Statute of limitations for separate compensation claims in administrative litigation: start date tied to definitive knowledge of damage extent

Şedinţa publică din data de 27 aprilie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată. Cererea modificatoare.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 31.03.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, să constate existenţa unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluţionarea cererii de plată înregistrate sub nr. x/29.01.2016 şi, în consecinţă, să dispună obligarea Fondului de Garantare a Asiguraţilor la soluţionarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispoziţiile legale, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu.

La data de 23.06.2021 reclamanta a depus o cerere modificatoare, prin care a solicitat instanţei, în temeiul dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate sub nr. x/29.01.2016 constând, în principal, în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0.1%/zi de întârziere conform Ordinului CSA nr. 14/2011-14803.15 RON, calculate până la data de 6/9/2021 şi în continuare până la data plăţii efective; iar în subsidiar dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

De asemenea, a menţinut solicitarea privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 1079 din 27 mai 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii acţiunii; a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, ca prescrisă.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 1079 din 27 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2021, a exercitat recurs reclamanta A. S.A, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi arătând că hotărârea primei instanţe este pronunţată cu aplicarea greşită şi încălcarea normelor de drept material ce reglementează prescripţia extinctivă.

În dezvoltarea recursului a susţinut că prin formularea cererii modificatoare tinde la angajarea răspunderii patrimoniale a Fondului de Garantare a Asiguraţilor şi la repararea prejudiciului cauzat prin întârzierea la plată a despăgubirilor la care era îndreptăţită în temeiul dreptului de regres al asigurătorului, solicitând obligarea acestuia la plata de daune interese moratorii pe zi de întârziere.

A arătat că temeiul acţiunii sale îl constituie, pe de o parte, anularea deciziei FGA nr. 14454/03.05.2018 în dosarul nr. x/2018, soluţie rămasă definitivă la data de 13.10.2021, iar, pe de altă parte, întârzierea plăţii despăgubirilor, care a persistat până la 28.10.2021 când Fondul de Garantare a Asiguraţilor a procedat la plata despăgubirilor, rezultând astfel că prejudiciul ce i-a fost cauzat a fost unul continuu.

În condiţiile în care în dosarul nr. x/2018 a fost anulată decizia nr. 14452 din 03.05.2018 prin care a fost respinsă cererea de plată a A., iar instanţa nu a obligat Fondul de Garantare a Asiguraţilor în mod direct la plata de despăgubiri, ci l-a obligat la analiza pe fond a cererii, consecinţa a fost reducerea despăgubirilor în unele cazuri, iar în altele chiar respingerea acestora, aşa încât determinarea prejudiciului nu s-a putut face cu adevărat decât după analiza pe fond a cererilor de plată de către intimatul-pârât. Prin urmare, este nelegală soluţia primei instanţe în sensul respingerii acţiunii ca prescrise.

A mai susţinut recurenta că în temeiul art. 19 raportat la art. 28 din Legea nr. 554/2004, calcularea termenului de prescripţie trebuie să se facă cu respectarea regulilor stabilite în C. civ., relevante în acest sens fiind dispoziţiile art. 2526, redate în cererea de recurs, concluzionând în sensul că, fiind în prezenţa unui prejudiciu continuu, al cărui cuantum nu putea fi precizat în totalitate până la data plăţii efective a despăgubirilor, nu se poate pune problema prescripţiei dreptului material la acţiune.

Sub aspectul evidenţiat a făcut trimitere la poziţia exprimată de Ministerul Public şi reţinută în Decizia nr. 22/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată într-un recurs în interesul legii în interpretarea art. 19 din Legea nr. 554/2004 şi a afirmat că în prezenta cauză prejudiciul suferit prin neplata sumei datorate a încetat abia la data plăţii despăgubirilor, respectiv 29.10.2021, dreptul său la acţiune nefiind, prin urmare, prescris.

