Judicial salary recalculation: Obligation to issue administrative orders implementing final judgments on magistrate remuneration coefficients

Şedinţa publică din data de 6 aprilie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, la data de 05.06.2019, sub nr. x/2020, reclamanţii A., B., C., D., E., F. şi G., judecători la Tribunalul Vâlcea au solicitat anularea Ordinelor nr. 4988/C/29.11.2019 şi nr. 5269/C/20.12.2019, emise de pârâtul Ministerul Justiţiei, emiterea unui nou ordin de salarizare, privindu-i pe contestatorii reclamanţi, ordin prin care să se dispună ca începând cu data de 9 aprilie 2015, să le fie stabilită o indemnizaţie de încadrare brută lunară prin luarea în considerare şi a coeficientului de multiplicare 19,000 (ce reprezintă diferenţele de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor DIICOT, DNA - O.U.G. nr. 27/2006, precum şi dobânda legală penalizatoare, aferentă acestor diferenţe) şi care să cuprindă procentul de 25% (diferenţe dintre anii 2022-2018) corect calculat.

Pârâtul Ministerul Justiţiei a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia prescripţiei parţiale a dreptului material la acţiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 578 din 19 aprilie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, s-a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune; a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată privind pe reclamanţii A., B., C., D., E., F. şi G., în contradictoriu cu pârâtul, Ministerul Justiţiei; a fost obligat pârâtul Ministerul Justiţiei la emiterea unui nou ordin de încadrare în care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită prin luarea în considerare a unui coeficient de multiplicare 19 începând cu data de 9 aprilie 2015; a fost respinsă în rest cererea.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 578 din 19 aprilie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerului Justiţiei, în a cărui calitate procesuală s-a subrogat ulterior Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurentul-pârât a susţinut că în mod greşit a fost respinsă excepţia dreptului material la acţiune, în cauză nefiind aplicabile criteriile stabilite de art. 27 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000 ori art. 2524 C. civ.

Pe fondul recursului, recurentul a arătat că, în opinia sa, nu există autoritate de lucru judecat, întrucât nu există triplă identitate, prin sentinta Tribunalului Dâmboviţa stabilindu-se obligaţia de calculare şi plată a drepturilor salariale, prin raportare la coeficientul 19,000.

Astfel prin prin hotărârea recurată s-au acordat drepturi neprevăzute de actele normative incidente în materia salarizării magistraţilor, instituindu-se un sistem paralel de salarizare.

A mai invocat recurentul faptul că atribuţia de a analiza un tratament pretins discriminatoriu instituit prin dispoziţii legale, aparţine altor organe. A făcut trimitere la deciziile pronunţate de Curtea Constituţională a României nr. 961/2009, nr. 51/2020, nr. 1325/2008, precum şi decizia nr. 21/21.11.2016 pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

De asemenea, a susţinut că despăgubirile acordate prin hotărâri judecătoreşti prin raportare la coeficientul 19,000 stabilit prin O.U.G. n.27/2006 nu au modificat modul de stabilire a indemnizaţiilor de încadrare, în speţă nefiind vorba de cresteri salariale, cum apreciază prima instanţă în mod nefondat, întrucât situaţiile nu sunt asemănătoare, decizia nr. 7/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în dosarul nr. x/2018 neputând fi aplicată prin analogie, aceasta referindu-se la interpretarea art. 1 alin. (2) din Legea nr. 330/2009 (majorările salariale de 2%, 5%, 11 %).

Acordarea coeficientului 19,000 sau majorarea drepturilor salariale pentru consilierii în probaţiune nu se incadrează în categoria drepturilor reglementate prin Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale a României, care se referă la drepturi stabilite şi recunoscute prin hotărâri judecătoreşti care produceau efecte juridice la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 sau ulterior acestui moment, iar nu la o perioadă anterioară intrării în vigoare a legilor unice de salarizare.

În fine a mai arătat că Anexa la O.U.G. nr. 27/2006 a fost abrogată prin Legea nr. 330/2009, iar obligarea de a emite ordin de stabilire a indemnizaţiei reclamanţilor si după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017 este nelegală, în condiţiile această lege dispune la art. 1 alin. (3) în sensul că drepturile salariale sunt şi rămân, în mod exclusiv, cele prevăzute în prezenţa lege.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

4. Apărările formulate în recurs

În stadiul procesual al recursului nu s-a formulat întâmpinare.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 18 ianuarie 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 16 februarie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Prin încheierea din data de 16 februarie 2023, Înalta Curte a luat act de modificarea cadrului procesual prin preluarea calităţii procesuale pasive de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Prin Ordinul Ministerului Justiţiei nr. 4988/C/29.11.2019 s-a dispus ca indemnizaţia de încadrare brută lunară pentru domnii judecători A., B., C., D., E., F. şi G. să fie stabilită prin raportare la o valoare de referinţă sectorială (VRS) de 484,18 RON, începând cu data de 01.12.2016.

