Judicial assistant salary equalization: appeal allowed and claim dismissed, rejecting seniority bonus for tenure exceeding five-year mandate

Şedinţa publică din data de 25 aprilie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2020, reclamanta A. a chemat în judecată pârâţii MINISTERUL JUSTIŢIEI şi TRIBUNALUL BUCUREŞTI, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună: anularea parţială a Ordinului nr. 5290/C/20.12.2019 emis de Ministerul Justiţiei; obligarea pârâtului MINISTERUL JUSTIŢIEI la emiterea unui nou ordin de încadrare cu luarea în considerare a unei indemnizaţii brute lunare în raport de vechimea efectivă în funcţie; obligarea pârâtului MINISTERUL JUSTIŢIEI la emiterea unui ordin de încadrare în funcţia de asistent judiciar corespunzător unei vechimi efective în funcţie de peste 9 ani, cu coeficientul corespunzător unei vechimi în muncă de peste 24 ani, gradaţia 5, coeficient 5,43 şi indemnizaţia corespunzătoare acestei vechimi, precum şi în raport de sporurile de risc şi suprasolicitare neuropsihică, de confidenţialitate, de condiţii vătămătoare şi periculoase (toxicitate) cuvenite, faţă de nivelul maxim aflat în plată în cadrul autorităţii judecătoreşti pentru aceeaşi funcţie/grad/treaptă cu cei care beneficiază de un nivel de salarizare superior; obligarea paratului Ministerul Justiţiei să vireze pârâtului Tribunalul Bucureşti sumele necesare efectuării plăţilor salariale lunare corespunzătoare; obligarea pârâtului Tribunalul Bucureşti să plătească, în baza ordinelor ce se vor emite, diferenţele de drepturi salariale rezultate în raport de vechimea efectivă în funcţie, corect determinată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 292 din 9 martie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive; a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii MINISTERUL JUSTIŢIEI şi TRIBUNALUL BUCUREŞTI; a anulat în parte ordinul de salarizare nr. 5290/C/20.12.2019, emis de pârâtul Ministerul Justiţiei, în ceea ce o priveşte pe reclamantă; a obligat pârâtul Ministerul Justiţiei la emiterea unui nou ordin de încadrare cu luarea în considerare a unei indemnizaţii brute lunare în raport de vechimea efectivă în funcţie, gradaţia 5, coeficient 5,43 şi indemnizaţia corespunzătoare acestei vechimi, precum şi în raport de sporurile cuvenite faţă de nivelul maxim aflat în plată în cadrul autorităţii judecătoreşti pentru aceeaşi funcţie/grad/treaptă cu cei care beneficiază de un nivel de salarizare superior; a obligat pârâtul Tribunalul Bucureşti să plătească reclamantei diferenţele de drepturi salariale rezultate; a respins în rest cererea ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâţii Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

3.1. Recurentul - pârât Ministerul Justiţiei şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitat casarea hotărârii, rejudecarea acţiunii reclamantei şi respingerea acesteia ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, subsumat cazului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susţinut că prima instanţă a soluţionat mod greşit cauza în baza prezumţiei puterii de lucru judecat, raportat la sentinţa nr. 1687/24.10.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2018, în condiţiile în care prezumţia este doar un mijloc de probă care trebuie coroborat cu alte probatorii administrate în cauză.

Instanţa fondului a invocat puterea de lucru judecat fără a pune în discuţia părţilor această prezumţie, încălcând astfel principiul contradictorialităţii. Recurgerea la prezumţia puterii lucrului judecat judiciare, pentru prima oară în motivarea hotărârii judecătoreşti, fără ca anterior să fi fost pus în dezbaterea părţilor, este contrară dreptului la un proces echitabil consacrat prin art. 6 din C. proc. civ.

Astfel, părţii căreia prima instanţă i-a opus prezumţia doar cu ocazia motivării hotărârii judecătoreşti, fără însă să fi fost invocată ca atare de reclamantă şi nici pusă în discuţia părţilor, i-a fost negat dreptul la apărare, respectiv dreptul de a arăta, prin întâmpinare sau pe parcursul dezbaterilor, incorectitudinea raţionamentului pe care prima instanţă, în cele din urmă, l-a aplicat.