Pornind de la art. 19 din Legea nr. 554/2004, care stabileşte că promovarea pe cale separată a unei cereri privind acordarea de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului produs printr-un act administrativ nelegal poate avea loc înăuntrul unui termen de prescripţie de 1 an de la data la care persoana prejudiciată a cunoscut sau putea să cunoască cuantumul prejudiciului şi având în vedere că obligarea la despăgubiri a autorităţii administrative presupune îndeplinirea condiţiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale, a arătat că a existat o jurisprudenţă consistentă în sensul că termenul de 1 an trebuie calculat de la data la care persoana prejudiciată a luat cunoştinţă de hotărârea judecătorească definitivă prin care actul administrativ prejudiciabil a fost declarat nelegal.

Însă, această interpretare a fost ajustată prin Decizia nr. 22/2019 pronunţată în recursul în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul că s-a stabilit că data de la care curge termenul de prescripţie nu mai este în mod necesar legată de data stabilirii în mod definitiv a caracterului nelegal al actului şi nici de data comunicării actului, data de la care curge termenul urmând a fi stabilit de la caz la caz, în funcţie de împrejurările concrete ale cauzei.

Totuşi, subliniază recurenta, la paragraful 77 din decizie s-au reţinut următoarele: "Cererea pentru despăgubiri formulată pe cale separată, întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului administrativ. În caz contrar, reclamantul nu poate recurge decât la calea dreptului comun pentru angajarea răspunderii delictuale a autorităţii publice, în condiţiile prevăzute de C. civ.."

În speţă, decizia privind refuzul de plată al Fondului de Garantare a Asiguraţilor a fost declarată nelegală, hotărârea devenind definitivă abia la data de 13.10.2021, astfel că, în acord cu dispoziţiile Legii nr. 554/2004 şi cu considerentele Deciziei ÎCCJ nr. 22/2019, dreptul la acţiune al reclamantei s-a născut abia după această dată, neintervenind prescripţia. În plus, prin hotărârea prin care a fost anulată decizia de respingere a cererii de plată nu a fost în mod automat recunoscut dreptul reclamantei la plata de despăgubiri, fiind stabilit doar caracterul nelegal al refuzului pentru motivul precizat de pârât în decizia nr. 14454/03.05.2018, ulterior fiind stabilit dreptul reclamantei la despăgubiri şi, implicit, dobândirea caracterului cert al prejudiciului.

Concluzionând, a reiterat susţinerea conform căreia nu pot fi primite argumentele instanţei de fond în sensul că A. cunoştea sau trebuia să cunoască prejudiciul cauzat prin plata cu întârziere a despăgubirilor de la împlinirea celor 30 de zile de la depunerea cererii de plată şi a menţionat că solicitarea de obligare la plata de daune interese moratorii are natura unei cereri accesorii faţă de cererea principală de plată, iar legea specială ce guvernează raporturile dintre părţi instituie, în mod expres, un termen special de prescripţie de 5 ani, astfel cum rezultă din art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015.

Din această perspectivă a invocat motivul de casare referitor la greşita interpretare şi aplicare a normelor de drept material ce reglementează prescripţia dreptului la acţiune şi a arătat că prima instanţă a încălcat prevederile art. 2537 din C. civ., precum şi natura juridică a daunelor interese moratorii care au un caracter accesoriu faţă de dreptul principal la plata de despăgubiri, conchizând în sensul că, din moment ce dreptul la despăgubiri al reclamantei nu a fost considerat prescris, faţă de caracterul accesoriu al daunelor interese moratorii, este evident că nici dreptul la a solicita obligarea Fondului la plata de daune interese moratorii, accesorii dreptului principal, nu poate fi considerat prescris.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei de fond ca temeinică şi legală. În esenţă, a arătat că în urma analizării situaţiei de fapt şi a întregului probatoriu administrat în cauză, instanţa de fond a reţinut în mod corect că sunt îndeplinite condiţiile admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Recurenta-reclamantă A. S.A. a depus pentru termenul din 27 aprilie 2023, la care au avut loc dezbaterile, concluzii scrise prin care, în esenţă, a reiterat argumentele invocate prin cererea de recurs, solicitând admiterea căii de atac promovate, casarea în parte a hotărârii recurate cu privire la soluţia dată asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi trimiterea cauzei pentru soluţionare pe fond la Curtea de Apel Bucureşti, cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată, conform înscrisurilor ataşate în dovedire.