Prin sentinţa civilă nr. 868/22.05.2019 pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Dâmboviţa a admis în parte acţiunea formulată de reclamaţii din prezenta cauză şi a obligat pârâtul Ministerul Justiţiei la recalcularea îndemnizaţiilor de încadrare ale acestora conform Legii nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016 începând cu data de 26.10.2015 şi în continuare prin valorificarea unui coeficient de multiplicare 19,000.

În acest context instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere prin care reclamanţii A., B., C., D., E., F. şi G. judecători la Tribunalul Vâlcea au solicitat anularea Ordinelor nr. 4988/C/29.11.2019 şi nr. 5269/C/20.12.2019, emise de pârâtul Ministerul Justiţiei, emiterea unui nou ordin de salarizare, privindu-i pe contestatorii reclamanţi, ordin prin care să se dispună ca începând cu data de 9 aprilie 2015, să le fie stabilită o indemnizaţie de încadrare brută lunară prin luarea în considerare şi a coeficientului de multiplicare 19,000 (ce reprezintă diferenţele de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor DIICOT, DNA - O.U.G. nr. 27/2006, precum şi dobânda legală penalizatoare, aferentă acestor diferenţe) şi care să cuprindă procentul de 25% (diferenţe dintre anii 2022-2018) corect calculat.

Prin sentinţa recurată, acţiunea a fost admisă în parte, pârâtul Ministerul Justiţiei, care a fost obligat la emiterea unui nou ordin de încadrare în care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită prin luarea în considerare a unui coeficient de multiplicare 19,000 începând cu data de 9 aprilie 2015, minister în calitatea procesuală a căruia s-a subrogat ulterior Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, formulând recurs din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a susţinut, în esenţă, că în mod greşit a fost respinsă excepţia dreptului material la acţiune, iar, pe fondul recursului: nu există autoritate de lucru judecat, faţă de lipsa triplei identităţi, prin sentinta Tribunalului Dâmboviţa stabilindu-se obligaţia de calculare şi plată a drepturilor salariale, prin raportare la coeficientul 19,000; prin hotărârea recurată s-au acordat drepturi neprevăzute de actele normative incidente în materia salarizării magistraţilor, instituindu-se un sistem paralel de salarizare; atribuţia de a analiza un tratament pretins discriminatoriu instituit prin dispoziţii legale, aparţine altor organe; acordarea coeficientului 19,000 sau majorarea drepturilor pentru consilierii în probaţiune nu se incadrează în categoria drepturilor reglementate prin Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale a României; obligarea de a emite ordin de stabilire a indemnizaţiei reclamanţilor si după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017 este nelegală, în condiţiile această lege dispune la art. 1 alin. (3) în sensul că drepturile salariale sunt şi rămân, în mod exclusiv, cele prevăzute în prezenţa lege, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Astfel, în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune Înalta Curte reţine că cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 05.06.2019, dar prin cererea de chemare în judecată nu se solicita instanţei simpla obligarea a pârâtului la plata unor drepturi salariale pentru a fi aplicabile prevederile C. civ. menţionate anterior.

Obligaţia de plată a drepturilor salariale a fost dedusă deja judecăţii în dosarul nr. x/2018, iar prin cererea introductivă prezentă se solicită anularea unui ordin de salarizare şi emiterea unui alt ordin de salarizare care să corespundă drepturilor salariale deja stabilite în acest dosar, în care problema dreptului reclamanţilor a fost tranşată în mod definitiv.

În aceste condiţii, având în vedere şi împrejurarea că excepţia prescripţiei nu mai are o natură juridică imperativă, în mod corect prima instanţă a respins excepţia prescripţiei în raport cu temeiurile invocate de pârât prin întâmpinare.

Pe fondul recursului, Înalta Curte reţine că prin sentinţa civilă nr. 868/22.05.2019 pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Dâmboviţa a admis în parte acţiunea formulată de reclamaţii din prezenta cauză şi a obligat pârâtul Ministerul Justiţiei la recalcularea îndemnizaţiilor de încadrare ale acestora conform Legii nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016 începând cu data de 26.10.2015 şi în continuare prin valorificarea unui coeficient de multiplicare 19,000.

Prin urmare dreptul subiectiv la plata unui salariu care să ţină seama de coeficientul de multiplicare 19,000 a fost definitiv stabilit, argumentele pârâtului referitoare la legalitatea stabilirii unui astfel de coeficient fiind chestiuni soluţionate prin sentinţa civilă nr. 868/22.05.2019.