În susţinerea cazului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a invocat încălcarea prevederilor art. 16 alin. (1) din Cap. VIII, Anexa VI din Legea nr. 153/2017.

A arătat că Ordinul contestat a fost emis în temeiul Legii nr. 153/2017, privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, ale Legii nr. 5/2020 a bugetului de stat pe anul 2020, precum şi ale O.U.G. nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investiţiilor publice şi a unor măsuri fiscal-bugetare.

Potrivit dispoziţiilor citate, legiuitorul a exclus asistenţii judiciari de la acordarea sporului pentru o vechime cumulată în această funcţie, tocmai în ideea că aceştia sunt numiţi pe o perioadă determinată de 5 ani, fiind deci un mandat limitat, singurele tranşe de vechime în funcţie aplicabile fiind de la 0 la 3 ani şi, respectiv, de la 3 la 5 ani.

Ca atare, refuzul de emitere a ordinului de salarizare cu luarea în calcul a vechimii însumate în specialitate nu este unul nejustificat, ci întemeiat pe dispoziţiile legale incidente în materia salarizării asistenţilor judiciari.

Mandatul limitat (a 5 ani) a exclus acordarea pentru asistenţii judiciari a drepturilor care privesc fidelizarea în sistemul justiţiei, cum este sporul/majorarea de fidelitate, indiferent de cuantumul ei. La momentul adoptării Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, s-a apreciat că se poate avea în vedere acordarea unui drept specific doar pentru perioada aferentă vechimii în funcţie pe care un asistent judiciar o poate îndeplini în sistem: respectiv de la 3 la 5 ani, faptul că acelaşi asistent judiciar obţine ulterior un alt mandat de 5 ani nefiind relevant atât timp cât fidelizarea este incompatibilă cu noţiunea de mandat.

Înainte de anul 2010, sporul de fidelitate al asistenţilor judiciari nu era reglementat. O.U.G. nr. 177/2022 privind salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor şi O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei (Cap. 4, art. 16 şi art. 17) nu prevedeau acordarea sporului de fidelitate.

Ulterior, Legea-cadru nr. 284/2010 nu s-a aplicat niciunei categorii de salariaţi în ceea ce priveşte stabilirea salarizării, aceasta făcându-se prin aplicarea dispoziţiilor legale în vigoare în anul 2009, respectiv O.U.G. nr. 27/2006, precum şi ale Legii-cadru nr. 330/2009, în temeiul legilor anuale de salarizare.

În ceea ce priveşte asistenţii judiciari, reîncadrarea s-a realizat avându-se în vedere art. 16 din Cap. VIII din Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010.

Conform art. 16 alin. (1) din lege, "Asistenţii judiciari numiţi în condiţiile Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sunt salarizaţi cu o indemnizaţie de încadrare stabilită pe baza coeficienţilor de ierarhizare prevăzuţi la cap. I nr. crt. 1 din prezenta anexă, aferenţi unei vechimi în funcţie de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani".

Potrivit Normelor metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, aprobate prin OMFP nr. 77/2011:

"Persoana care, la 31 decembrie 2010, era încadrată în funcţia de asistent judiciar se reîncadrează în aceeaşi funcţie şi gradaţie, stabilindu-se clasa de salarizare în raport de vechimea în funcţie prevăzută la art. 16 alin. (1) din cap. VIII al anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 284/2010 şi cu vechimea în muncă avute la 31 decembrie 2010 (pentru o vechime în funcţie de la 3 la 5 ani şi o vechime în muncă de peste 20 de ani, clasa de salarizare este 100). Asistenţii judiciari se pot încadra până la clasa maximă de salarizare 100."

Pct. III. A. din Ordinul comun MMFPS şi MFP nr. 42/77 din 13 ianuarie 2011 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, prevede "Personalul care, în cursul anului 2011, trece într-o gradaţie superioară beneficiază suplimentar, în conformitate cu art. 11 din Legea-cadru nr. 284/2010, de clasele de salarizare succesive, iar salariul de bază i se majorează cu numărul de clase acordat înmulţit cu valoarea unei clase de salarizare de 2,5% din salariul de bază".

