a revizuentului, de natură a conduce la nulitatea actelor procedurale şi la încadrarea motivelor de recurs în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Instanţa nu a avut în vedere faptul că problema legală statuată cu autoritate de lucru judecat a hotărârii nr. 178 din data de 3 martie 2020, a asimilării notificărilor nr. 2285 şi 2286 din data de 29 martie 2019 ca acte administrative este potrivnică celor statuate prin hotărârea nr. 710 din data de 29 mai 2020, în cadrul căreia s-a statuat că aceleaşi notificări reprezintă acte civile emise în baza unui contract civil.

De asemenea, instanţa a nesocotit regulile de procedură a judecării revizuirii prin evitarea comparării conform judecăţii finalizate a celor 2 hotărâri potrivnice, prin evitarea judecării stricte a admisibilităţii cererii de revizuire, prin compararea strictă a statuărilor potrivnice şi prin evaluarea greşită ca în cazul unui recurs propriu zis în dosarul nr. x/2018 şi nu a hotărârii a cărei revizuire se solicită.

Recurentul a susţinut că instanţa nu a respectat următoarele prevederile legale:

- dispoziţiile art. 513 alin. (4) din C. proc. civ. potrivit cărora atunci când există hotărâri potrivnice hotărârii a cărei revizuire se solicită, aceasta din urmă trebuie anulată;

- dispoziţiile art. 255 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 actualizată care prevăd că este civil contractul în care s-au emis cele 2 notificări de reziliere a căror anulare se solicită în dosarul nr. x/2019;

- dispoziţiile art. 131 alin. (1) şi ale art. 132 alin. (1) din C. proc. civ., conform cărora instanţa trebuie să-şi verifice competenţa din oficiu şi este obligată să stabilească instanţa judecătorească competentă, astfel: în cazul cererii de revizuire, nu revizuentul urmăreşte rejudecarea cauzei de către o instanţă civilă, ci aceasta se dispune din oficiu de către instanţa care judecă cererea de revizuire, iar în cazul dosarului nr. x/2019, chiar dacă reclamantul a ales să investească instanţa de contencios administrativ cu judecarea litigiului, aceasta ar fi trebuit să-şi decline din oficiu competenţa;

- dispoziţiile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. prin care se recunoaşte dreptul revizuentului de a opune în cadrul cererii de revizuire lucrul anterior judecat într-un litigiu;

- dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 şi alin. (2) din C. proc. civ., instanţa reţinând că hotărârea nr. 710/29.05.2019 nu evoca fondul.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul a susţinut că decizia recurată cuprinde motive străine de natura cauzei, astfel:

- au fost comparate în bloc cele două hotărâri, respectiv sentinţa nr. 178/03.03.2020 şi sentinţa nr. 710/29.05.2019 şi nu cele două chestiuni litigioase stabilite potrivnic în cuprinsul acestora cu privire la natura juridică a celor două notificări;

- instanţa a judecat în mod greşit un nou recurs la hotărârea nr. 178/03.03.2020, examinând legalitatea analizei făcute pe fondul cauzei, de către prima instanţă, în dosarul nr. x/2019, trasând astfel limite în judecarea cauzei, care au fost urmarea incompatibilităţii absolute a celor doi judecători B. şi C.;

- instanţa a reţinut că nu este justificată cererea de revizuire a sentinţei civile nr. 178/03.03.2020, deoarece hotărârea potrivnică nr. 710/29.05.2019 nu evocă fondul, deşi legiuitorul a stipulat în mod clar că nu se pune problema evocării fondului la aplicarea motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

- instanţa a reţinut că revizuentul, prin cererea de revizuire, urmăreşte obţinerea rejudecării cauzei de către o altă instanţă competentă funcţional, deşi, în opinia revizuentului, aceasta este chiar o cerinţă legală pe care legiuitorul a prevăzut-o în cuprinsul C. proc. civ., respectiv, în cazul în care cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se admite, hotărârea nr. 178/03.03.2020 ar trebui anulată;

