Fiscal restitution of overpaid tax liabilities defeated by taxpayer's voluntary request for administrative offset.

Şedinţa publică din data de 12 aprilie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea în contencios administrativ şi fiscal înregistrată la data de 7 august 2019 şi formulată de către reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili (DGACM), în temeiul dispoziţiilor art. 8 alin. (1), art. 18 alin. (1) şi (6), şi art. 24 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, precum şi a prevederilor art. 77 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună în principal obligarea pârâtei la restituirea către DEGR a sumei în cuantum de 5.650,487 RON achitate în mod excedentar la bugetul de stat general consolidat, în termen de 10 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, sub sancţiunea aplicării conducătorului instituţiei responsabile a unei amenzi în cuantum de 20 % din salariul minim brut pe economie pentru fiecare zi de întârziere peste termenul de 10 zile, sancţiune prevăzută de art. 18 alin. (6) coroborat cu art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004. Obligarea DGACM la plata dobânzii aferente sumei de 5.650,487 RON încuviinţate la restituire, calculată de la data expirării termenului legal de soluţionare a Cererii nr. x/21.12.2018 prin care Societatea a solicitat pârâtei restituirea imediată şi integrală a sumelor achitate în mod excedentar la bugetul de stat general consolidat şi până la data restituirii efective a acestora, conform dispoziţiilor art. 182 din Codul de procedură fiscală.

În subsidiar, reclamanta a solicitat obligarea DGAMC la emiterea unui răspuns la Cererea nr. x/21.12.2018, sub sancţiunea aplicării conducătorului instituţiei responsabile a unei amenzi în cuantum de 20% din salariul minim brut pe economie pentru fiecare zi de întârziere peste termenul de 10 de zile, sancţiune prevăzută de art. 18 alin. (6) coroborat cu art. 24 alin. (3) din Legea 554/2004, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei cereri, în temeiul art. 453 din C. proc. civ.

2. Sentinţa instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 132 din data de 23 decembrie 2019, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a hotărât următoarele: "A admis în parte cererea formulată de reclamantul A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

A obligat pârâtul să restituie reclamantului suma de 5.650.487 RON, reprezentând TVA şi impozit pe profit plătit suplimentar.

A obligat pârâtul să plătească la această sumă dobânda legală fiscală în condiţiile art. 182 alin. (1) din codul de procedură fiscală (Legea 207/2015).

A obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 2.305,17 RON şi contravaloarea în RON - la cursul de referinţă al BNR de la data plăţii către reclamant - a sumei de 20.000 Euro, reprezentând cheltuieli de judecată, în parte.".

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 132 din data de 23 decembrie 2019, pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a formulat recurs şi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea Sentintei nr. 132/23.12.2019 si reţinand cauza spre rejudecare, respingerea în tot a cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului pârâta arată următoarele:

I. Cu privire la primul motiv de recurs privind nelegalitatea obligarii pârâtei să restituie reclamantului suma de 5.650.487 RON, reprezentând TVA şi impozit pe profit plătit suplimentar, pârâta arată că instanta de fond în mod greşit a stabilit culpa pârâtei în condiţiile în care societatea reclamanta urmare fuziunii prin care a preluat societatea B. avea de îndeplinit o serie de obligaţii contabile cu repercursiuni în stabilirea corectă a situaţiei fiscale, respectiv preluarea în contabilitate a soldurile creanţelor societăţii absorbite reprezentând TVA în sumă de 2.710.122 RON şi sold impozit pe profit în cuantum de 2.940.365 RON. Organul fiscal constatând că soldurile creanţelor erau preluate în evidenţa contabilă a societăţii, dar nu în conturile corespunzatoare tipurilor de impozite mentionate (în speta impozitul pe profit - soldul 2.940.365 RON nu se regasea în soldul debitor - al contului 441 - cont corespondent al impozitului pe profit din evidenta fiscala), a solicitat reclamantei remedierea situatiei.