Ţinând cont de argumentele învederate, se poate constata că ordinul contestat este legal, neexistând o bază legală pentru stabilirea indemnizaţiei intimatei-reclamante cu luarea în calcul a unui spor de 15%, aceasta neputând beneficia de mai mult decât au în plată cei care au obţinut despăgubiri echivalente sporului de fidelitate, ci numai până la nivelul maxim câştigat de aceştia, în aceleaşi condiţii de vechime.

3.2. Prin recursul formulat în cauză, neîncadrat în drept, pârâtul Tribunalul Bucureşti a criticat sentinţa instanţei de fond în ceea ce priveşte obligaţia instituită în sarcina acestui pârât de a plăti reclamantei diferenţele de drepturi salariale rezultate, criticile formulate putând fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul - pârât a invocat prevederile art. 131 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, arătând că Ministerul Justiţiei are şi atribuţii în emiterea ordinelor privind încadrarea judecătorilor şi stabilirea drepturilor salariale ale acestora, ordine în baza cărora se procedează la achitarea veniturilor salariate de către ordonatorii secundari şi terţiari ai acestei instituţii.

Tribunalului Bucureşti, în calitate de ordonator terţiar de credite, nu are posibilitatea legală de a acorda drepturile băneşti în condiţiile solicitate de reclamantă, în lipsa fondurilor alocate de Ministerul Justiţiei.

La stabilirea obligaţiei de plată în sarcina Tribunalului Bucureşti trebuia să se aibă în vedere faptul că îndeplinirea acesteia este subsecventă faţă de executarea obligaţiilor ce revin Ministerului Justiţiei în domeniul salarizării asistenţilor judiciari, respectiv ai procedurii de execuţie bugetară.

Delimitarea celor două obligaţii instituite în sarcina pârâţilor din această cauză este justificată, ca urmare a cumulării de către Ministerul Justiţiei atât a atribuţiilor de ordonator principal de credite, cât şi a celor de emitere a ordinelor de salarizare, cumulare care determină pentru Tribunalul Bucureşti o imposibilitate reală şi efectivă de a pune în executare o hotărâre judecătorească.

În opinia recurentului, sentinţa recurată constituie o adăugare nepermisă la lege peste voinţa legiuitorului conţinută de prevederile Legii nr. 500/2002 a finanţelor publice, cu modificările şi completările ulterioare, care reglementează procedura de aprobare a bugetului de stat, respectiv de execuţie bugetară.

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra recursurilor

Preliminar, instanţa de control judiciar constată că, în temeiul art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, a operat o subrogare legală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în drepturile şi obligaţiile Ministerului Justiţiei, respectiv a Ministrului Justiţiei, "inclusiv în cele de natură procesuală şi cele care decurg din hotărâri judecătoreşti şi alte titluri executorii", iar această subrogare legală, ce are loc pe parcursul derulării litigiului, în contextul unei modificări legislative, nu poate conduce la lipsa calităţii procesuale pasive a instituţiei pârâte de la care sunt preluate drepturile şi obligaţiile ce decurg din proces.

În ceea ce priveşte soluţia dată de instanţa de fond excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiţiei, Înalta Curte observă că aceasta nu a fost recurată de către recurentul-pârât.

Referitor la criticile formulate pe fondul cauzei, Înalta Curte constată că acestea sunt fondate, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare, împrejurare pentru care instanţa de recurs apreciază că nu se mai impune analiza criticilor invocate de recurentul - pârât Tribunalul Bucureşti.

Astfel, ulterior pronunţării sentinţei recurate, prin Decizia nr. 12 din 06 iunie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a constatat că:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1 alin. (51) şi art. 5 alin. (11) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 şi a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2), art. 31 alin. (1) - (l3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, raportat la prevederile art. 16 alin. (1) din Capitolul VIII - Reglementări specifice personalului din sistemul justiţiei - Anexa VI - Familia ocupaţională de funcţii bugetare "Justiţie" la Legea-cadru nr. 284/2010, egalizarea la nivel maxim a indemnizaţiilor asistenţilor judiciari nu presupune majorarea indemnizaţiei lunare de încadrare în raport cu vechimea efectivă realizată în funcţie, superioară celei de 5 ani."