- în cuprinsul considerentelor, s-a consemnat că revizuentul "tinde către obţinerea unei soluţii asupra unei excepţii de necompetenţă", deşi îi revenea instanţei sarcina să verifice, din oficiu, competenţa, conform art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 255 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, care prevede că sunt civile contractele de furnizare de servicii medicale;

- instanţa a mai reţinut în motivarea soluţiei de respingere a cererii de revizuire că ar trebui să se pronunţe tardiv şi nepermis de art. 131 din C. proc. civ. asupra competenţei funcţionale a instanţei care a pronunţat sentinţa civilă nr. 178/03.03.2020, făcând trimitere în acest sens şi la Decizia nr. 31/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii.

Recurentul a mai arătat că instanţa a considerat că interpretarea dată prin sentinţa civilă nr. 710/29.05.2019 nu i-a cauzat acestuia nicio vătămare, întrucât din considerentele sentinţei civile nr. 178/03.03.2020, astfel cum a fost menţinută de către instanţa de recurs, se poate constata că nu a fost îndeplinită condiţia cazului bine justificat pentru a opera suspendarea potrivit art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Instanţa a confundat revizuirea hotărârii nr. 178/03.03.2020 cu revizuirea hotărârii nr. 710/29.05.2019 care are autoritate de lucru judecat, precum şi decizia nr. 888/22.08.2019 prin care s-a admis recursul la hotărârea nr. 710/29.05.2019 cu decizia nr. 1242/15.12.2020 prin care s-a respins recursul la hotărârea nr. 178/03.03.2020 şi afirmă fals că nu s-a produs nicio vătămare părţii prin judecarea dosarului nr. x/2019 de către instanţa de contencios, deşi nu au fost avute în vedere prevederile art. 255 alin. (1), art. 312 lit. d), art. 313 lit. b), art. 314 şi 315 din Legea nr. 95/2006, completate cu prevederile art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (1) şi (7), art. 17 şi art. 19 din O.G. nr. 2/2001, în baza cărora ar fi trebuit să se constate că, cele două notificări sunt nule, întrucât nu a fost făcut un proces-verbal clar în prezenţa doamnei doctor D., prin care să se stabilească faptul obiectiv că aceasta a refuzat să prezinte actele la controlul iniţiat de CAS Prahova.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul a susţinut că decizia nr. 1086 din data de 21.09.2021 a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., precum şi cu încălcarea art. 430 alin. (1) şi (2) şi a art. 431 alin. (2) din acelaşi act normativ, instanţa reţinând în mod eronat că autoritatea de lucru judecat se referă la dispozitivul şi la considerentele hotărârii a cărei revizuire se solicită, nu şi la o singură chestiune litigioasă tranşată, respectiv la natura notificărilor de reziliere nr. 2285 şi 2286 din 29 martie 2019.

Articolul 431 din C. proc. civ. consacră 2 forme de manifestare a efectelor lucrului judecat, respectiv: efectul negativ sau extinctiv care presupune că o acţiune nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată şi cel pozitiv, potrivit căruia o soluţie dată raporturilor deduse judecăţii nu poate fi contrazisă printr-o altă hotărâre, indiferent că soluţia s-ar regăsi în dispozitiv sau în considerentele cu valoare decizională, deoarece ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părţi (res iudicata pro veritate habetur).

Mai mult decât atât, art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. reglementează efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, permiţând valorificarea aspectelor anterior dezlegate de către o instanţă de judecată, care doar au legătură cu ceea ce se deduce ulterior judecăţii, nefiind necesară îndeplinirea condiţiei de identitate de obiect sau cauză.

În situaţia încălcării efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, instanţa ar fi trebuit să anuleze sentinţa nr. 178/03.03.2020 şi să procedeze la rejudecarea dosarului nr. x/2019, cu respectarea a ceea ce s-a tranşat deja prin hotărârea nr. 710/29.05.2019, pronunţată în dosarul nr. x/2019, adică cu respectarea naturii civile a celor două notificări de reziliere.

