Validity of automatic lease extension clause for state forest land under changed statutory framework prohibiting new leases

Şedinţa publică din data de 2 mai 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată şi parcursul cauzei în prim ciclu procesual

1.1. Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2015, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Regia Naţională a Pădurilor - ROMSILVA şi Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva - Direcţia Silvică Bihor, anularea în parte a Hotărârii Consiliului de Administraţie al Romsilva nr. 7/30.07.2015, în ce priveşte decizia consemnată în art. 7 alin. (13), prin care a fost aprobată propunerea Serviciului juridic al Romsilva de a nu se prelungi durata contractului de închiriere a terenului forestier aferent complexului de vânătoare nr. 5852/30.08.2005, precum şi a actelor care au stat la baza adoptării acestei hotărâri (Nota Serviciului juridic nr. 9661/29.07.2015, Notificarea nr. x/11.06.2015 şi orice alte acte premergătoare), precum şi să se constate existenţa actuală a unui drept de folosinţă al reclamantei asupra terenului forestier obiect al contractului de închiriere nr. x/30.08.2005 şi să fie obligate pârâtele să îşi execute faţă de A. S.R.L. obligaţiile ce le revin în temeiul acestui contract.

1.2. Prin sentinţa civilă nr. 2488/05.09.2016, pronunţată în dosarul nr. x/2015, s-a dispus disjungerea capătului de cerere formulat de reclamantă, având ca obiect anularea în parte a Hotărârii Consiliului de Administraţie al Romsilva nr. 7/30.07.2015, în ce priveşte decizia consemnată în art. 7 alin. (13), prin care a fost aprobată propunerea Serviciului juridic al Romsilva de a nu se prelungi durata Contractului de închiriere a terenului forestier aferent complexului de vânătoare nr. 5852/30.08.2005, precum şi a actelor care au stat la baza adoptării acestei hotărâri (Nota Serviciului juridic nr. 9661/29.07.2015, Notificarea nr. x/11.06.2015 şi orice alte acte premergătoare), iar cu privire la al doilea capăt de cerere a fost admisă excepţia necompetenţei materiale şi s-a dispus declinarea competenţei în favoarea Tribunalului Bihor.

1.3. În vederea soluţionării capătului de cerere disjuns, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a format, la data de 23.09.2016, dosarul nr. x/2016.

1.4. Prin cererea înregistrată la data de 27.01.2017, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice a formulat cerere de intervenţie în interesul pârâtelor, susţinând interesele procesuale ale acestuia şi solicitând respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

1.5. Prin încheierea din 27.02.2017, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Bucureşti a admis, în principiu, cererea de intervenţie a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi a respins, ca inadmisibilă, cererea de arătare a titularului dreptului, formulată de pârâte pentru Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

1.6. Prin sentinţa civilă nr. 1457 din 24 aprilie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele Regia Naţională a Pădurilor Romsilva şi Regia Naţională a Pădurilor Romsilva-Direcţia Silvică Bihor. De asemenea a fost admisă cererea de intervenţie accesorie în favoarea pârâtelor, formulată de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

1.7. Împotriva sentinţei nr. 1457 din 24 aprilie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs reclamanta A. S.R.L.

1.8. Prin decizia civilă nr. 5429 din 7 noiembrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1457 din 24 aprilie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

1.9. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal iniţial sub nr. x/2016*, iar urmare admiterii cererii de abţinere formulate de judecătorul ce a soluţionat cauza în primă instanţă în primul ciclu procesual, dosarul a fost reînregistrat sub nr. x/2020.

2. Hotărârea instanţei de fond

În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 572 din 9 iulie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele Regia Naţională a Pădurilor-Romsilva şi Regia Naţională a Pădurilor-Romsilva - Direcţia Silvică Bihor, ca neîntemeiată şi a admis cererea de intervenţie accesorie în interesul pârâtelor formulată de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva hotărârii judecătoreşti menţionate în punctul I.2 de mai sus, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., prin care, invocând incidenţa cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ., a solicitat casarea sentinţei atacate, cu consecinţa, în rejudecare, a admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

A susţinut recurenta-reclamantă că a exercitat calea de atac în termenul de 15 zile de la data luării la cunoştinţă a hotărârii judecătoreşti atacate, anume de la data de 11.10.2021, data fotocopierii dosarului la arhiva Curţii de Apel Bucureşti, formulând, totodată, în subsidiar, cerere de repunere în termen, începând cu această dată.

Cu privire la fondul recursului, a arătat recurenta-reclamantă că, în esenţă, principala încălcare a normelor de drept material realizată de prima instanţă rezultă din încălcarea art. 969 din vechiul C. civ., privind forţa obligatorie a contractului.

Întrucât judecătorul fondului nu a făcut aplicarea acestui text legal, a pronunţat o hotărâre vădit nelegală, în care a invocat texte legale incidente în cazul clauzelor îndoielnice pentru un articol contractual care nu reclama aplicarea acestora, încălcând, evident, principiul in claris non fit interpretatio, aplicabil în dreptul român prin interpretarea per a contrario a art. 978 şi următoarele din vechiul C. civ.

I se reproşează judecătorului fondului că a refuzat să recunoască forţa obligatorie a unei clauze contractuale şi a încălcat principiul neretroactivităţii, ajungând să aplice unui contract încheiat în anul 2005 norme legale edictate cu mult ulterior, iar după ce a redat prevederile art. 5 din contractul de închiriere, a susţinut recurenta-reclamantă că mecanismul agreat de părţile contractante presupune, cu claritate, ca în absenţa vreunei notificări din partea locatarului WBC, contractul să se prelungească automat.

În criticile din recurs, a arătat recurenta WBC că Romsilva, nemulţumită de prevederile propriului contract, şi-a creat un drept de denunţare în favoarea sa, după cum rezultă din art. 7 alin. (1) din Hotărârea nr. 7/30.07.2015 a Romsilva, prin care s-a aprobat "propunerea Serviciului juridic din Nota nr. x/29.07.2015 de a nu se prelungi contractele de închiriere a fondului forestier proprietate publică a statului în scopul înfiinţării şi funcţionării crescătoriilor de vânat şi a complexurilor de vânătoare", deşi, în cuprinsul notei nr. x/29.07.2015 s-a reţinut corect că dreptul de denunţare aparţine locatarului:

"la art. 5 din contractul de închiriere posibilitatea de a prelungi sau a înceta contractul este acordată exclusiv locatarului". Pretinde recurentul-reclamant că este inacceptabil raţionamentul primei instanţe, în care s-a reţinut că norme legale impun ignorarea conţinutului art. 5 din contractul de închiriere, iar locatorul Romsilva ar deţine un drept recunoscut de denunţare.