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale Deciziei nr. 12/2022, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispoziţiilor care reglementează problema de drept ce trebuie dezlegată în cauză:

"160. Este de observat, în acest sens, faptul că în cea de-a doua orientare jurisprudenţială, instanţele care au dispus egalizarea la nivel maxim a drepturilor salariale aferente unei perioade începând cu 9 aprilie 2015 şi în continuare pentru viitor, până la încetarea raporturilor de muncă, au avut în vedere hotărâri judecătoreşti pronunţate în perioada 2008-2009, care vizau situaţii juridice deduse judecăţii anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009 şi Legii-cadru nr. 284/2010, prin care s-a recunoscut, sub forma despăgubirilor decurgând din discriminare (pe temeiul art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000), în beneficiul unei părţi din categoria asistenţilor judiciari, a dreptului la majorarea indemnizaţiei de încadrare în raport cu vechimea în funcţie (aşa-numitul "spor de fidelitate"), prevăzută de art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, ipotezele juridice fiind diferite.

161. Or, la intrarea în vigoare a Legii nr. 71/2015, din perspectiva dreptului salarial supus examinării nu existau diferenţe de salarizare în interiorul categoriei profesionale a asistenţilor judiciari care să fie izvorâte din acte normative cu valoare de lege, adoptate de legiuitorul originar sau delegat, în materia salarizării acestei categorii de personal plătit din fonduri publice, împrejurare care se deduce în chip limpede din expunerea istoricului şi evoluţiei legislaţiei salariale incidente.

162. Pe de altă parte, nu existau nici inegalităţi salariale care să fie izvorâte din hotărâri judecătoreşti, prin care să fi fost stabilite sau recunoscute atare drepturi salariale şi care să fie producătoare de efecte juridice la 9 aprilie 2015, când s-a născut dreptul asistenţilor judiciari şi obligaţia corelativă a ordonatorului de credite de a egaliza salarizarea la nivel maxim.

163. Aceasta întrucât, hotărârile judecătoreşti invocate drept termen de comparaţie şi-au încetat efectele cel mai târziu la momentul intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 284/2010, astfel că, din perspectiva normei de egalizare, situaţia juridică premisă este asimilabilă inexistenţei vreunei diferenţe salariale izvorâte fie din legislaţia salarială aplicabilă personalului plătit din fonduri publice, fie din hotărâri judecătoreşti prin care sunt stabilite sau recunoscute drepturi salariale.

164. Aşadar, nu se poate reţine existenta unei inechităţi salariale şi, pe cale de consecinţă, nu poate fi raţional admis argumentul nesocotirii sau golirii de substanţă a principiului egalităţii de tratament.

165. Construcţia argumentativă din cea de-a doua orientare jurisprudenţială apare, în consecinţă, fundamentată pe ideea de egalizare a unei diferenţe salariale inexistente, câtă vreme afirmata inechitate salarială nu-şi află sorgintea nici în reglementarea legală în materia salarizării asistenţilor judiciari, nici în hotărâri judecătoreşti producătoare de efecte juridice la data de 9 aprilie 2015. În atare condiţii, aceasta nu doar că nu se fundamentează pe imperativul egalizării şi înlăturării inegalităţilor din sistemul de salarizare a personalului bugetar, ci, dimpotrivă, se îndepărtează chiar de la scopul edictării acestei soluţii legislative introduse prin Legea nr. 71/2015, fiind ea însăşi sursă generatoare de inechităţi salariale în interiorul categoriei profesionale a asistenţilor judiciari, ceea ce justifică, cu atât mai mult, intervenţia instanţei supreme, prin mecanismul de unificare jurisprudenţială activat.