Refuzând să anuleze hotărârea nr. 178/03.03.2020 pe motiv că revizuentul tinde la obţinerea rejudecării cauzei de către o altă instanţă competentă funcţional, instanţa a încălcat art. 5 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit căruia niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă, alin. (3) al aceluiaşi articol, care prevede că soluţionarea se face în baza principiilor generale ale dreptului şi ţinând seama de principiile echităţii, precum şi art. 6 din CEDO.

De asemenea, instanţa a nesocotit prevederile C. proc. civ. care stabilesc că se poate cere şi revizuirea unor hotărâri care nu evocă fondul în cazul motivului de revizuire întemeiat pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În plus, instanţa a analizat în considerente modul în care s-a judecat dosarul nr. x/2019 şi nu hotărârea nr. 178/03.03.2020, încălcând astfel prevederile art. 513 alin. (1) din C. proc. civ.

Totodată, a considerat că, în condiţiile în care revizuentul a înţeles să investească instanţa de contencios cu litigiul dedus judecăţii, nu mai era necesară verificarea din oficiu de către Tribunalul Prahova, a competenţei conform art. 131 din C. proc. civ. şi art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, fiind astfel încălcate principii fundamentale ale procesului civil (dreptul la apărare al revizuentului, la un proces echitabil, legalitatea procesului civil şi principiile stipulate la art. 20 şi art. 22 alin. (1), (2),(4),(6) şi (7) din C. proc. civ.).

Decizia recurată a fost dată şi cu încălcarea prevederilor art. 513 alin. (3) deoarece instanţa nu a limitat dezbaterile la admisibilitatea cererii de revizuire şi la faptele pe care se întemeiază, ci a comparat în bloc cele două sentinţe, a analizat aşa-zisa tendinţă a revizuentului de a obţine o soluţie asupra unei excepţii de necompetenţă utilizând în mod eronat dispoziţiile art. 131 din C. proc. civ. şi decizia nr. 31/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi afirmând fals că "scopul căii de atac a revizuirii, voinţa legiuitorului şi raţiunea esenţială a adoptării fiind subsumată imperativului unor derogări limitate şi exprese de la principiul securităţii raporturilor juridice" şi că nu s-a produs nicio vătămare părţii prin judecarea de către instanţa de contencios a dosarului nr. x/2019

Instanţa nu s-a referit strict la ceea ce s-a cerut prin cererea de revizuire, respectiv la compararea lucrului judecat anterior prin hotărârea nr. 710/29.05.2019 cu lucrul judecat reţinut prin hotărârea nr. 178/03.03.2020, încălcând şi prevederile art. 255 alin. (1) din Legea nr. 95/2006.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata Casa de Asigurări de Sănătate Prahova nu a depus întâmpinare la dosarul cauzei.

II. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea de revizuire, revizuentul a solicitat, în contradictoriu cu intimata CAS Prahova, pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea sentinţei civile nr. 178 din data de 3 martie 2020, pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2019, rămasă definitivă prin Decizia nr. 1242 din data de 15 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Cererea de revizuire a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., revizuentul invocând faptul că sentinţa civilă nr. 178 din data de 3 martie 2020, pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2019 ar fi trebuit să fie anulată întrucât încalcă autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 710 din data de 3 martie 2020 pronunţată de Tribunalul Prahova, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 888 din data de 22 august 2019 a Curţii de Apel Ploieşti.

Prin decizia civilă nr. 1086 din data de 21 septembrie 2021, Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios adminstrativ şi fiscal a respins cererea de revizuire, ca nefondată, iar împotriva acestei soluţii, revizuentul s-a îndreptat cu recurs, prevalându-se de motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1, 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

II.1. Prealabil analizării motivelor de recurs, Înalta Curte constată că revizuentul Cabinet Medical Individual Dr. A. a formulat, în cuprinsul cererii de recurs, o cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unui recurs în interesul legii, conform art. 514 şi art. 515 din C. proc. civ., pentru aplicarea unitară a prevederilor art. 255 alin. (1) din Legea nr. 95/2006.