Prin adresa nr. x/10.12.2018 depusă la organul fiscal, societatea reclamantă, ca urmare a constatării nepreluării soldurilor creanţelor societăţii absorbite în contabilitate revine cu precizarea că prin documentele pe care le anexează se poate constata preluarea soldurilor în conturile corecte, din evidenţa contabilă, corespondente cu cele din evidenţa fiscală. Urmare acestor precizari D.G.A.M.C a procedat la preluarea soldurilor în evidenţa fiscală a S.C. A. S.A..

Aşadar, instanţa de fond în mod greşit a stabilit culpa pârâtei obligand-o la restituirea catre reclamantă a sumei solicitate uzând de motivarea conferită de dispozitiile art. 167 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, fără însă a ţine cont de voinţa societăţii reclamante care a înţeles ca prin adresa nr. x/08.10.2019 să-şi exprime voinţa în fata organului fiscal, în sensul menţinerii acestui plus pentru a fi compensat cu eventualele obligatii fiscale restante înregistrate de societate în viitor ca urmare a inspecţiei fiscale aflată în derulare la data depunerii cererii de compensare.

II. Cu privire la nelegalitatea obligării pârâtei să platească societăţii dobanda legala fiscală în conditiile art. 182 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, prin hotărârea pronunţată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii - motiv de recurs prevzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. - regulile de procedură fiind coroborate cu dispozitiile art. 168 din Codul de procedură fiscală în coroborare cu cele ale Ordinului nr. 1899/2004, arată recurenta.

Instanţa de fond în mod nelegal a reţinut culpa autorităţii pârâte, fără a analiza temeinic motivele pentru care organul fiscal nu a putut da curs solicitării de restituire formulată de către A. S.A..

De asemenea, instanta de fond a omis a constata că societatea, prin cererea nr. x/21.12.2018, nu a solicitat în cadrul procedurii administrative desfăşurate cu organul fiscal acordarea dobânzii legale fiscale conform dispoziţiilor art. 182 alin. (1) din Legea nr. 207/2015, astfel că instanţa de fond înainte să aplice dispozitiile art. 182 alin. (1) trebuia să constate dacă reclamanta a urmat procedura administrativă de restituire reglementată de Codul de procedură fiscală, căci instanţa de contencios poate obliga la restituire doar subsecvent constatării unui refuz nejustificat al autorităţii administrative competente să efectueze restituirea, sesizată cu o cerere în acest sens.

În prezenta speţă, organul fiscal nu a putut restitui suma întrucât a avut 2 impedimente: 1. societatea reclamantă urmarea fuziunii prin care a preluat societatea B. nu a preluat în contabilitate soldurile creanţelor societăţii absorbite reprezentând TVA în suma de 2.710.122 RON şi sold impozit pe profit în cuantum de 2.940.365 RON; 2. societatea reclamanta prin adresa nr. x/08.10.2019, a solicitat ca plusul sa fie compensat cu cu eventualele obligatii fiscale restante inregistrate de societate in viitor, ca urmare a inspectiei fiscale aflata in derulare.

Instanţa de fond, prin soluţia pronunţată, de a obliga pârâta să plătească reclamantei reprezentând dobanda legală fiscal, s-a substituit organului fiscal, singura autoritatea care are atributul de a calcula sumele datorate cu titlul de dobanzi.

Soluţionarea cererii de acordare a dobanzilor se face de catre organul fiscal competent, în conformitate cu O.M.F.P. nr. 1899/2004 pentru aprobarea Procedurii de restituire şi de rambursare a sumelor de la buget, precum şi de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depăşirea termenului legal.

Arată recurentul că doar organul fiscal competent poate calcula dobânzile ca urmare a hotărârii judecatoreşti definitive pronunţate de instanţa de contencios administrativ prin care va dispune obligarea pârâtei la emiterea procesului-verbal privind calculul dobânzilor cuvenite contribuabilului.