166. Sub un alt aspect, cum deja s-a expus, nu poate fi ignorată împrejurarea că, după abrogarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, fidelizarea judecătorilor, a procurorilor, a personalului asimilat acestora şi a magistraţilor-asistenţi nu se mai realizează prin acordarea unei majorări a indemnizaţiei de încadrare, ci prin aplicarea unui coeficient la valoarea de referinţă sectorială, prestabilit de legiuitor în corelaţie directă cu criteriul vechimii în funcţie, pe mai multe intervale de vechime de până la 20 de ani şi, respectiv, de peste 20 de ani, în vreme ce pentru asistenţii judiciari coeficienţii legali maximi, corelaţi de asemenea cu criteriul vechimii în funcţie, sunt cei corespunzători vechimii de 5 ani (durata unui mandat).

167. Aşadar, în cazul asistenţilor judiciari, Legea-cadru nr. 284/2010 prevede expres că indemnizaţia de încadrare va fi stabilită pe baza coeficienţilor de ierarhizare prevăzuţi la cap. I nr. crt. 1 din anexa la lege, aferenţi unei vechimi în funcţie de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani, astfel că nu este nici necesară şi nici posibilă aplicarea altor coeficienţi de ierarhizare, prevăzuţi de lege pentru alte categorii profesionale.

168. Aceasta întrucât, includerea în indemnizaţia de încadrare a asistenţilor judiciari a unui element salarial echivalent cu majorarea indemnizaţiei de încadrare numai în raport cu vechimea efectivă realizată în funcţii de judecători, procurori, personal asimilat acestora şi magistraţi-asistenţi, prevăzută de art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, ar echivala cu modificarea mecanismului de stabilire a drepturilor salariale aşa cum a fost acesta reglementat de legile-cadru de salarizare nr. 330/2009 şi nr. 284/2010, în pofida faptului că prin acestea s-a prevăzut expres că drepturile salariale ale personalului din sectorul bugetar sunt şi rămân în mod exclusiv cele prevăzute de aceste legi.

169. Or, soluţia egalizării la nivel maxim a indemnizaţiilor de încadrare nu poate avea ca efect modificarea elementelor sistemului de salarizare instituit de legiuitor după 1 ianuarie 2010 şi formarea, pe cale jurisprudenţială, a unei lex tertia.

170. De altfel, examinând noţiunea de "vechime în funcţie" şi sfera destinatarilor legii, într-un context normativ vizând personalul din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism care nu are o grilă proprie de salarizare, prin decizia nr. 31/2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a reţinut următorul argument cu valoare de principiu, aplicabil mutatis mutandis:

"94. Faptul că prin nota de subsol nr. 1 la tabelul prevăzut în cap. I lit. B) din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 se prevede că prin "vechime în funcţie", în sensul prezentului capitol, se înţelege vechimea în funcţia de judecător, procuror, personal asimilat acestora, magistrat-asistent sau auditor de justiţie denotă că ierarhizarea salarizării în funcţie de această vechime nu se poate aplica decât categoriilor de personal expres prevăzute, nu şi categoriilor de personal a căror salarizare se stabileşte prin "trimitere" la coeficientul de ierarhizare. 95. Menţiunea expresă a legiuitorului privind înţelegerea noţiunii de "vechime în funcţie" trebuie interpretată în sensul limitării la funcţiile special şi limitativ prevăzute în nota de subsol anterior evocată. (...) 97. Nu se poate interpreta că trimiterea la prevederile nr. crt. 4 lit. B) de la cap. I din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, referitoare la "vechimea în funcţie", se aplică şi acestei categorii profesionale, întrucât o astfel de interpretare ar reprezenta o adăugare la lege, ceea ce nu este permis în acest context".

De asemenea, Înalta Curte a apreciat că nu sunt încălcate nici principiile egalităţii şi nediscriminării, consacrate de dispoziţiile interne sau de dispoziţiile convenţionale - art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 al Protocolului nr. 12 adiţional la Convenţie.

Aşadar, potrivit acestei decizii, obligatorie conform dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., egalizarea la nivel maxim a indemnizaţiilor asistenţilor judiciari nu presupune majorarea indemnizaţiei de încadrare în raport cu vechimea efectivă realizată în funcţie, superioară celei de 5 ani.