Recurenta-reclamantă a invocat încălcarea autorităţii de lucru judecat de către judecătorul fondului, prin raportare la decizia nr. 5429/7.11.2019 a ÎCCJ, în ale cărei considerente s-a afirmat că "Romsilva s-a angajat prin art. 5 din contractul de închiriere să respecte dreptul exclusiv al locatarului de a decide după primii 10 ani dacă doreşte să înceteze sau să continue executarea contractului", concluzionând prima instanţă în sens invers decât în decizia menţionată, fiind incident, în atare condiţii, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Totodată, formulând critici referitoare la interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat recurenta-reclamantă WBC că sunt clare clauzele contractului de închiriere, art. 5 din această convenţie prevăzând că locatarul WBC este singura entitate care deţine un drept potestativ de a opri prelungirea contractului de închiriere, cu cel puţin 15 zile înainte de împlinirea termenului de 10 ani, iar un astfel de drept simetric nu este pur şi simplu stipulat în favoarea locatorului Romsilva.

A susţinut recurenta-reclamantă că instanţa nu putea aplica normele de interpretare a clauzelor îndoielnice prevăzute de art. 978 şi următoarele din vechiul C. civ., faţă de împrejurarea că sfera prevederii contractuale este clară, judecătorul fondului încălcând prevederile art. 969 din vechiul C. civ. şi principiul irevocabilităţii convenţiilor civile. Se afirmă în calea recursului că nu poate fi vorba despre nicio eroare materială în redactarea clauzei nr. 5 din contractul de închiriere, însăşi intimata-pârâtă Romsilva recunoscând acest drept exclusiv al locatarului de a prelungi sau înceta respectivul contract.

Apoi, a mai afirmat recurenta WBC că prelungirea contractului este un efect al convenţiei părţilor, nu o modificare a acesteia, dat fiind faptul că prelungirea rezultă ca urmare a clauzelor deja agreate, fără a fi necesară vreo amendare a acestora, sub unica cerinţă a neexercitării dreptului potestativ al WBC de denunţare.

Au fost menţionate ca fiind incidente, în acest context, prevederile art. 1 şi ale art. 969 din vechiul C. civ., cele ale art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. şi ale art. 15 din Constituţia României.

În condiţiile în care instanţa de contencios administrativ nu a fost învestită cu o cerere de anulare a clauzei art. 5 din contractul de închiriere, nu se putea refuza aplicarea acestei prevederi contractuale, iar o altă încălcare a dreptului material s-a realizat prin aplicarea noii legi efectelor unui contract încheiat sub legea veche.

A susţinut recurenta-reclamantă că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 1810 C. civ., nefiind incidentă ipoteza tacitei relocaţiuni, întrucât art. 5 din contract reglementează o modalitate de prelungire automată a închirierii în baza înţelegerii iniţiale a părţilor, nu de închiriere a unui nou contract, iar lipsa notificării din partea locatarului WBC atrage prelungirea duratei contractuale.

Se mai arată că regimul tacitei relocaţiuni este unul dispozitiv, de la care părţile pot deroga, referirea părţilor la noţiunea de tacită relocaţiune nu a fost realizată pentru a se prelua ca atare regimul tacitei relocaţiuni, în acest scop nefiind nevoie de o prevedere expresă. Prin urmare, nu sunt incidente prevederile art. 15 din Legea nr. 213/1998, art. 1 şi art. 4 din H.G. nr. 725/2005, art. 1784 alin. (3) C. civ., art. 11 alin. (3) Codul silvic aprobat prin Legea nr. 46/2008.

Se critică în recurs aplicarea greşită, de către prima instanţă, a tuturor acestor dispoziţii legale, susţinându-se că judecătorul fondului a adăugat la actul administrativ normativ pe care l-a citat (H.G. nr. 725/2005), iar toată argumentaţia din hotărârea recurată este, de fapt, o critică la adresa unei clauze contractuale cu analiza căreia nu a fost învestită. În referire la prevederile art. 15 din Lege nr. 213/1998, se arată de către recurenta-reclamantă că, odată ce un contract a fost atribuit prin licitaţie publică, efectele sale sunt obligatorii pentru părţi, iar în logica instanţei de fond, niciodată nu ar mai avea loc o prelungire a contractului, ci ar exista obligaţia parcurgerii unei noi proceduri de licitaţie publică, iar prevederile art. 4 alin. (1) din H.G. nr. 725/2005 ar deveni lipsite de raţiune.

În privinţa normei de la art. 1784 C. civ., a afirmat recurenta-reclamantă că a fost aplicată eronat de către prima instanţă, neputând fi incidentă o astfel de prevedere cu efect retroactiv, iar textul de lege este aplicabil unui alt domeniu, însă, potrivit Legii nr. 213/1998, Romsilva nu se numără printre persoanele care nu pot face decât acte de administrare, iar contractul de închiriere nu cade sub incidenţa art. 1784 alin. (3) C. civ.

Pe de altă parte, acest articol din C. civ. stabileşte expres că este aplicabil doar dacă nu există prevederi contrare într-o lege specială, care să dispună altfel, or, în cauză, contractul de închiriere a fost încheiat în temeiul art. 4 din H.G. nr. 725/2005, iar la momentul intrării în vigoare a art. 1784 alin. (3) C. civ., erau în vigoare atât prevederile art. 14 din Legea nr. 213/1998, cât şi H.G. nr. 725/2005.

În privinţa dispoziţiilor art. 11 alin. (3) din Codul silvic, se arată în criticile din recurs că Legea nr. 46/2008, de aprobare a Codului silvic, este o lege ulterioară încheierii contractului, iar interdicţia concesionării fondului forestier nu se poate aplica închirierii, fiind făcută o distincţie şi în Legea nr. 213/1998 între contractul de concesiune şi contractul de închiriere, drepturile concesionarului fiind mai extinse decât cele ale locatarului.

Se mai pretinde în calea de atac o încălcare a dispoziţiilor art. 1225 şi a celor din cuprinsul art. 1236, ambele din C. civ., referitoare la caracterul licit al obiectului şi al cauzei unei contract, recurenta subliniind că lipsesc din considerentele sentinţei atacate orice fel de referiri la motivele de nelegalitate a hotărârii Romsilva rezultând din încălcarea acestor texte legale. Pe de o parte, afirmă recurenta WBC, hotărârea Romsilva are ca obiect încetarea contractului, în lipsa dreptului autorităţii de a ignora forţa obligatorie a art. 5 din respectivul contract, astfel că obiectul actului administrativ atacat contravine ordinii publice. Pe de altă parte, cauza pentru care Romsilva a emis hotărârea atacată constă în eludarea obligaţiei asumate prin contract de a respecta dreptul de folosinţă al chiriaşului pentru o perioadă de 49 de ani, în ipoteza în care chiriaşul nu notifică încetarea acestuia după primii 10 ani, cauza hotărârii Romsilva fiind, astfel, una ilicită.