In speţă, reclamanta nu a solicitat către organul fiscal acordarea dobanzilor legale fiscale aferente sumei de restituit şi nu are emisă o decizie de respingere a cererii de acordarea a dobânzilor, or în raport de prevederile legale menţionate, care stabilesc o procedura administrativă specială pentru care se pot acorda dobanzi pentru sumele de restituit, hotărârea instantei de fond este vădit eronată.

In acest sens, recurenta face trimitere la dispozitiile Ordinului MFP nr. 1899/2004 care stabileste la Cap. 2 din Anexa 1, procedura de acordare a dobanzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depasirea termenului legal. Potrivit acesteia, dobanda se calculeaza de organul fiscal competent (pct. 3), iar cererea de plata a dobanzii se solutioneaza de organul fiscal competent (pct. 5 si 6), actele emise in urma acestei proceduri fiind acte administrativ fiscale (pct. 10).

Din cuprinsul acestor reglementari rezultă fără echivoc faptul că doar organul fiscal are atributul de a calcula sumele datorate cu titlul de dobanzi şi că instanţa de judecată poate efectua numai controlul judecatoresc asupra modului de stabilire a dobânzilor, numai cu ocazia verificării legalităţii şi temeiniciei actului administrativ prin care organul fiscal a soluţionat cererea de acordare dobânzi, arată recurenta.

In acelasi context, respectiv lipsa unui act administrativ fiscal de stabilire a dobânzilor de către organul fiscal, instanţa nu poate dispune direct achitarea unei sume stabilite, aceste aspecte putand fi verificate numai în cadrul unui eventual litigiu ulterior având ca obiect decizia de calcul a dobânzilor emisă de organul fiscal.

Procedând în acest fel, instanţa de fond s-a substitut autorităţii fiscal, singura competentă să stabilească sumele cu titlu de dobânzi de întârziere, concluzionează recurenta.

Ulterior soluţionării definitive a cererii de restituire a sumei în cuantum de 5.650.487 RON, reclamanta ar fi putut solicita plata dobânzilor aferente în temeiul aceloraşi prevederi, respectiv art. 182 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, coroborat cu OMFP nr. 1899/2004, arată recurenta.

Susţine aceasta recurenta deoarece plata unor sume de la bugetul de stat nu se poate face decât după ce organul fiscal va efectua compensarea sumelor a căror restituire se solicita cu cele pe care contribuabilii le datorează bugetului de stat.

In aceste condiţii, formularea unei cereri de acordare a dobânzilor direct la instanţa de judecată este inadmisibilă întrucât legea specială, respectiv Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedura fiscală, stabileşte o procedura derogatorie de la normele de drept comun pentru restituirea sumelor de la bugetul de stat, astfel încât solicită respingerea acestui capăt de cerere ca inadmisibil.

III. Mai arată recurenta că în ceea ce priveşte dispoziţia instantei de fond "obligă pârâtul să plătească reclamantului suma de 2.305,17 RON şi contravaloarea în RON - la cursul de referinţă al BNR de la data plăţii către reclamant - a sumei de 20.000 Euro, reprezentând cheltuieli de judecată, în parte’’, s-a dat o interpretare eronată a dispoziţiilor art. 451 alin. (2), art. 453 si art. 454 C. proc. civ.

Plata cheltuielilor de judecată reprezintă o sancţiune pentru partea care cade în pretenţii şi culpa procesuală este cea care trebuie să fundamenteze fiecare suma la care va fi obligată partea care a căzut în pretenii, cu titlu de cheltuieli de judecată. Or, Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili nu a dat dovada nici de rea credinţă şi nici de un comportament neglijent, care să determine instanţa să oblige instituţia la plata cheltuielilor de judecată.

Dispoziţiile art. 451 şi 453 alin. (2) din C. proc. civ. au menirea de a sancţiona exercitarea abuzivă a dreptului de a obţine despăgubiri, prin convenirea între avocat şi client a unor onorarii în mod vădit disproporţionate cu valoarea, dificultatea litigiului sau volumul de muncă pe care îl presupune pregătirea apărării, arată recurenta.