În aceste condiţii, având în vedere că nu s-au conturat şi demonstrat elemente de nelegalitate a actului administrativ contestat potrivit argumentelor expuse supra, Înalta Curte reţine că sunt întemeiate criticile recurentei-pârâte ÎCCJ, astfel că se impune menţinerea ca legal a Ordinului Ministerului Justiţiei nr. 5290/C/20.12.2019 în ceea ce priveşte stabilirea drepturilor salariale ale reclamantei.

De asemenea, reţine că nu se mai impune dezvoltarea argumentelor instanţei de recurs asupra chestiunii de drept ce formează obiectul criticilor invocate în prezenta cale de atac, aspectul dedus judecăţii primind o dezlegare în cadrul recursului în interesul legii ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2022 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, soluţionat prin Decizia nr. 12/06.06.2022.

În orice caz, din perspectiva principiului de ordin constituţional al nediscriminării, Înalta Curte aminteşte că legiuitorul are dreptul de a elabora măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării în concordanţă cu condiţiile economice şi sociale existente la un moment dat, în acelaşi sens fiind şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia statele se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea şi intensitatea politicilor lor în domeniul sumelor care urmează a fi plătite angajaţilor lor din bugetul de stat, şi anume Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunţată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23, Hotărârea din 8 decembrie 2009, pronunţată în Cauza Wieczorek împotriva Poloniei, paragraful 59, Hotărârea din 2 februarie 2010, pronunţată în Cauza Aizpurua Ortiz împotriva Spaniei, paragraful 57, Decizia din 6 decembrie 2011, pronunţată în cauzele Felicia Mihăieş împotriva României şi Adrian Gavril Senteş împotriva României, paragraful 15 (a se vedea considerentul din decizia Curţii Constituţionale nr. 889/2020, paragraful 22).

Totodată, prezintă însemnătate considerentele cuprinse în paragrafele 128 şi 129 din decizia nr. 49/2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, potrivit cu care:

"128. Se apreciază că nu sunt încălcate nici principiile egalităţii şi nediscriminării, consacrate de dispoziţiile interne sau de dispoziţiile convenţionale - art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi ari. 1 al Protocolului nr. 12 adiţional la Convenţie - întrucât, conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, "a distinge nu înseamnă a discrimina", iar, pentru a exista discriminare, în sensul acestor dispoziţii convenţionale, autorităţile statale ar trebui să introducă distincţii între situaţii analoage şi comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o "justificare rezonabilă şi obiectivă", statele contractante dispunând de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă şi în ce măsură diferenţele între situaţii analoage sau comparabile sunt de natură să justifice diferenţele de tratament juridic aplicat.

129. În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene care consacră principiul remunerării egale pentru muncă egală, dar doar atunci când aceasta este realizată în aceeaşi instituţie sau în acelaşi serviciu, privat sau public, deci când obligaţia există în sarcina aceluiaşi angajator sau chiar în cazul unor angajatori diferiţi, dar se poate identifica o sursă unică la baza stabilirii mărimii plăţii [a se vedea în acest sens cauzele C-43/75 Defrenne II c. Sabena (1976); C-l29/79 Macarthys (1980); C-96/80 Jenkins (1981); C-320/00 Lawrence (2002); C-256/01 Allonby (2004)]".

Relevantă este şi jurisprudenţa CEDO, care, prin Hotărârea din 23 aprilie 2019 pronunţată în cauza Elisei-Uzun şi Andonie împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 722 din 11 august 2020, a reţinut următoarele:

"73. Curtea observă că capătul de cerere formulat în temeiul art. 14 din Convenţie se întemeia pe consideraţia potrivit căreia reclamanţii fuseseră discriminaţi în ceea ce priveşte acordarea de sporuri (a se vedea supra, pct. 71). Prin urmare, acest capăt de cerere este legat de cel deja examinat în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Constatând că nu a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea supra, pct. 47), Curtea consideră că nu se ridică o problemă separată în temeiul art. 14 din Convenţie [a se vedea, mutatis mutandis, Hirst împotriva Regatului Unit (nr. 2), nr. 74.025/01, pct. 87, 6 octombrie 2005]. Situaţia este aplicabilă şi în cazul capătului de cerere formulat în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie."