Totodată, se mai arată în criticile din recurs că instanţa de fond a încălcat principiul speranţei legitime consacrat de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, astfel cum acesta rezultă din art. 1 Protocolul 1 al Convenţiei EDO, precum şi pe cele ale art. 44 din Constituţie, întrucât, în accepţiunea recurentei-reclamante, în noţiunea de "bunuri" din norma europeană, WBC a înţeles să includă investiţiile semnificative pe care le-a realizat în considerarea posibilităţii de a exploata Complexul de vânătoare Balc pentru o perioadă îndelungată, de până la 49 de ani, iar prin încetare prematură a contractului, WBC are investiţii nearmonizate, pierzând atât valoarea acestora, cât şi posibilitatea de exploatare a lor.

Prin încheierea contractului, Romsilva a creat recurentei WBC cel puţin o speranţă legitimă că aceasta va avea opţiunea exclusivă de a decide menţinerea contractului în vigoare pentru 49 de ani, astfel că hotărârea Romsilva este nulă pentru că afectează nu doar bunurile WBC, dar şi speranţa legitimă pe care recurenta a avut-o în temeiul art. 5 din contractul de închiriere.

A făcut trimitere recurenta-reclamantă la cauza CEDO nr. 44277/98, Stretch vs. Marea Britanie, hotărârea din 24.06.2003, susţinând că sunt similitudini între cele două cauze, iar întocmai cauzei precitate, WBC are un bun în sensul Convenţiei, care protejează în egală măsură drepturile de creanţă şi, mai general, aşteptările legitime privind dobândirea unui bun, inclusiv a unei creanţe, întrucât art. 5 a fost inclus ca atare în proiectul de contract inclus în documentaţia de licitaţie, creând speranţa legitimă că, având calitatea de locatar, dacă nu va notifica până la împlinirea termenului iniţial de 10 ani, contractul se va prelungi până la 49 de ani.

Romsilva nu a făcut nimic de-a lungul relaţiei contractuale, de natură să transmită ideea că aşteptările legitime ale A. nu se vor materializa, în schimb, a recunoscut prin actele interne (nota nr. x/29.07.2015 a şefului serviciului juridic) că citirea dată de A. contractului este cea corectă, fără ca acest lucru să împiedice însă ingerinţa şi fără a se invoca vreun interes public care să justifice această ingerinţă.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Prin întâmpinarea depusă în dosarul instanţei de recurs, intimata - pârâtă Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva a invocat, în principal, excepţia tardivităţii recursului, iar în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat, şi menţinerea, drept temeinică şi legală, a sentinţei primei instanţe.

La dosar a depus întâmpinare şi intimata-pârâtă Romsilva, invocând, pe cale de excepţie, tardivitatea căii de atac declarate de reclamanta WBC, în raport de data depunerii la dosar a recursului şi de cea a comunicării hotărârii primei instanţe, iar cu privire la fondul cauzei, a subliniat că nu sunt critici care să se încadreze în temeiurile de drept prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

În referire la pretinsa încălcare a autorităţii de lucru judecat, a susţinut intimata-pârâtă că nu se poate pune semnul egalităţii între motivul pe care Înalta Curte l-a considerat că poate duce la casare şi dezlegarea unei chestiuni de drept, în sensul că ÎCCJ n-a dezlegat problema de drept privind dispoziţiile legale imperative privind principiile forţei obligatorii şi irevocabilităţii convenţiei şi nici înţelesul clauzei de la art. 5 din contract, astfel încât să se poată susţine autoritatea de lucru judecat asupra acestor aspecte.

Cât priveşte celălalt motiv de casare, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., afirmă intimata-pârâtă că hotărârea primei instanţe este una legală şi temeinică, fiind dată cu respectarea normelor de drept material incidente în cauză.

În acest sens, a susţinut intimata-pârâtă că prima instanţă nu a "ocolit" principiul forţei obligatorii a contractului, cum greşit a afirmat recurenta-reclamantă, stabilind însă că în speţă este vorba despre noua locaţiune ce se supune legilor în vigoare la data încheierii, adică în anul 2015, nu celor de la momentul încheierii contractului nr. x/30.08.2005, iar potrivit prevederilor art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 raportat la art. 129 din aceeaşi lege, noua locaţiune intră sub incidenţa prevederilor noului C. civ.. Se mai arată prin întâmpinare că părţile au prevăzut prin voinţa lor că se aplică acestei convenţii şi prevederile apărute ulterior încheierii contractului, iar interpretarea clauzei 5 din acest contract în sensul că doar locatarul are dreptul de a denunţa locaţiunea reprezintă o limitare nepermisă a dreptului de dispoziţie, ce reprezintă o prerogativă esenţială a dreptului de proprietate, în condiţiile în care Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, proprietar în cauză, nu este de acord cu prelungirea contractului de închiriere.

A făcut trimitere intimata-pârâtă la jurisprudenţa relevantă a ÎCCJ într-o cauză similară, cea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti sub nr. x/2016.

În referire la principiul forţei obligatorii a unui contract, reglementat de art. 969 C. civ. (din 1864), a arătat intimata Romsilva că la art. 5 din contractul părţilor s-a prevăzut că sunt aplicabile acordului de voinţă al părţilor prevederile H.G. nr. 725/2005, interpretarea acestei clauze fiind aceea că s-a încheiat contractul de închiriere pe o durată de 10 ani, cu posibilitatea prelungirii, prin tacita relocaţiune, până la 49 de ani, locatorul putând să-şi exprime opţiunea de a continua sau nu locaţiunea.

Cum locatorul a notificat locatarul că se află în imposibilitate de a mai continua locaţiunea, recurenta nu poate emite pretenţia de a continua existenţa contractului după expirarea termenului de 10 ani, iar o nouă locaţiune ar presupune emiterea unei noi hotărâri de guvern, conform art. 14 din Legea nr. 213/1998, care, însă, nu a fost emisă la momentul anului 2015.

Reia intimata-pârâtă ideea centrală, conform căreia aceasta, în calitate de administrator, iar nu de proprietar, în condiţiile art. 4 alin. (1) din H.G. nr. 725/2005, nu putea să-i garanteze recurentei-reclamante închirierea pe o durată de 49 de ani.