În acest context, Înalta Curte reţine că în conformitate cu art. 74 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 303/2004:

"(1) Pentru activitatea desfăşurată, judecătorii şi procurorii au dreptul la o remuneraţie stabilită în raport cu nivelul instanţei sau al parchetului, cu funcţia deţinută, cu vechimea în magistratură şi cu alte criterii prevăzute de lege. (2) Drepturile salariale ale judecătorilor şi procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de prezenta lege. Salarizarea judecătorilor şi procurorilor se stabileşte prin lege specială (…)".

Potrivit dispoziţiilor Anexei V, cap. VIII art. 8 alin. (2) al Legii nr. 153/2017 "(2) Indemnizaţiile de încadrare şi celelalte drepturi ale judecătorilor, procurorilor, magistraţilor-asistenţi, inspectorilor judiciari şi ale personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor şi ale personalului de instruire de la Institutul Naţional al Magistraturii şi Şcoala Naţională de Grefieri se stabilesc, după caz, de ministrul justiţiei, de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii, de inspectorul şef al Inspecţiei Judiciare, directorul Institutului Naţional al Magistraturii şi al Şcolii Naţionale de Grefieri sau de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu excepţia cazurilor în care, prin lege specială sau prin prezenta lege, se prevede altfel. (...)"

Potrivit art. 13 din H.G. nr. 652/2009 "În exercitarea atribuţiilor sale, ministrul emite ordine şi instrucţiuni scrise.(…)"

Întrucât reclamanţii se află în posesia unor hotărâri judecătoreşti definitive prin care s-a stabilit dreptul de salarizare a acestora prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,000 precum şi data de la care se impune recalcularea, în mod corect a reţinut prima instanţă că, în aplicarea prevederilor Anexei V la Legea nr. 153/2017 şi a dispoziţiilor H.G. nr. 652/2009, pârâtul Ministerul Justiţiei avea obligaţia de a proceda la emiterea ordinelor individuale de salarizare, prin calcularea indemnizaţiei de încadrare, începând cu data de 26.10.2015, prin valorificarea coeficientul de multiplicare 19,000.

Nu sunt relevante argumentele recurentului-pârât din memoriul de recurs privind reţinerea greşită a autorităţii de lucru judecat, care de altfel nici nu a fost reţinută de prima instanţă ca urmare a îndeplinirii triplei identităţi astfel cum în mod eronat susţine recurentul, întrucât reclamanţii nu au solicitat emiterea unui ordin de salarizare în executarea sentinţei nr. 868/22.05.2019 a Tribunalului Dâmboviţa, ci emiterea unui ordin de salarizare privind drepturile salariale ale reclamanţilor prin raportare la obligaţia pârâtului Ministerul Justiţiei de calculare şi plată a acestora, astfel cum a fost stabilită prin sentinţa menţionată.

Obligaţiile stabilite prin sentinţa nr. 868/22.05.2019 pronunţată în dosarul nr. x/2018, are drept consecinţă obligaţia corelativă a Ministerului Justiţiei (Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) de emitere a unui ordin prin care să se stabilească drepturile salariale în conformitate cu cele hotărâte în dosarul nr. x/2018.

În ceea ce priveşte argumentele recurentului-pârât privind competenţa altor organe de constatare a constituţionalităţii dispoziţiilor legale ori a constatării caracterului discriminatoriu în sensul invocat, Înalta Curte constată că şi acestea sunt nerelevante în condiţiile în care problema obligării la plata a drepturile salariale ale reclamanţilor calculate prin raportare la coeficientul 19,000 a fost tranşată în mod definitiv astfel cum s-a reţinut anterior, aspectele criticate de Minister fiind de altfel doar referiri ale instanţei de fond la considerentele sentinţei pronunţate în litigiul de muncă antereferit, în consolidarea propriului raţionament.

În aceste condiţii, se constată că singura chestiune asupra căreia poartă disputa litigioasă este dacă Ministerul Justiţiei, care a fost obligat să plătească reclamanţilor drepturile salariale calculate prin raportare la un coeficient de multiplicare 19,000, are şi obligaţia corelativă de a emite acte de salarizare corespunzătoare, aspect care a fost soluţionat în mod corect de prima instanţă.

În fine, nici argumentele privind intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017 nu poate modifica acest raţionament, în condiţiile în care există stabilită pentru Ministerul Justiţiei o obligaţie de plată a drepturilor salariale calculate prin raportare la coeficientul 19,000 tranşată în mod definitiv prin sentinţa nr. 868/22.05.2019 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa în dosarul nr. x/2018.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (subrogată în calitatea procesuală a Ministerului Justiţiei) împotriva sentinţei civile nr. 578 din 19 aprilie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 6 aprilie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.