Jurisprudenţa C.E.D.O., este relevantă sub aspectul principiului pe care îl degajă şi anume, acela că, cheltuielile de judecată efectuate în proces urmează să fie recuperate de partea care are câştig de cauză numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare, reale şi rezonabile.

Proporţionalitatea onorariului avocaţial cu valoarea ori complexitatea cauzei şi cu munca prestată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, lăsată la aprecierea instanţei de fond, aceasta justificând reducerea onorariului avocaţial, astfel încât să se reflecte valoarea muncii depuse de apărător în baza unor dovezi concrete. Or, aprecierea Curtii de Apel Targu Mures privind justificarea sumei de 20.000 EURO reprezentand cheltuieli de judecata in parte este nefondata, apreciază recurentul.

În opinia recurentei, art. 453 din C. proc. civ. nu a fost conceput ca un mijloc de pedepsire abuzivă şi nelimitată a părţilor care pierd procesele, ci ca o modalitate justă de reparaţie pentru persoanele care se văd chemate în judecată.

Faţă de aspectele învederate, recurentul face referire la jurisprudenţa Curţii Europeane a Drepturilor Omului, Curţii Constitutionale, respectiv Deciziile nr. 401/14.07.2005, nr. 493/29.05.2007 şi nr. 492/2006, arătând că este prerogativa instanţei de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul acordării acestora.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. S.A. a formulat întâmpinare în recurs, prin care, a solicitat, pe cale excepţie, anularea parţială a recursului promovat de pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili în privinţa criticilor referitoare la modalitatea în care prima instanţă a acordat cheltuieli de judecată societăţii, iar, pe fond, respingerea recursului promovat de recurentă şi menţinerea sentinţei atacate ca legală.

5. Chestiuni prealabile

Intimata-reclamantă A. S.A. a despus la data de 25.03.2022 concluzii scrise în cuprinsul cărora a solicitat instanţei de control judiciar să ia act de rămânerea, în parte, fără obiect a cererii de chemare în judecată din perspectiva capătului principal de cerere având în vedere că a fost emisă decizia de compensare nr. 48351/06.04.2020, suma de 5.650.487 RON fiind compensată de către autoritatea pârâtă.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili este fondat, pentru următoarele considerente:

Prealabil, Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii parţiale recursului în privinţa criticilor referitoare la modalitatea în care prima instanţă a acordat cheltuielile de judecată, invocată de intimata reclamantă A. S.A. prin întâmpinare constatând că motivul de recurs se încadrează în cazul de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În altă ordine de idei, Înalta Curte nu va proceda la analizarea criticilor vizând nelegalitatea obligării pârâtei la plata către societatea reclamantă a dobânzii legale fiscale în conditiile art. 182 alin. (1) din Codul de procedură fiscală reţinând că autoritatea pârâtă nu a declarat recurs şi împotriva încheierii de şedinţă din data de 15 noiembrie 2019, dată la care prima instanţă a soluţionat excepţia inadmisibilităţii vizând capătul de cerere privind acordarea dobânzilor aferente sumei de 5.650,487 RON încuviinţate la restituire şi a tranşat asupra dreptului reclamantului de a solicita pe lângă pretenţiile principale şi obligarea pârâtului la dobânda legală.