Cu privire la pretinsa încălcare a principiului neretroactivităţii legii civile, instituit prin dispoziţiile art. 15 din Constituţia României, afirmă intimata Romsilva că sunt aplicabile în cauză prevederile art. 1784 alin. (3) din noul C. civ. şi cele ale art. 11 alin. (3) din Legea nr. 46/2008-Codul silvic, părţile agreând prin contract să se aplice şi reglementări legale ce vor apărea ulterior datei de încheiere a contractului.

Se mai arată, din nou, că, în cauză, nu este vorba despre executarea contractului de închiriere din 30.08.2005, ci despre un nou contract de locaţiune, care trebuie să se supună regulilor în vigoare la momentul 31.08.2015, când a expirat contractul iniţial, reguli care cuprind o serie de interdicţii în privinţa dreptului Romsilva de a încheia contracte de locaţiune pentru fondul forestier aflat în proprietatea publică a statului (noul Cod silvic nu mai prevede posibilitatea închirierii terenurilor forestiere, ci prevede doar concesiunea fondului forestier proprietate publică a statului-art. 11 alin. (3) din Legea nr. 46/2008). Apoi, prevederile art. 1784 alin. (3) din C. civ. limitează la 5 ani durata locaţiunilor încheiate de persoane care nu pot face decât acte de administrare, iar în raport de toate aceste norme legale survenite după încheierea contractului din anul 2005, afirmă intimata Romsilva că este legală hotărârea sa nr. 7/30.07.2015, prin care se propune denunţarea locaţiunii şi încetarea acestui contract la expirarea termenului de 10 ani.

Cu privire la pretinsa încălcare, de către prima instanţă, a speranţei legitime a recurentei WBC de a beneficia de folosinţa terenului închiriat pentru 49 de ani, a susţinut intimata Romsilva că nu i s-a garantat funcţionarea complexului de vânătoare pentru cel puţin 49 de ani, recurenta încercând că inducă instanţa în eroare, în condiţiile în care, prin trei contracte anterioare încheierii contractului de închiriere a cărui prelungire prin tacita relocaţiune se dispută în cauză, au fost achiziţionate active, au fost realizate investiţii şi s-a luat în gestiune fondul de vânătoare, aşadar, fără să ştie dacă va încheia contract de închiriere pentru fondul forestier solicitat şi pe ce durată. Prin urmare, investiţiile au fost realizate în baza contractului nr. x/2002, iar nu în virtutea contractului de închiriere nr. x/30.08.2005. A invocat intimata prevederile alin. (1) ale art. 1 din protocolul 1 al Convenţiei europene pentru drepturile omului, în care se arată că "dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor", iar în cauză statul român a adoptat astfel de legi pentru că fondul forestier este de o importanţă majoră, fiind inclus în legile siguranţei naţionale.

4.2. Intimata-pârâtă RNP Romsilva-Direcţia Silvică Bihor a formulat întâmpinare faţă de recursul reclamantei WBC, prin care a solicitat să fie respinsă calea de atac în principal ca fiind tardiv declarată, iar în subsidiar, pe fond, ca nefondată, cu consecinţa menţinerii hotărârii primei instanţe astfel cum a fost pronunţată.

Asupra excepţiei tardivităţii recursului, a susţinut intimata Romsilva-Direcţia Silvică Bihor faptul că s-a realizat comunicarea hotărârii primei instanţe la sediul ales, astfel că nu se justifică depăşirea termenului procedural pentru declararea căii de atac sau repunerea în termen formulată de recurenta-reclamantă.

În privinţa temeiurilor de casare invocate de recurentă, afirmă intimata Romsilva-Direcţia Silvică Bihor că pot fi regăsite critici care se circumscriu doar punctelor 7 şi 8 din cuprinsul art. 488 C. proc. civ., nu şi cele ale art. 488 pct. 5 şi 6, invocate, şi acestea, de către titulara căii de atac.

În referire la temeiul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., intimata-pârâtă a susţinut că hotărârea în raport de care s-a invocat autoritatea de lucru judecat este una prin care s-a dispus casarea sentinţei pronunţate de prima instanţă, întrucât judecătorul cauzei nu a răspuns argumentelor de nelegalitate invocate de reclamanta WBC şi, totodată, nu a cercetat dispoziţiile legale imperative privind principiile forţei obligatorii şi irevocabilităţii convenţiilor (art. 969 C. civ. 1864), din perspectiva invocată de reclamantă în acţiune, instanţa de control judiciar neîmpărtăşind poziţia instanţei de fond conform căreia valabilitatea acestei clauze, precum şi consecinţele sale juridice pot fi analizate doar în cadrul dosarului disjuns ce vizează contractul de închiriere.

În raport de aceste aspecte relevate în cuprinsul deciziei nr. 5429/07.11.2019, a considerat Romsilva-Direcţia Silvică Bihor că nu este fondat motivul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Din perspectiva celuilalt temei de drept indicat de recurenta-reclamantă WBC, a susţinut intimata-pârâtă că hotărârea primei instanţe a fost dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material, reţinând că actul administrativ a cărui anulare s-a solicitat a fost emis cu respectarea normelor legale incidente, întrucât Romsilva avea dreptul de a nu prelungi contractul de închiriere peste termenul iniţial de 10 ani, notificarea încetării contractului este legală, ca şi hotărârea Romsilva de a nu prelungi contractul de închiriere, iar tacita relocaţiune nu a intervenit, în lipsa acordului Romsilva.

A mai arătat intimata-pârâtă că sunt aplicabile noile dispoziţii ale C. civ. contractului de închiriere încheiat între părţi, potrivit prevederilor art. 129 din Legea nr. 71/2011 şi ale art. 1810 din noul C. civ., mai ales că, potrivit clauzei contractuale de la art. 25, părţile au stabilit că "prezentul contract se completează cu C. civ. şi cu alte reglementări în vigoare la data semnării contractului şi cele apărute ulterior încheierii contractului".

Schimbându-se cadrul legal, proprietarul fondului forestier a stabilit prin Legea nr. 46/2008 că acesta nu poate fi concesionat, cu excepţia situaţiilor prevăzute la art. 11 alin. (3), iar obiectul contractului de închiriere nr. x/30.08.2005 nu se încadrează la excepţiile prevăzute de Codul silvic.

Se mai arată că sunt neîntemeiate susţinerile intimatei-reclamante privind inaplicabilitatea prevederilor art. 1784 alin. (3) C. civ., acestea fiind operabile, fiind exact situaţia în care se află Romsilva, care nu poate face decât acte de administrare în ceea ce priveşte proprietatea publică a statului român, respectiv, în cauza de faţă, terenurile forestiere proprietate publică.