Potrivit art. 514 din C. proc. civ.: "Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti", iar potrivit art. 515 din acelaşi act normativ: "Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferite prin hotărâri definitive, care se anexează cererii".

Faţă de aceste prevederi legale, instanţa de control judiciar constată că recursul în interesul legii reprezintă un mecanism de unificare a practicii judiciare care nu are legătură cu o pricină aflată pe rolul instanţelor judecătoreşti, ci vizează existenţa unor hotărâri judecătoreşti definitive care să ateste rezolvări diferite cu privire la aceeaşi problemă de drept, iar sesizarea Înaltei Curţi cu un recurs în interes legii nu se poate face de către orice persoană care ia cunoştinţă despre existenţa unei practici neunitare, ci doar de persoanele şi instituţiile expres menţionate de legiuitor.

Prin urmare, demersul judiciar iniţiat de către recurent în acest sens este inadmisibil în litigiul pendinte.

În continuare, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor de recurs invocate.

II.2. Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., recurentul a criticat nelegala alcătuire a completului de judecată ce a pronunţat decizia recurată în prezenta cauză, respectiv faptul că, la soluţionarea cererii de revizuire au participat domnii judecători B. şi C., care au soluţionat anterior recursurile declarate împotriva sentinţelor pe care revizuentul le apreciază ca fiind potrivnice. Înalta Curte constată că, prin încheierea din cameră de consiliu din data de 28 mai 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Ploieşti a respins declaraţia de abţinere formulată de către domnul judecător B., care a pronunţat decizia nr. 1242/15.12.2020 în dosarul nr. x/2019 prin care a fost respins recursul declarat de reclamantul Cabinet Medical Individual Doctor A. împotriva sentinţei nr. 178 din data de 3 martie 2020 pronunţată de Trribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

De asemenea, revizuentul a formulat cerere de recuzare a domnilor judecători C. şi B., iar prin încheierea din cameră de consiliu, din data de 29 iunie 2021, această cerere a fost anulată, pentru netimbrare, dobândind caracter definitiv prin nerecurare.

Faţă de aceste împrejurări, Înalta Curte apreciază că instanţa de judecată învestită cu soluţionarea cererii de revizuire a fost alcătuită cu respectarea prevederilor legale, întrucât pretinsa incompatibilitate a făcut obiectul unei declaraţii de abţinere, respectiv unei cereri de recuzare şi a fost tranşată prin hotărâri definitive ce se opun şi în prezenta cauză.

Cu toate acestea, chiar dacă recurentul nu a atacat în mod formal încheierea de anulare a cererii de recuzare, ca netimbrată şi chiar dacă incompatibilitatea judecătorilor reprezintă o chestiune distinctă de problema nelegalei alcătuiri a completului de judecată, Înalta Curte, având în vedere criticile acestuia cu privire la incidenţa cazului de incompatibilitate absolută prevăzut de art. 41 din C. proc. civ., constată că niciunul dintre judecătorii menţionaţi anterior nu a făcut parte din compunerea completului de judecată care a soluţionat hotărârea a cărei revizuire se solicită.

Existenţa sau nu a unui caz de incompatibilitate se apreciază şi după cum, în calea extraordinară de atac promovată, este repusă sau nu în discuţie problema de drept soluţionată anterior. Or, în cauza de faţă, domnii judecători B. şi C. nu au fost puşi în situaţia de a se pronunţa asupra chestiunilor deja dezlegate prin recursurile pronunţate de către aceştia, ci au fost chemaţi să se pronunţe strict asupra incidenţei motivului de revizuire reglementat de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., respectiv asupra existenţei unei hotărâri potrivnice (sentinţa civilă nr. 178/03.03.2020), care încalcă autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 710 din data de 29.05.2019.