II. Soluţia instanţei de recurs.

Înalta Curte, examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs şi reiterate prin concluziile scrise, precum şi a apărărilor formulate prin întâmpinare, raportat la dispoziţiile legale aplicabile, constată fondat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul că soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune a fost dată cu interpretarea greşită a dispoziţiilor legale incidente.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Demersul judiciar al reclamantei, astfel cum a fost modificat prin cererea depusă la data de 23 iunie 2021, vizează obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în temeiul dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat acesteia prin soluţionarea cu întârziere şi respingerea cererii de plată înregistrate sub nr. x/29.01.2016, constând, în principal, în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,1 %/zi de întârziere conform ordinului CSA nr. 14/2011-14803.15 RON, calculate până la data de 6/9/2021 şi în continuare până la data plăţii efective, iar, în subsidiar, constând în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Soluţionând cauza în primă instanţă, Curtea de Apel Bucureşti a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, respingând pe acest temei cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta A. S.A în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

În argumentarea soluţiei pronunţate asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, soluţie contestată prin intermediul recursului de faţă, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că reclamanta se găsea în situaţia în care cunoştea existenţa prejudiciului cauzat prin emiterea actului administrativ, respectiv decizia nr. 14452/03.05.2018, încă de la momentul la care a luat la cunoştinţă de existenţa acesteia. Totodată, a apreciat că în lipsa unor date suficiente din care să reiasă cu claritate acest moment, instanţa reţine că reclamanta a cunoscut, în mod neîndoielnic, existenţa deciziei nr. 14452/03.05.2018, cel mai târziu la data de 05.06.2018, dată la care a înregistrat la Curtea de Apel Bucureşti acţiunea în anulare a acestei decizii.

În concluzie, întrucât termenul de prescripţie de 1 an a început să curgă cel mai târziu la data de 05.06.2018, a constatat că formularea cererii de chemare în judecată întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, la data de 23.06.2021, este formulată cu depăşirea termenului de prescripţie de un an.

Reclamanta a criticat soluţia primei instanţe, clamând prin cererea de recurs formulată încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material aplicabile în materia prescripţiei extinctive.

Astfel, a susţinut că în temeiul art. 19 raportat la art. 28 din Legea nr. 554/2004, calcularea termenului de prescripţie trebuie să se facă cu respectarea regulilor stabilite în C. civ., considerând că sunt relevante în speţă prevederile art. 2526 şi cele ale art. 2537 din actul normativ indicat, conform argumentelor expuse în recurs şi consemnate la pct. I.3 din prezenta decizie.

Criticile recurentei-reclamante sunt apreciate fondate de instanţa de control judiciar, de natură să atragă casarea sentinţei atacate cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, cu consecinţa trimiterii cauzei pentru rejudecare aceleiaşi instanţe.

Regula instituită de legea contenciosului administrativ este ca acţiunea în anularea actului administrativ să conţină atât solicitarea de anulare a actului administrativ considerat vătămător, cât şi repararea pagubei cauzate.

Spre deosebire de regula stabilită prin art. 8 din Legea nr. 554/2004, conform căreia cererea de daune se formulează odată cu acţiunea principală în anularea actului administrativ, reglementarea cuprinsă în art. 19 din aceeaşi lege constituie excepţia, fapt pentru care s-a instituit atât posibilitatea exercitării separate a acţiunii în despăgubire ca urmare a emiterii unui act administrativ vătămător, cât şi un termen de prescripţie aferent acestui caz special reglementat de lege.

