Annulment of insolvency practitioner disciplinary sanctions for violating the principle of disponibility by sanctioning a different legal offense than that charged in the initial complaint

Şedinţa publică din data de 31 martie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 25.01.2018, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtele Uniunea Naţională a Practicienilor în Insolvenţă din România - Instanţa Superioară de Disciplină şi Uniunea Naţională a Practicienilor în Insolvenţă din România - Filiala Timişoara - Instanţa Locală de Disciplină Timişoara anularea în tot: - a Deciziei nr. 42/08.12.2017 pronunţată de UNPIR - Instanta Superioară de Disciplină (UNPIR - ISD) comunicată reclamantei la data de 23.01.2018; - a Hotărârii nr. 15/04.07.2017 pronunţată de UNPIR - Instanţa Locală de Disciplină Timişoara (UNPIR - ILD Timisoara), menţinută în tot prin Decizia nr. 42/08.12.2017 pronuntata de UNPIR - ISD.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1890 din 03 iunie 2019 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal - veche a admis cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii Uniunea Naţională s Practicienilor în Insolvenţă din România - Instanţa Superioară de Disciplină, Uniunea Naţională a Practicienilor în Insolvenţă din România - Filiala Timişoara - Instanţa Locală de Disciplină Timişoara şi Uniunea Naţională a Practicienilor în Insolvenţă din România - Filiala Bihor, anulând decizia nr. 42/8.12.2017 pronunţată de UNPIR - Instanţa Superioară de Disciplină şi hotărârea nr. 15/4.07.2017 pronunţată de UNPIR - Instanţa Locală de Disciplină Timişoara.

3. Recursurile exercitate în cauză

Împotriva sentinţei au declarat recurs pârâtele Uniunea Naţională a Practicienilor în Insolvenţă din România - Instanţa Superioară de Disciplină, Uniunea Naţională a Practicienilor în Insolvenţă din România - Filiala Timişoara - Instanţa Locală de Disciplină Timişoara şi Uniunea Naţională a Practicienilor în Insolvenţă din România - Filiala Bihor, criticând-o pentru nelegalitate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ., au solicitat casarea hotărârii, rejudecarea acţiunii şi respingerea acesteia ca neîntemeiată.

Formulând motive similare, recurentele au arătat că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, motivat de următoarele aspecte:

În privinţa aplicării sancţiunii disciplinare pentru altă faptă decât cea menţionată în plângerea disciplinară, recurentele au sublinitat faptul că în motivarea sesizarii s-a indicat, în mod expres, că în cursul anului 2015, intimata-reclamantă a depus în mod repetat oferte financiare constând în 10 RON/lună în vederea obţinerii poziţiei de administrator judiciar/lichidator în cadrul procedurilor de selecţie pentru desemnarea practicienilor în insolvenţă în conformitate cu Ordinul Preşedintelui A.N.A.F. nr. 1009/2007 organizată de A.N.A.F., iar la pagina 2 din sesizare s-a indicat faptul că la închiderea procedurii de insolvenţă a debitoarelor B. S.R.L., C. S.R.L. şi D. S.R.L., în 26.05.2016 intimata-reclamantă a solicitat din fondul UNPIR o sumă mai mare decât cea ofertată pentru debitorii în cauză.

Prin urmare, din motivele de fapt rezultă că au fost sesizate două fapte, aceea de decontare din fondul UNPIR a unei sume de bani superioară celei ofertate (practică anticoncurenţială), dar şi de depunere în mod repetat de oferte financiare derizorii (concurenţă neloială). Sesizarea a fost întemeiată în drept doar pentru fapta de practică anticoncurenţială, deşi a fost sesizată şi fapta de concurenţă neloială.

Instanţele de disciplină ale UNPIR, similar instanţelor civile, nu sunt legate de temeiul juridic al celui ce face plângerea disciplinară, încadrarea sau nu corectă a acesteia de către petent nu face ca fapta să nu existe, ci doar are loc schimbarea temeiului juridic. Invocând şi dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., recurentele au subliniat faptul că instanţele de disciplină ale UNPIR au inclusiv competenţa de a se autosesiza, aspect ce rezultă din dispoziţiile art. 16 alin. (6) din Regulamentul privind procedura disciplinară.

Chiar dacă în faţa ILD Timişoara practicianul în insolvenţă nu şi-a făcut apărările pe ambele fapte, aceasta limitându-se la apărări doar pe practica anticoncurenţială, care era motivată şi în drept de către sesizator (deşi în mod clar erau sesizate ambele fapte), ulterior, în faţa ISD aceasta s-a aparat şi pe concurenţa neloială. Acest aspect rezultă din cele reţinute în considerentele deciziei ISD (pag 7, par. 6) potrivit cărora în mod corect s-a reţinut în sarcina contestatoarei fapta de concurenţă neloială (prevăzută de art. 38 alin. (3) din O.U.G. nr. 86/2006), dar şi solicitarea decontării din fondul de lichidare, aspect ce intră sub incidenţa practicii anticoncurenţiale.