În privinţa instituţiei tacitei relocaţiuni, a afirmat intimata-pârâtă că aceasta îşi produce efectele ori de câte ori există o voinţă reciprocă şi tacită a ambelor părţi de a continua raporturile locative, iar în situaţia în care locatorul, înainte de încetarea vechiul contract, sau în urma încetării acestuia, îşi face cunoscută intenţia de a nu mai încheia un nou contract, tacita relocaţiune nu mai poate avea loc, pentru că nu se mai poate presupune intenţia de a încheia un nou contract, aceasta fiind situaţia în cauza de faţă.

Nu se poate susţine cu niciun temei că doar intimata-reclamantă ar fi avut dreptul de a opta cu privire la prelungirea contractului, pentru că, dacă ar fi fost aşa, ar fi însemnat că Romsilva ar fi fost de acord cu o perioadă contractuală de până la 49 de ani, contrar legislaţiei în vigoare la acel moment, care limita la 10 ani perioada de închiriere a terenurilor forestiere proprietate publică a statului.

Totodată, dacă s-ar accepta teza intimatei-reclamante, s-ar goli de conţinut instituţia tacitei relocaţiuni, cât timp nu ar mai trebui verificată o condiţie esenţială, aceea a poziţiei locatorului de lăsare a locatarului în posesia bunului închiriat.

4.3. Faţă de recursul promovat de recurenta - reclamantă A. S.R.L a formulat întâmpinare şi intimatul - intervenient Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin care a invocat excepţia tardivităţii recursului, a solicitat respingerea cererii de repunere în termenul de recurs, formulată de recurenta - reclamantă, iar din perspectiva aspectelor de fond ale cauzei, a cerut respingerea recursului, ca nefondat.

În principal, a arătat intimatul-pârât că recursul a fost depus la dosar peste termenul legal, urmare schimbării sediului reprezentantului convenţional, fiind aplicabile prevederile art. 172 C. proc. civ., pentru că recurenta-reclamantă nu a adus la cunoştinţa instanţei de judecată şi nici a celorlalte părţi citate în cauză modificarea locului de comunicare a actelor procedurale.

În subsidiar, a solicitat intimatul-pârât să se menţină soluţia pronunţată pe fondul cauzei, fiind legale actele administrative atacate în cauză, reluând conţinutul clauzei inserate la art. 5 din contractul de închiriere şi istoricul împrejurărilor în care Romsilva a adus la cunoştinţa locatarei WBC intenţia sa de a nu mai prelungi acest contract.

În privinţa textelor legale aplicabile contractului, a arătat intimatul-pârât că acestea sunt cele în vigoare la momentul încheierii convenţiei părţilor, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 72/2011, iar norma de drept material pentru tacita relocaţiune este cea din cuprinsul art. 1810 C. civ.

Se mai menţionează în cuprinsul întâmpinării că toate textele legale la care a făcut referire judecătorul cauzei în hotărârea pronunţată au fost corect interpretate şi aplicate, fără a se putea extrage ideea acreditată de recurentă, precum că Romsilva s-ar fi angajat contractual să-i garanteze folosinţa terenurilor forestiere aflate în proprietatea publică a statului, pentru o perioadă de 49 de ani.

De altfel, după cum afirmă intimatul-pârât, în raport de prevederile art. 4 alin. (1) din H.G. nr. 725/2005, Romsilva nu ar fi putut renunţa în mod valabil printr-o clauză contractuală la dreptul de a decide în urma propriei evaluări, dacă va prelungi sau nu respectivul contract de închiriere a terenurilor forestiere proprietate publică a statului.

Totodată, arată intimatul Ministerul Finanţelor că nici afirmaţia WBC privind dreptul exclusiv al acesteia de a denunţa contractul de închiriere nu este în concordanţă cu normele legale în vigoare la data încheierii respectivului contract, care nu prevedea posibilitatea încheierii unui astfel de contract pe o durată mai mare de 10 ani. A făcut trimitere intimatul-pârât şi la prevederile art. 978 C. civ., necesare pentru interpretarea sintagmei "tacita relocaţiune", precum şi la cele cuprinse în art. 1810 C. civ., susţinând că tacita relocaţiune implică un acord al locatorului pentru continuarea folosinţei bunului închiriat, esenţială fiind voinţa ambelor părţi contractante pentru continuarea locaţiunii. Totodată, a mai arătat că, potrivit prevederilor art. 15 din Legea nr. 213/1998, coroborate cu cele ale art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 725/2005, încheierea unui nou contract nu se putea face decât în condiţii similare celor din contractul iniţial, adică tot prin organizarea unei licitaţii, neputând fi eludate normele legale referitoare la procedura licitaţiei publice. Acest argument a fost avut în vedere şi de către intimata Romsilva, în cuprinsul notei serviciului său juridic, prin care s-a propus să nu se prelungească contractele de închiriere de tipul celui în cauză, iar părţile au convenit de la bun început ca, în situaţia intrării în vigoare a unor legi noi, acestea să fie aplicabile situaţiei lor.

În referire la cererea de intervenţie accesorie formulată de Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român, se arată prin întâmpinare că aceasta a fost corect admisă de judecătorul fondului, întrucât obiectul contractului de închiriere se află în proprietatea publică a statului, RNP Romsilva având doar calitatea de administrator al acestuia, iar recursul declarat în cauză nu cuprinde critici referitoare la soluţia instanţei de fond dată asupra cererii de intervenţie .

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 31 ianuarie 2022 s-a fixat termen de judecată la data de 5 aprilie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs asupra căii de atac formulate

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, probele administrate şi normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. este nefondat, pentru următoarele considerente:

II.1 Argumente de fapt şi de drept relevante

Criticile recurentei-reclamante au fost încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 7 şi 8 C. proc. civ., fiind dezvoltate argumente specifice fiecăruia dintre motivele de casare menţionate ca temei de drept în recursul de faţă.