Potrivit art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: "Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care aceasta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei", iar la alin. (2) al aceluiaşi text de lege se stipulează: "Cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)."

Aşadar, legea contenciosului administrativ dă posibilitatea exercitării separate a acţiunii în despăgubire faţă de acţiunea în anularea actului, însă numai dacă acest lucru nu a fost posibil odată cu exercitarea acţiunii în anularea actului, potrivit regulii instituite în cadrul art. 8 din lege.

În speţă, aşa cum s-a arătat, reclamanta a formulat iniţial acţiune prin care a solicitat să se constate refuzul nejustificat al pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor de a-i soluţiona cererea de plată înregistrată sub nr. x/29.01.2016, iar modificarea acestei acţiuni a fost consecinţa emiterii de către pârât a deciziei nr. 14452/03.05.2018, prin care cererea sa de plată a fost respinsă.

Decizia emisă de pârât a fost contestată de către reclamantă în cadrul dosarului nr. x/2018, care, la data modificării prezentei acţiuni din 23 iunie 2021, se afla pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, cu termen la data de 13.10.2021.

În ceea ce priveşte momentul de la care termenul de prescripţie prevăzut de art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 începe să curgă în speţa dedusă judecăţii, instanţa de fond a reţinut că reclamantul se găsea în situaţia în care cunoştea existenţa prejudiciului cauzat prin emiterea actului administrativ reprezentat de decizia nr. 14452/03.05.2018, încă de la momentul la care a luat cunoştinţă de existenţa acesteia. Astfel, a constatat că în lipsa unor date suficiente din care să reiasă cu claritate acest moment, reclamantul a cunoscut fără îndoială existenţa deciziei nr. 14452/03.05.2018, cel mai târziu la data de 05.06.2018, dată la care a înregistrat la Curtea de Apel Bucureşti acţiunea în anularea acestei decizii.

Înalta Curte nu poate valida însă raţionamentul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate de instanţa de fond asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, deoarece acesta relevă o greşită interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente în materie, prin raportare la situaţia de fapt stabilită şi la probatoriul administrat.

Este de observat sub acest aspect, în primul rând, că recurenta-reclamantă a solicitat în prezenta cauză, despăgubiri atât pentru întârziere în soluţionarea cererii de plată, cât şi pentru respingerea nejustificată a acestei cereri, impunându-se, aşadar, necesitatea de a se verifica intervenirea prescripţiei dreptului material la acţiune raportat la ambele petite ale acţiunii, prin prisma prevederilor art. 19 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Astfel, Înalta Curte reţine că recurenta-reclamantă nu trebuia să aştepte soluţionarea dosarului nr. x/2018, care avea ca obiect anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018, pentru a formula prezenta acţiune, întrucât litigiul a vizat refuzul nejustificat de soluţionare a cererii şi nu sancţionarea pretinsei întârzieri în emiterea deciziei de plată.

În referire la cererea de plată a despăgubirilor constând în penalităţi pentru refuzul nejustificat de plată a debitului principal ca urmare a emiterii deciziei nr. 14452/03.05.2018, Înalta Curte reţine că întinderea prejudiciului nu putea fi cunoscut cu certitudine decât în urma pronunţării unei hotărâri judecătoreşti definitive prin care să se stabilească obligaţia autorităţii pârâte de a soluţiona cererea de plată.

Statuarea cu caracter definitiv cu privire la obligativitatea soluţionării pe fond a cererii de plată are semnificaţia reţinerii unui refuz nejustificat al pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor, de respingere a cererii pe motivul existenţei plafonului de 450.000 RON, în aceste condiţii cuantumul debitului principal fiind din nou lăsat la aprecierea pârâtului, care avea îndrituirea să-l stabilească cu aplicarea dispoziţiilor legale incidente în materie, neputând fi stabilit în mod direct de către instanţă.