II.3. În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unei hotărâri se poate cere, când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. Acest motiv de recurs include toate neregularităţile procedurale care atrag sancţiunea nulităţii, cu excepţia celor menţionate la punctele 1-4, precum si nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

În speţă, Înalta Curte constată că recurentul s-a limitat la a enumera drepturile procesuale şi principiile pretins încălcate de către instanţa de revizuire, respectiv dreptul la apărare, prevăzut de art. 13 alin. (1) din C. proc. civ., dreptul la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 alin. (1) din C. proc. civ. şi principiile stipulate de art. 7 alin. (1) şi (2) şi art. 20, art. 22 alin. (1), (2), (4), (6) şi (7) din C. proc. civ., fără a arăta în mod concret care sunt criticile de nelegalitate aduse deciziei recurate cu privire la acestea. Aşadar, din această perspectivă, Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. a fost invocat strict formal, neputând fiind decelate critici circumscrise acestuia.

Recurentul a mai invocat şi încălcarea dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 şi alin. (2), art. 513 alin. (1), (2) şi (4) din Codul de procedură, coroborate cu art. 430 alin. (2) şi art. 431 alin. (1) şi (2) din acelaşi act normativ, care reglementează procedura de soluţionare a cererii de revizuire prin care se invocă existenţa unei hotărâri potrivnice.

Înalta Curte reţine că nemulţumirea generică a recurentului legată de procedura de soluţionare a cererii de revizuire din perspectiva analizării condiţiilor de admisibilitate a acesteia, subsumate unor pretinse aspecte de nelegalitate, nu reprezintă o chestiune care să determine reformarea hotărârii sau să demonstreze nelegalitatea acesteia din perspectiva motivului de casare invocat.

Întrucât aceste critici de nelegalitate au fost reiterate în cuprinsul motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a le trata în mod unitar la momentul examinării acestuia.

Înalta Curte observă că recurentul a mai susţinut în dezvoltarea motivelor de recurs şi faptul că, pe de o parte, decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 255 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 care reglementează natura civilă a contractului în legătură cu care au fost emise cele două notificări de reziliere ce fac obiectul prezentului litigiu, iar pe de altă parte, că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 131 alin. (1) şi art. 132 alin. (1) din C. proc. civ., cu referire la instanţa învestită cu soluţionarea dosarului nr. x/2019, care ar fi trebuit, în opinia recurentului, să-şi decline, din oficiu, competenţa, conform art. 22 din C. proc. civ. şi art. 255 alin. (1) din Legea nr. 95/2006.

Înalta Curte nu va analiza însă aceste două critici de nelegalitate întrucât exced cadrului procesual cu care a fost învestită, chestiunea litigioasă ce formează obiectul prezentei cauze fiind reprezentată exclusiv de existenţa sau inexistenţa unei hotărâri potrivnice care încalcă autoritatea de lucru judecat a altei hotărâri definitive prin care a fost tranşată aceeaşi problemă de drept, respectiv dacă este incident motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În concluzie, Înalta Curte reţine că prima instanţă a respectat regulile de procedură incidente speţei, nefiind întrunite motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

II.4. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Recurentul a susţinut, printr-o serie de argumente, că hotărârea recurată se întemeiază pe motive străine de natura cauzei.

Printr-o primă critică, recurentul a apreciat că se încadrează în noţiunea de "motive străine de natura cauzei" faptul că instanţa a comparat "în bloc" cele două hotărâri pretins potrivnice, în loc să analizeze cele două chestiuni litigioase stabilite potrivnic în cuprinsul acestora, cu privire la natura juridică a celor două notificări de reziliere ce fac obiectul prezentei cauze.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte apreciază că o prezentare "în bloc" a considerentelor şi dispozitivelor pretinselor sentinţe contradictorii nu echivalează cu o nesoluţionare a cauzei de către instanţa învestită.

Contrar susţinerilor recurentului, Înalta Curte reţine că hotărârea atacată a fost motivată în conformitate cu prevederile art. 425 C. proc. civ., respectând garanţiile instituite prin art. 6 din C.E.D.O. referitoare la dreptul la un proces echitabil şi lipsit de arbitrariu şi explicând în mod convingător soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că a analizat în mod adecvat elementele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri, arătând care este raţionamentul pe baza căruia a pronunţat soluţia în cauză.