În raport de decizia de casare nr. 5429/7.11.2019, a susţinut recurenta-reclamantă că prima instanţă a încălcat prevederile de ordine publică din cuprinsul art. 501 alin. (1) C. proc. civ., fapt pentru care a clamat incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., precum şi autoritatea de lucru judecat a acestei decizii, în care, în opinia A. S.R.L., instanţa de recurs a stabilit într-o manieră care nu poate fi contrazisă, două aspecte esenţiale pentru soluţionarea cauzei, respectiv dreptul de denunţare al contractului este un drept exclusiv în favoarea locatarului (WBC), iar după primii 10 ani se poate stabili încetarea sau continuarea contractului, iar nu începerea unui nou contract (ca efect al unei tacite relocaţiuni), aceste din urmă argumente fiind raportate la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Examinând criticile subsumate acestor temeiuri de casare, Înalta Curte reţine caracterul lor nefondat, întrucât, prin decizia de casare din primul ciclu procesual nu s-a dezlegat nicio chestiune litigioasă care să fie obligatorie pentru instanţa care judecă fondul, instanţa de control judiciar stabilind doar că în hotărârea atacată nu s-au arătat motivele pentru care au fost respinse argumentele de nelegalitate invocate de reclamantă în cererea sa de chemare în judecată, iar judecătorul cauzei nu a cercetat dispoziţiile legale imperative privind principiile forţei obligatorii şi irevocabilităţii convenţiilor, din perspectiva invocată de reclamantă în acţiune, având în vedere că Romsilva s-a angajat prin art. 5 din contractul de închiriere să respecte dreptul exclusiv al locatarului WBC de a decide după primii 10 ani dacă doreşte să înceteze sau să continue executarea contractului.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, aceste considerente nu dezleagă chestiunea referitoare la interpretarea clauzei contractuale de la art. 5 din contractul de închiriere nr. x/2005 în sensul urmărit de locatarul WBC, ci întreaga argumentaţie a instanţei de recurs s-a fundamentat pe incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motivat de faptul că nu a fost cercetat fondul cererii principale, indicaţiile date instanţei de fond în rejudecare fiind acelea de a cerceta toate motivele de nelegalitate invocate în cererea de chemare în judecată şi reiterate în recursul examinat.

Dacă ar fi dezlegat o astfel de chestiune precum cea pretinsă de recurenta-reclamantă, referitoare la conferirea unui drept exclusiv al locatarului de a opta pentru continuarea sau denunţarea locaţiunii, îndrumările date primei instanţe ar fi pornit de la aceste aspecte asupra cărora s-a pretins o statuare, fără a fi nevoie să se traseze îndrumări care să implice reluarea tuturor aspectelor de nelegalitate din cererea de chemare în judecată, inclusiv a problematicii vizând interpretarea clauzei în discuţie.

În concluzie, nefiind dezlegată nicio problemă de drept care să fie obligatorie pentru judecătorul fondului, nu se poate reţine o încălcare a vreunei norme de procedură, care să facă incident motivul de casare prevăzut de pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., astfel cum, în egală măsură, nu poate fi vorba despre existenţa vreunei autorităţi de lucru judecat a cărei nerespectare să fi atras nelegalitatea hotărârii supuse prezentului recurs pentru motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

În criticile sale din recurs, subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., B. solicită instanţei de control judiciar, în esenţă, să valideze interpretarea acestei părţi cu privire la una dintre clauzele contractului de închiriere nr. x/30.08.2005, cea inserată la articolul 5 din contract, în aplicarea principiului forţei obligatorii a contractului şi fără a aplica normele de interpretare a clauzelor îndoielnice, prevederile contractuale fiind clare, în opinia titularului cererii de recurs.

Chestiunea litigioasă, după cum corect a reţinut prima instanţă, a vizat examinarea legalităţii Hotărârii Romsilva nr. 7/30.07.2015 şi a actelor premergătoare emiterii sale, prin care s-a aprobat propunerea din Nota serviciului juridic al Romsilva nr. 9661/29.07.2015 de a nu se prelungi contractele de închiriere a fondului forestier proprietate publică a statului în scopul înfiinţării şi funcţionării crescătoriilor de vânat şi a complexurilor de vânătoare, ceea ce implică, fără îndoială, şi interpretarea clauzei inserate la art. 5 din contractul de închiriere nr. x/2005, privind posibilitatea de a continua locaţiunea la expirarea termenului de 10 ani.

Este real că instanţa de fond nu a fost învestită să analizeze legalitatea clauzelor din contractul părţilor, ci doar să verifice dacă încetarea acestuia în temeiul Hotărârii nr. 07/2015 a Consiliului de administraţie RNP Romsilva este legală sau nu, însă o astfel de analiză nu poate să ignore clauza pe care se sprijină întreaga argumentaţie a recurentei-reclamante, ce îi conferă, în accepţiunea acesteia, dreptul exclusiv de a opta pentru continuarea sau încetarea contractului de închiriere ajuns la termen.

Clauza în discuţie, inserată la art. 5 din contractul de închiriere nr. x/2005, prevede că "prezentul contract de închiriere se încheie, conform prevederilor H.G. nr. 725/2005, pe o perioadă de 10 ani, adică de la data de 01.09.2005 până la data de 31.08.2015, cu prelungirea, prin tacita reconducţiune (relocaţiune), până la 49 de ani, în condiţiile în care locatarul nu notifică încetarea contractului cu cel puţin 15 zile înainte de împlinirea termenului de 10 ani".

Recurenta-reclamantă a socotit că este singura îndreptăţită să denunţe contractul de închiriere, în calitatea sa de locatar, iar în absenţa acestei denunţări unilaterale contractul urma să continue prin tacita relocaţiune, în timp ce intimata-pârâtă Romsilva a arătat că nu a făcut altceva decât să-şi exercite prerogativele sale de locator, ce îi confereau şi dreptul ca la expirarea duratei iniţiale de închiriere să opteze pentru continuarea locaţiunii ori pentru denunţarea contractului, având ca efect încetarea acestuia la momentul ajungerii la termen.

În primă instanţă, s-a stabilit cu deplin temei că este corectă interpretarea dată de locatorul Romsilva clauzei contractuale referitoare la dreptul său de a anunţa încetarea contractului de închiriere la expirarea duratei stabilite la încheierea locaţiunii, drept care aparţine oricăreia dintre cele două părţi, nefiind recunoscut doar în favoarea chiriaşului A., iar această soluţie este confirmată şi în calea controlului judiciar, Înalta Curte reţinând că nu poate fi acceptată interpretarea recurentei-reclamante, privind dreptul său exclusiv de a continua sau de a denunţa contractul de închiriere, un astfel de drept intrând în conflict cu necesitatea respectării principiului legalităţii, de care trebuie să se ţină seama în mod prioritar la momentul manifestării de voinţă pentru tacita relocaţiune, după cum se arată în considerentele următoare.

În referire la modalitatea de interpretare a clauzei în discuţie, recurenta-reclamantă a susţinut că nu este vorba despre un nou contract după expirarea termenului de 10 ani, astfel că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, precum art. 1810 din noul C. civ., art. 15 din Legea nr. 213/1998, art. 1 şi art. 4 din H.G. nr. 725/2005, art. 1784 alin. (3) C. civ., art. 11 alin. (3) din Codul silvic, aprobat prin Legea nr. 46/2008.