Totodată, referitor la critica recurentei reclamante în sensul că hotărârea a fost pronunţată cu aplicarea greşită a art. 451 şi 453 C. proc. civ., privind posibilitatea şi cazurile de reducere a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte o apreciază ca neîntemeiată raportat la următoarele considerente:

Instanţa de fond a reţinut că, sub aspectul cheltuielilor de judecată, observând cuantumul sumei solicitate (2.305,17 RON reprezentând contravaloare transport şi cazare pentru apărător şi 22.000 RON onorariu de avocat), precum şi complexitatea concretă a procesului, dar şi măsura în care a fost admisă acţiunea raportat la cauzele juridice dezvoltate, suma de 2.305,17 RON şi suma de 20.000 RON onorariu de avocat acordată reclamantului cu titlu de cheltuieli de judecată este corespunzătoare în cauza de faţă

Această apreciere a instanţei de fond, în sensul că acordarea cheltuielilor de judecată în sensul în raport de criteriile reglementate de art. 453 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., nu mai poate fi cenzurată în calea de atac a recursului, nefiind incident în cauză niciunul dintre motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 C. proc. civ.. Astfel, este adevărat că, potrivit dispoziţiilor art. 451 C. proc. civ., instanţa are posibilitatea să reducă onorariul de avocat, atunci când acesta este "vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei.". Prin urmare, aprecierea se face, pe de o parte, în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei, iar pe de altă parte, cu activitatea desfăşurată de avocat, în ambele cazuri ţinând seama şi de circumstanţele cauzei. Cele două repere sunt cumulativ stabilite, în sensul că un onorariu trebuie să corespundă fiecăruia dintre criterii pentru a nu fi redus de instanţa de judecată. Însă, operaţiunea de stabilire a cheltuielilor de judecată de către instanţă presupune stabilirea onorariului avocaţial inter partes, astfel că, în ceea ce priveşte critica privind cuantumul cheltuielilor ocazionate de desfăşurarea procesului, Înalta Curte apreciază că aceste aspecte ţin de temeinicie şi de apreciere a probelor administrate, neputând forma obiectul controlului de legalitate al instanţei de recurs. În acest sens, s-a pronunţat şi Decizia nr. 3/2020, în soluţionarea unui recurs în interesul legii, pronunţată la data de 20.01.2020 în dosar nr. x/2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 181/05.03.2020, statuând că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În considerentele acestei decizii, instanţa supremă a reţinut că stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanenţă, la circumstanţele cauzei, instanţa de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face.

În aceste condiţii, proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, iar nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecinţă, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce privesc criticile recurentei pârâte vizând nelegalitatea obligării acesteia să restituie reclamantului suma de 5.650.487 RON, reprezentând TVA şi impozit pe profit plătit suplimentar întemeiate pe diapoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte le apreciază ca fiind întemeiate.

Astfel, societatea reclamantă, A. S.A. este continuatoarea B., astfel cum rezultă din sentinţa 1072/C/9.12.2014, pronunţată de Tribunalul Specializat Mureş, definitivă prin decizia 328/4.05.2015 pronunţată de Curtea de Apel Tîrgu-Mureş, prin care C. S.A. a preluat prin fuzionare societatea B.. De asemenea, prin certificatul de înregistrare emis la data de 3.01.2017 de ONRC rezultă că C. S.A. şi-a schimbat denumirea în A. S.A..

Aşadar, în temeiul transmisiunii universale validate prin deciziile judecătoreşti arătate mai sus, A. S.A. a dobândit toate drepturile şi obligaţiile avute anterior de către societatea B..

Din certificatul de atestare fiscală x/7.08.2015, B. figurează cu suma de 2.710.122 RON reprezentând TVA achitat în plus şi suma de 2.940.365 RON cu titlu de impozit pe profit achitat în plus, sume pe care reclamantul le solicită prin prezenta cerere de chemare în judecată.