Înalta Curte reţine că, pentru a fi incidentă teza evidenţiată de către recurent, hotărârea recurată ar fi trebuit să se întemeieze numai pe motive străine, or, în speţa de faţă, se observă că instanţa a examinat obiectul dedus judecăţii, respectiv condiţiile de admisibilitate a cererii de revizuire şi faptele pe care aceasta se întemeiază şi a arătat care este silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate. Este adevărat că instanţa a folosit şi argumente suplimentare menite să întărească soluţia pronunţată, însă Înalta Curte apreciază că acestea nu sunt de natură a conduce la reformarea deciziei recurate, câtă vreme, din lecturarea considerentelor acesteia, rezultă cu uşurinţă motivele care au stat la baza soluţiei pronunţate.

În concluzie, Înalta Curte reţine că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu este fondat.

II.4. În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Instanţa de control judiciar aminteşte că, prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., sunt vizate situaţiile în care instanţa de fond evocă norme de drept substanţial incidente situaţiei în cauză, dar le încalcă în litera sau spiritul lor ori le aplică greşit, consecinţă a unei interpretări eronate a legii.

Potrivit art. 509 alin. (1) din C. proc. civ., "revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: (…) există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri".

Din analiza acestor dispoziţii legale rezultă că pentru incidenţa acestui motiv de revizuire trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: să fie vorba despre hotărâri potrivnice, hotărârile să fie pronunţate în aceeaşi pricină, deci să fi existat tripla identitate de elemente: aceleaşi părţi, acelaşi obiect, aceeaşi cauză, hotărârile să fie pronunţate în dosare diferite în al doilea proces să nu se fi invocat excepţia autorităţii de lucru judecat sau dacă a fost ridicată, să nu se fi discutat excepţia şi să se ceară anularea celei de a doua hotărâri, care s-a pronunţat cu încălcarea autorităţii de lucru judecat.

Prin hotărâri definitive potrivnice se înţeleg acelea care s-au pronunţat în dosare separate, prin hotărârea din cel de-al doilea dosar încălcându-se autoritatea lucrului judecat rezultat din hotărârea pronunţată în primul dosar.

Legătura dintre litigii trebuie să fie una concretă şi se impune ca aspectul dezlegat să vizeze raporturile dintre părţi, existenţa unei identităţi de părţi fiind esenţială pentru reţinerea oricăreia dintre valenţele lucrului judecat întrucât, relevantă, în aprecierea stării de contradicţie, privită prin prisma efectului pozitiv de lucru judecat (evocat de revizuent), este împrejurarea dezlegării, cu putere de lucru judecat, a unor aspecte tranşate prin prima hotărâre în privinţa raporturilor dintre părţile celei de-a doua judecăţi, spre a fi împiedicată reluarea în dezbatere sau statuarea în sens contrar asupra unei chestiuni litigioase deja tranşate jurisdicţional între acestea, dacă o astfel de chestiune are legătură cu procesul ulterior.

Or, rezolvarea diferită, dată în alte cauze, a unor chestiuni litigioase similare nu creează "hotărâri potrivnice" în sensul art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Chiar dacă problemele de drept supuse controlului judiciar sunt similare, nu se poate susţine existenţa atributelor lucrului judecat (în oricare dintre formele acesteia de manifestare), hotărârile putând fi considerate, cel mult, ca exprimând o practică judiciară neunitară la nivelul instanţelor, a cărei unificare se face prin mecanismele prevăzute de lege, iar nu prin calea extraordinară de atac a revizuirii.

Înalta Curte reţine că, în reglementarea noţiunii de autoritate de lucru judecat, inclusiv în planul fundamentării cazului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., relevant este principiul respectării unei hotărâri judecătoreşti anterioare, în care s-au judecat chestiuni litigioase supuse controlului judecătoresc. Scopul unui astfel de mecanism este acela de a proteja principiul securităţii juridice din perspectiva sancţionării cazului în care a doua hotărâre încalcă aspectele dezlegate cu putere de lucru judecat prin prima hotărâre, însă un astfel de mecanism nu poate fi extins dincolo de ipotezele particulare pe care le reglementează, o astfel de reglementare fiind intrinsec legată de notele distinctive ale actului de justiţie realizat în cadrul litigiului concret soluţionat pe cale judiciară.