Ca atare, este evident că în situaţia dedusă judecăţii era necesar ca reclamantei să-i fie recunoscut dreptul pretins prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti şi prin plata debitului principal, şi doar ulterior să-i fie calculate penalităţile sau dobânzile în funcţie de stabilirea debitului principal. Aceasta, deoarece, în cazul particular supus analizei, recurenta-reclamantă a dovedit data de la care a cunoscut întinderea pagubei şi această dată nu poate coincide cu data reţinută de prima instanţă în hotărârea atacată.

Se impune această concluzie şi prin raportare la statuările instanţei supreme din Decizia nr. 22/2019 pronunţată într-un recurs în interesul legii, relevante pe subiectul analizat fiind considerentele reţinute la paragraful 32, potrivit cărora: "În situaţia în care paguba se produce într-un interval de timp care se sfârşeşte ulterior promovării acţiunii în anularea actului vătămător, reclamantul poate să solicite repararea pagubei, după caz: (. . . . . . . . . .) - pe calea unei acţiuni separate în despăgubiri în temeiul art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în termen de un an care începe să curgă de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea producerii pagubei, în care are suficient timp să stabilească întinderea acesteia."

Cum analiza cererii de plată pe fondul său a fost realizată de pârât după pronunţarea definitivă a soluţiei de anulare a deciziei nr. 14452/03.05.2018, iar plata despăgubirilor a fost efectuată la data de 28.10.2021, este neîndoielnic că prejudiciul recurentei-reclamante constând în lipsa de folosinţă cu privire la sumele la care era îndreptăţită cu titlu de despăgubiri a devenit cert doar după analizarea pe fond a cererii de plată, când s-a stabilit dreptul la respectiva sumă de bani, acela fiind momentul prin raportare la care trebuia verificată prescripţia dreptului de a solicita despăgubirile pentru prejudiciul cauzat prin emiterea actului administrativ considerat vătămător.

În aceste condiţii, ţinând cont de faptul că recurenta-reclamantă a demonstrat, cu actele depuse la dosarul cauzei, că a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul abia la data de 29.10.2021, când contul său a fost creditat cu suma stabilită în urma analizării pe fond a cererii de plată, soluţia primei instanţe care a considerat ca fiind prescris dreptul material la acţiune faţă de data de 05.06.2018, când termenul de prescripţie de 1 an a început să curgă, este nelegală, fiind dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004.

În considerarea normelor exprese ale textului de lege anterior menţionat, singurul element relevant pentru calcularea termenului de prescripţie este cel al încetării refuzului pârâtului în îndeplinirea obligaţiei ce îi revenea, respectiv analizarea pe fond a cererii de plată şi momentul finalizării demersurilor pentru acordarea justei despăgubiri, recurenta-reclamantă neavând posibilitatea cunoaşterii întinderii pagubei mai devreme.

Un argument în plus în acest sens îl constituie faptul că simpla recunoaştere pe cale judiciară a existenţei faptei ilicite a pârâtului nu face decât să confirme existenţa pagubei, însă nu poate determina şi întinderea acesteia.

În concluzie, Înalta Curte constată că a fost demonstrată nelegalitatea parţială a sentinţei de fond criticate, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în ceea ce priveşte soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, aspect de natură a determina casarea hotărârii sub acest aspect şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Cu ocazia rejudecării, prima instanţă va analiza cererea reclamantei prin prisma tuturor susţinerilor de nelegalitate invocate, inclusiv a argumentelor formulate prin cererea de recurs sub aspectul aplicării prevederilor art. 2526 şi 2537 din C. civ., a apărărilor pârâtului şi a statuărilor instanţei de control judiciar din prezenta decizie.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru motivele arătate la pct. II.1 al acestei decizii, constatând că sentinţa primei instanţe este nelegală, fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea eronată a normelor de drept material ce reglementează prescripţia extinctivă, de natură a atrage incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 544/2004, va admite recursul declarat de reclamanta A. S.A, va casa sentinţa recurată în ceea ce priveşte soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei nr. 1079 din 27 mai 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 27 aprilie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.