Din perspectiva normei legale aplicabile în cauză, în materia tacitei relocaţiuni, Înalta Curte reţine că este corectă soluţia judecătorului fondului, care a reţinut că sunt incidente prevederile art. 1810 din noul C. civ., potrivit normei exprese din cuprinsul art. 129 din Capitolul VII Dispoziţii cu privire la cartea a V-a "Despre obligaţii" a C. civ. şi cu privire la unele legi - Secţiunea 1 Dispoziţii tranzitorii şi de punere în aplicare a cărţii a V-a "Despre obligaţii" a C. civ. din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., în care se arată că "Dispoziţiile art. 1.810 din C. civ. sunt aplicabile în cazul tuturor contractelor de locaţiune al căror termen se împlineşte după data intrării în vigoare a C. civ..".

În raport de datele temporale ale contractului de închiriere nr. x/2005, a cărei durată de 10 ani s-a împlinit la data de 31.08.2015, este evident că ipoteza unei tacite relocaţiuni nu poate fi analizată decât în condiţiile prevăzute de art. 1810 din noul C. civ., intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2011.

Tacita relocaţiune semnifică derularea unui nou contract de închiriere, în condiţiile vechiul contract care a ajuns la termen, în situaţia în care bunul este folosit în continuare de locatar, care îşi îndeplineşte obligaţiile fără vreo împotrivire din partea locatorului, fiind, aşadar, de esenţa acestei instituţii să se confere fiecărei părţi dreptul de a continua ori, dimpotrivă, de a înceta locaţiunea începută şi epuizată prin ajungerea la termen a contractului iniţial. Doar în ipoteza unei manifestări de voinţă concordante a ambelor părţi, în forma descrisă de art. 1810 C. civ., se poate vorbi de o nouă relocaţiune, acceptată în continuarea celei expirate prin ajungerea contractului la termen.

Interpretarea pe care încercă recurenta-reclamantă să o impună încalcă, în mod flagrant, dreptul de dispoziţie pe care îl are locatorul cu privire la bunul pe care îl oferă spre închiriere, în calitatea sa de administrator căruia i-a fost oferită prerogativa de a gestiona acest bun, aflat în proprietatea publică a statului roman.

Fiind, aşadar, vorba despre un nou contract, acesta este supus normelor legale în vigoare la data încheierii sale, după cum se prevede şi în dispoziţiile art. 102 din acelaşi capitol VII al Legii nr. 71/2011:

"(1)Contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa.

(2) Modificarea contractului se face cu respectarea tuturor condiţiilor prevăzute de legea în vigoare la data modificării. În privinţa elementelor ce nu fac obiectul modificării, sunt aplicabile dispoziţiile alin. (1)".

În opinia recurentei-reclamante, are prevalenţă convenţia părţilor, în interpretarea favorabilă sieşi, fără a ţine cont de noul cadru legal ce reglementează regimul juridic al terenurilor forestiere aflate în domeniul public al statului.

Înalta Curte nu poate valida un astfel de raţionament, care ignoră cu bună ştiinţă contextul normativ ce a fost modificat şi care configurează alte repere ale posibilităţii de a folosi bunuri aflate în proprietatea publică a statului român, întrucât, punând în balanţă interesul particularului cu interesul public, în materia dreptului administrativ, interesul public primează, iar cel privat este subordonat puterii publice în virtutea căreia a acţionat locatorul la momentul încheierii contractului.

În acest context, contrar celor afirmate de recurenta-reclamantă, în speţă, examinarea clauzelor contractuale din perspectiva voinţei părţilor şi respectării principiului forţei obligatorii a contractelor nu poate fi decât subsidiară cerinţei de a respecta principiul legalităţii, altfel spus, "nu se poate deroga prin convenţii (...)de la legile care interesează ordinea publică...", principiu regăsit atât în vechiul C. civ. (art. 5), cât şi în C. civ. intrat în vigoare în anul 2011 (art. 11).

Reţine Înalta Curte că recurenta-reclamantă şi-a asumat la încheierea contractului nr. x/2005 ca acesta să fie supus prevederilor legale în vigoare la data manifestării acordului lor de voinţă, respectiv cele din O.G. nr. 81/19.08.2004, C. civ., Codul comercial şi C. proc. civ., precum şi acelor reglementări apărute ulterior datei de încheiere a contractului (art. 25 din contractul de închiriere nr. x/2005).

Regulile de încheiere a unei noi locaţiuni, din perspectiva îndeplinirii cerinţelor legale stipulate pentru închirierea bunurilor aflate în proprietatea publică a statului, cum sunt cele care au format obiectul contractului nr. x/2005, trebuie să existe la momentul la care se doreşte noua locaţiune, nefiind suficient faptul că ele au fost respectate la încheierea contractului iniţial, expirat prin ajungere la termen.

Contextul normativ impus de apariţia unui nou cod silvic nu mai putea permite adoptarea unei hotărâri de guvern pentru închirierea unui bun din domeniul public al statului român, fiind permisă doar concesionarea anumitor bunuri, după cum se arată la art. 11 alin. (3) din acest Cod silvic aprobat prin Legea nr. 46/2008, în care se arată că:

(3) Fondul forestier proprietate publică a statului nu poate fi concesionat, cu următoarele excepţii:

a) terenurile aferente activelor care se vând, în condiţiile legii, de Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, pe durata existenţei construcţiilor, dar nu mai mult de 49 de ani de la data încheierii contractului de concesiune;

b) terenurile aferente obiectivelor construite înainte de anul 1990, altele decât cele prevăzute în Legea energiei electrice şi a gazelor naturale nr. 123/2012, cu modificările şi completările ulterioare, aflate în funcţiune la data intrării în vigoare a prezentei legi, pe durata de funcţionare a obiectivelor, dar nu mai mult de 49 de ani de la data încheierii contractului de concesiune, cu condiţia menţinerii obiectivului."

Aceste noi reglementări survenite după încheierea contractului de închiriere nr. x/2005 determină o imposibilitate de continuare a locaţiunii în aceleaşi condiţii ca cele care au fost prevăzute în contractual ajuns la termen, nemaifiind îndeplinite condiţiile legale existente la momentul exprimării dreptului de opţiune pentru relocaţiune.

O altă normă legală ce se opune operării instituţiei tacitei relocaţiuni este cea prevăzută de art. 1784 alin. (3) C. civ., potrivit căreia " Dacă legea nu dispune altfel, locaţiunile încheiate de persoanele care, potrivit legii, nu pot face decât acte de administrare nu vor depăşi 5 ani."