Or, rezolvarea unei chestiuni de drept pe calea unei hotărâri în cadrul unor litigii cu obiecte diferite, nu creează "hotărâri potrivnice" în sensul art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că, în speţa de faţă, nu este îndeplinită condiţia existenţei unei hotărâri potrivnice, care să încalce autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri anterioare, din perspectiva efectului negativ sau pozitiv al acestei autorităţi, hotărârea pe care revizuentul o circumscrie cazului de revizuire reglementat de art. 509 pct. 8 C. proc. civ., neîndeplinind condiţiile expuse în paragrafele anterioare, spre a fi calificată drept hotărâre potrivnică.

Obiectul dosarului nr. x/2019 a fost reprezentat de cererea reclamantului formulată în temeiul art. 14 şi următoarele din Legea nr. 554/2004, prin care acesta a solicitat suspendarea executării notificării de reziliere nr. x/29.03.2019 privind rezilierea contractului nr. x/2018 şi a notificării nr. x/29.03.2019 privind rezilierea convenţiei privind eliberarea certificatelor de concediu medical nr. 336/01.04.2016 până la soluţionarea acţiunii în anulare.

Înalta Curte observă atât diferenţa de obiect dintre dosarele nr. x/2019 şi nr. y/2019, dar şi diferenţa de cauză dintre acestea, mai precis acţiune în anularea unui act administrativ întemeiată pe prevederile art. 1 şi art. 8 din Legea nr. 554/2004, respectiv cerere de suspendare a executării actului administrativ întemeiată pe prevederile art. 14 şi următoarele din Legea nr. 554/2004.

De asemenea, Înalta Curte nu poate ignora nici specificul litigiilor ce au drept obiect cererile întemeiate pe prevederile art. 14 din Legea nr. 554/2004, în cadrul cărora instanţa este chemată să realizeze o analiză de aparenţă a legalităţii, fără a influenţa şi afecta fondul cauzei. În pronunţarea unei soluţii într-o speţă de natura celei reglementate de antereferitul text normativ, judecătorul este îndreptăţit să "pipăie" fondul litigiului, spre a analiza în favoarea cui funcţionează aparenţa de legalitate, verificând doar dacă există un indiciu temeinic de nelegalitate, care să creeze o îndoiala rezonabilă privind prezumţia de legalitate de care se bucura actul administrativ, fără a fi necesar a răsturna această prezumţie, răsturnare care se poate petrece în faţa instanţei care examinează cererea în anularea actului administrativ.

În raport de astfel de aspecte, puterea de lucru judecat ataşată elementelor dezlegate în cadrul unui litigiu având drept obiect o cerere întemeiată pe prevederile art. 14 din Legea nr. 554/2004 poate fi opusă doar unei cauze având acelaşi rol de temporizare a efectelor actului administrativ, dar nu şi în cadrul unui litigiu în care este analizată însăşi legalitatea actului administrativ. De altfel, se reţine că suspendarea se dispune, în temeiul art. 14 şi art. 15 din Legea nr. 554/2004, până la soluţionarea cauzei privind anularea actului administrativ vizat.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că, în cauza de faţă, nu este îndeplinită condiţia existenţei unei hotărâri potrivnice, care să încalce autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri anterioare, din perspectiva efectului negativ sau pozitiv al acestei autorităţi, nefiind incident cazul de revizuire reglementat de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Întrucât toate cerinţele de admisibilitate a căii extraordinare de atac trebuie îndeplinite cumulativ şi absenţa uneia conduce la soluţia de respingere a cererii de revizuire, ca inadmisibilă, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesară analizarea restului criticilor formulate de către recurent cu privire la condiţiile de admisibilitate ale cererii de revizuire.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de Cabinet Medical Individual Dr. A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Cabinet Medical Individual Dr. A. împotriva deciziei civile nr. 1086 din data de 21 septembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 3 mai 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.