În această speţă, procedura internă a vizat un litigiu similar celor în care au fost pronunţate hotărârile judecătoreşti din perioada de referinţă 2008-2009, hotărâri care constituie element de comparaţie utilizat pentru efectuarea egalizării salariale din alte acţiuni în justiţie, invocate de intimata-reclamanţi în cuprinsul acţiunii şi al cererii de recurs. Examinând pretinsa discriminare pe criterii de profesie a asistenţilor judiciari faţă de celelalte categorii profesionale din sistemul judiciar, prin excluderea de la beneficiul "sporului de fidelitate", Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că nu a existat o încălcare a art. 14 din Convenţie coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi nici a art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie.

Aşadar, nu se poate reţine încălcarea principiului egalităţii de tratament juridic şi al nediscriminării şi nu se poate trece peste dispoziţia concretă a legii pentru a da eficienţă unui principiu juridic, având în vedere ca aceasta este o problemă de legiferare, şi nu de interpretare a legii.

Este de observat şi că hotărârile judecătoreşti datând din perioada 2008-2009 vizau situaţii juridice deduse judecăţii anterior intrării în vigoare a Legii - cadru nr. 330/2009 şi Legii - cadru nr. 284/2010, prin care asistenţii judiciari au obţinut despăgubiri aferente sporului de fidelitate, prevăzut de art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 pentru alte categorii profesionale (judecători, procurori, personal asimilat şi magistraţii-asistenţi). Or, după abrogarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, fidelizarea magistraţilor şi personalului asimilat acestora nu se mai face prin adăugarea unui spor la indemnizaţia de încadrare, ci prin aplicarea unui coeficient la valoarea de referinţă sectorială, acest coeficient fiind prestabilit de legiuitor pe baza criteriului vechimii în funcţie, pe 5 intervale de până la 20 de ani şi, respectiv, de peste 20 de ani, pe când, în cazul asistenţilor judiciari, coeficienţii maximi sunt corespunzători unei vechimi în funcţie de 5 ani.

Asistenţii judiciari reprezintă o categorie de personal distinctă de cea a magistraţilor, cu un statut diferit, care justifică şi o salarizare diferită, iar stabilirea sistemului de salarizare, respectiv acordarea unor drepturi salariale unei categorii sau alteia de personal bugetar, este atributul exclusiv al legiuitorului, singurul în măsură să aprecieze criteriile pe baza cărora fundamentează un anumit sistem salarial.

Totodată, esenţial este faptul că, în cauză, intimata - reclamantă nu deţine o hotărâre judecătorească definitivă prin care să i se fi recunoscut dreptul pretins.

La pronunţarea soluţiei, instanţa de fond s-a raportat la sentinţa civilă nr. 1687/24.10.2018 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia civilă nr. 1851/13.06.2019 a Curţii de Apel Ploieşti, prin care a fost admisă acţiunea formulată de către un alt reclamant având statutul de asistent judiciar.

Aşadar, în cauza de faţă, reclamanta nu se află în posesia unui "bun", ca urmare a existenţei hotărârii judecătoreşti definitive prin care să i se recunoască dreptul pretins şi care ar fi reprezentat un lucru câştigat în patrimoniul reclamantei, pentru a i se impune cu prioritate aplicarea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat.

Pentru toate aceste considerente, având în vedere că Decizia nr. 12/2022 este obligatorie de la data publicării sale în Monitorul Oficial (27 septembrie 2022), Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursurile declarate de recurenţii-pârâţi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Tribunalul Bucureşti, va casa în parte sentinţa recurată şi, în rejudecare, va respinge în tot acţiunea formulată de reclamanta A., ca nefondată, urmând a menţine în rest sentinţa recurată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurenţii-pârâţi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Tribunalul Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 292 din 9 martie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi, rejudecând:

Respinge în tot acţiunea formulată de reclamanta A., ca nefondată.

Menţine în rest sentinţa recurată.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 25 aprilie 2023.