Înalta Curte arată că, în mod corect, a apreciat autoritatea recurentă că instanţa de fond a interpretat în mod greşit dispoziţiile art. 164 alin. (1) Codul de procedură fiscală potrivit cărora: "Prin compensare se sting creanţele statului sau unităţilor administrativ-teritoriale ori subdiviziunilor acestora reprezentând impozite, taxe, contribuţii şi alte sume datorate bugetului general consolidat cu creanţele debitorului reprezentând sume de rambursat, de restituit sau de plată de la buget, până la concurenţa celei mai mici sume, când ambele părţi dobândesc reciproc atât calitatea de creditor, cât şi pe cea de debitor, cu condiţia ca respectivele creanţe să fie administrate de aceeaşi autoritate publică, inclusiv unităţile subordonate acesteia. Prin sume de plată de la buget se înţeleg sumele pe care statul sau unitatea/subdiviziunea administrativ-teritorială trebuie să le plătească unei persoane, inclusiv cele care rezultă din raporturi juridice contractuale, dacă acestea sunt stabilite prin titluri executorii.

Al. 4 stabileşte că, dacă legea nu prevede altfel, compensarea operează de drept la data la care creanţele există deodată, fiind deopotrivă certe, lichide şi exigibile.".

Mai reţine instanţa de fond că alin. (5) lit. h) pct. 1 prevede că, în sensul articolului enunţat, creanţele sunt exigibile la data naşterii dreptului la restituire pentru sumele de restituit potrivit art. 168, astfel, la data plăţii pentru sumele achitate în plus faţă de obligaţiile fiscale datorate.

Or, a concluzionat aceasta faptul că în prezent se derulează o inspecţie fiscală, iar pârâtul va trebui să analizeze o eventuală compensare cu posibile sume datorate de A. S.A. nu se opune restituirii acestei sume, în măsura în care nu este datorată.

Din perspectiva reglementării compensării prin art. 167 Codul de procedură fiscală, situaţia în cauză pune o problemă cu privire la caracterul cert şi lichid al noilor obligaţii fiscale suplimentare, nimic mai adevărat.

Însă, în această chestiune, apreciază Înalta Curte că are prevalenţă faţă de interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 167 alin. (4) Codul de procedură fiscală susţinută de reclamantă şi adoptată de instanţa de fond, adresa nr. x/08.10.2019, în cuprinsul căreia societatea reclamantă şi-a exprimat voinţa în faţa organului fiscal în sensul menţinerii sumei în discuţie pentru a fi compensată cu eventualele obligaţii fiscale restante înregistrate de societate în viitor ca urmare a inspecţiei fiscale aflată în derulare la data depunerii cererii de compensare.

În acest context, pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a emis la data de 6 aprilie 2020 decizia de compensare nr. 48351 a obligaţiilor fiscale/bugetare restante, .

Totodată, Înalta Curte constată că au fost depuse la dosurul cauzei şi fişele de plătitor care atestă că sumele plătite în plus de către antecesoarea societăţii A., respectiv B., au fost compensate de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

Temeiul legal al soluţiei adoptate

Faţă de toate acestea şi reţinând că, în speţă, solicitările reclamantei au fost satisfăcute în ceea ce priveşte capătul principal de cerere referitor la restituirea sumei de 5.650.487 RON reprezentând impozit pe profit şi TVA achitate suplimentar la bugetul de stat, Înalta Curte găsind fondat motivul de recurs, circumscris cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ. coroborat cu dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004, va admite recursul declarat de pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva sentinţei nr. 132 din data de 23 decembrie 2019 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, va casa, în parte, sentinţa recurată şi, în rejudecare, va respinge, ca rămas fără obiect, capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la restituirea sumei de 5.650.487 RON.

În egală măsură, Înalta Curte va menţine dispoziţiile sentinţei în ceea ce priveşte oblidarea pârâtei la plata sumei reprezentând dobândă fiscală şi la plata sumei de 2.305,17 RON şi contravaloarea în RON - la cursul de referinţă al BNR de la data plăţii către reclamant - a sumei de 20.000 Euro, reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Admite recursul declarat de pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva sentinţei nr. 132 din data de 23 decembrie 2019 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează, în parte, sentinţa civilă recurată şi, în rejudecare, respinge, ca rămas fără obiect, capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la restituirea sumei de 5.650.487 RON.

Menţine, în rest, dispoziţiile sentinţei atacate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 aprilie 2022.