Aceste restricţii în privinţa închirierii pe o durată mai mare de 5 ani, precum şi lipsa din Codul silvic din 2008 a posibilităţii de exploatare a fondurilor forestiere aflate în domeniul public al statului prin închiriere determină caracterul justificat al opţiunii Romsilva de a nu consimţi la o nouă locaţiune asupra bunului ce a format obiectul contractului nr. x/2005.

Cât priveşte susţinerile recurentei-reclamante, potrivit cărora prevederile art. 1784 alin. (3) C. civ. se aplică doar incapabililor la care se referă art. 1654 alin. (1) C. civ., Înalta Curte reţine că o astfel de concluzie nu este sprijinită pe niciun argument de interpretare a normei în discuţie, ce nu face nicio distincţie între persoanele fizice sau juridice, singura posibilitate de stabilire a altui termen de locaţiune mai mare de 5 ani fiind existenţa expresă a unor prevederi legale în acest sens, ce nu au fost identificate în cauză în perioada contemporană momentului la care ar fi putut începe o nouă locaţiune, respectiv în anul 2015. Dacă la încheierea iniţială a contractului, H.G. nr. 725/2005 prevedea posibilitatea închirierii pe o durată de 10 ani şi a prelungirii acestei durate iniţiale, la expirarea acestui interval de timp, modificările legislative survenite nu mai prevedeau exploatarea bunului prin modalitatea închirierii, astfel că nici termenul de locaţiune nu mai putea fi pus în discuţie.

Prin urmare, în mod corect, instanţa de fond, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 1810 din C. civ., a constatat că nu mai există cadrul legal pentru prelungirea contractului de închiriere x/2005, având în vedere că tacita relocaţiune presupune, de fapt, încheierea unui nou contract care trebuie însă să respecte normele legale în vigoare în acel moment şi nu pe cele abrogate ulterior încheierii primului contract.

Criticile care pot fi încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. au fost decelate ca fiind cele referitoare la faptul că prima instanţă nu a examinat motivele de nelegalitate a Hotărârii Romsilva nr. 7/30.07.2015 referitoare la încălcarea art. 1225 şi art. 1236 C. civ., care interzic obiectul ilicit şi cauza ilicită pentru orice acte juridice.

Faţă de această pretinsă lipsă de motivare din partea primei instanţe, reţine Înalta Curte că nu era necesar a se examina distinct incidenţa prevederilor art. 1225 şi ale art. 1236 C. civ. în soluţia pronunţată, cât timp raţionamentul judecătorului fondului a condus la stabilirea soluţiei de legalitate a Hotărârii Romsilva nr. 7/30.07.2015, prin raportare la argumentele pe care şi-a motivat autoritatea publică decizia sa de a nu prelungi termenul locaţiunii după data expirării sale.

Actul administrativ a cărui nulitate s-a solicitat prin exercitarea controlului de legalitate de către instanţa de contencios administrativ competentă se verifică din perspectiva cerinţelor specifice care reglementează conduita autorităţii publice într-o astfel de manifestare de voinţă, fără a fi în discuţie, la momentul emiterii Hotărârii Romsilva nr. 7/30.07.2015, despre existenţa vreunui obiect al actului administrativ care să contravină ordinii publice sau care să aibă drept fundament o cauză ilicită. De altfel, Înalta Curte reţine că recurenta-reclamantă invocă fără niciun temei prevederi ale noului C. civ., ce ar fi incidente în ipoteza încheierii unui nou contract guvernat de noua reglementare din 2011, în condiţiile în care s-a stabilit deja anterior că schimbarea cadrului legislativ iniţial (cel care e a fost avut în vedere la încheierea contractului de închiriere nr. x/2005) nu mai permite derularea unui nou contract, în aceleaşi condiţii cu cele din primul contract, acesta fiind motivul pentru care s-a exprimat prin hotărârea Romsilva atacată în cauză intenţia de a nu prelungi contractul încheiat în anul 2005. Or, opţiunea locatorului de a înceta contractul la momentul ajungerii la termen intră în drepturile sale izvorâte prin manifestarea de voinţă ce a condus la încheierea contractului iniţial, iar normele de drept civil invocate de recurenta-reclamantă ar fi fost incidente în ipoteza în care s-ar fi realizat manifestarea de voinţă concordantă a părţilor pentru încheierea unui contract, nu şi în ipoteza în care contractul nu se încheie.

Un ultim argument pentru care a criticat recurenta-reclamantă hotărârea primei instanţe a fost în referire la faptul că nu i s-au validat prin soluţia pronunţată argumentele sale referitoare la încălcarea speranţei legitime de a beneficia de folosinţa bunului pe o durată de 49 de ani, aceste critici fiind, la rândul lor nefondate. Înalta Curte observă că judecătorul fondului a reţinut cu deplin temei împrejurarea că Romsilva nu a garantat recuperarea investiţiilor efectuate de locatar prin menţinerea locaţiunii pe o durată de 49 de ani, iar investiţiile la care se referă B. au fost realizate chiar înainte de încheierea contractului de închiriere nr. x/2005, atunci când persoana juridică nu avea nicio speranţă legitimă că ar fi putut utiliza bunul pentru o anumită perioadă şi în anumite condiţii. Prin urmare, nu i-au fost create recurentei-reclamante aşteptări care să o îndreptăţească la vreo protecţie a drepturilor sale din perspectiva incidenţei art. 1 al Protocolului 1 din CEDO, iar pretinsele pagube ale patrimoniului chiriaşului WBC pot fi reparate prin alte mijloace legale, nicidecum prin calea invocată în prezenta cauză.

Prin urmare, niciuna dintre criticile din recurs nu este aptă să conducă la reformarea soluţiei pronunţate în primă instanţă, hotărârea atacată fiind dată cu respectarea normelor legale incidente soluţionării acestui litigiu.

II.2 Temeiul de drept al soluţiei pronunţate

Pentru considerentele anterior expuse, în aplicarea prevederilor art. 496 C. proc. civ., raportat la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5,6,7 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 572 din 9 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sentinţa atacată fiind legală, iar faţă de împrejurarea că nu a fost dovedită cererea intimatei Regia Naţională a Pădurilor Romsilva de obligare a recurentei la plata cheltuielilor de judecată, în absenţa oricărui înscris probator al cheltuielilor solicitate, Înalta Curte va respinge această cerere, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 572 din 9 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge cererea intimatei Regia Naţională a Pădurilor Romsilva de obligare a recurentei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 2 mai 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.