Mai mult, limitându-se doar la a formula în principal apărări cu privire la practica anticoncurenţială, intimata-reclamantă nu a invocat în fondul dezbaterii excepţia tardivităţii plângerii cu privire la faptele de concurenţă neloială.

Aşa cum s-a arătat în faţa Curţii de Apel Bucureşti în întâmpinare, temeiul juridic al abaterii săvârşite este dat de nerespectarea dispoziţiilor art. 121 pct. 18 - în vigoare la momentul aplicării sancţiunii (actual art. 120 pct. 18), adică solicitarea decontării din fondul de lichidare a unui onorariu mai mare decât cel din propria ofertă financiară care face trimitere şi la Codul de etică, art. 15, potrivit căruia: "este interzisă orice formă de folosire a practicii anticoncurenţiale de către membrii UNPIR, sub sancţiunea excluderii din profesie, după cum urmează: d) solicitarea decontării din fondul de lichidare a unui onorariu mai mare decât cel din propria ofertă financiară în baza căruia a fost desemnat într-o procedură conform art. 19 alin. (2) sau (21) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, cu modificările şi completările ulterioare, sau în baza art. 57 alin, (2) sau (3) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă."

Prin urmare, în principal, temeiul juridic este dat de art. 121 pct. 18, care este mult mai caracteristic faptei săvârşite, iar în secundar există fapta de concurenţă neloială, prevăzută de art. 40 din O.U.G. nr. 86/2006.

Cum a existat o singură sesizare, recurentele au apreciat că o singură sancţiune se putea aplica practicianului în insolvenţă şi nu 3 sancţiuni pentru cele 3 deconturi depuse la filială, aspect care confirmă legalitatea şi temeinicia sentinţelor disciplinare pronunţate.

In concluzie, prin hotărârea recurată, Curtea de Apel Bucuresti a reţinut în mod greşit că cercetarea disciplinară s-a efectuat cu încălcarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare.

În privinţa prescrierii dreptului la acţiune, recurentele au arătat că situaţia din prezenta cauză nu este cea de excepţie reglementată de dispoziţiie art. 2 alin. (2) din Regulamentul privind procedura disciplinară - "Acţiunea disciplinară poate fi exercitată în termen de cel mult un (1) an de la data săvârşirii abaterii". În prezenta cauză practicianul în insolvenţă a fost sancţionat în principal pentru fapta de practică anticoncurenţială, prin raportare la dispoziţiile art. 15 lit. d) din Codul de etică, conform cărora termenul de prescriptie de 1 curge de la momentul depunerii decontului spre încasare întrucât abia atunci filiala are cunoştinţă de fapta săvârşită de reclamantă, acesta fiind momentul în care practicianul în insolvenţă trebuie să prezinte informaţii cu privire la nivelul onorariului aprobat de creditorul majoritar/creditori şi se poate lua cunoştinţă de eventuale neconcordanţe privind sumele solicitate.

Pe fondul aplicării sanctiunii disciplinare, s-a arătat că atât concurenţa neloială, cât şi practica anticoncurenţială au fost şi sunt principii de bază în Codul privind conduita etică şi sancţionează anumite tipuri de comportament/atitudini prin care este împiedicată sau denaturată libera concurenţă între practicienii în insolvenţă. Pentru aceste tipuri de comportament, dar şi pentru solicitarea decontării din fondul de lichidare a unui onorariu mai mare decât cel din propria ofertă, sancţiunea este aceeaşi, respectiv suspendarea din profesie pe o perioadă cuprinsă între 3 luni şi un an. Dată fiind calitatea de membru UNPIR, reclamanta avea cunoştinţă de prevederile statutare potrivit cărora pentru societăţile care nu au disponibilităţi financiare sau active de valorificat se poate solicita din fondul de lichidare administrat de UNPIR sume cu titlu de onorariu până la maxim 3.000 de RON.

Practicarea unor preţuri nefundamentate care, în mod evident, nu au corespuns serviciilor prestate, a condus la înlăturarea de către reclamantă de pe piaţa serviciilor de insolvenţă a celorlalţi practicieni în insolvenţă, participanţi la procedurile de selecţie, aspect ce i-a asigurat accesul la o sumă de bani superioară celei pe care a oferit-o la selectarea de către un creditor important pe piaţa de insolvenţă. Practica reclamantei vine în contradicţie şi cu cele reţinute în Raportul Consiliului Concurenţei privind investigaţia Sectorială pe piaţa serviciilor oferite de practicienii în insolvenţă pe teritoriul României, declanşată în baza ordinului Preşedintelui nr. 51/05.02.2013, potrivit cărora: "Onorariul practicianului în insolvenţă reprezintă preţul pentru activitatea efectuată de acesta într-un dosar, preţ care ar trebui stabilit în funcţie de o serie de elemente de cost, de la cele care practic măsoară prestaţia intelectuală a acestuia şi care se circumscriu gradului de complexitate al dosarului (prevăzut de art. 38 din O.U.G. nr. 86/2006) până la costurile privind consumabilele, costurile fixe, la care se adaugă o marjă de profit."

ILD Timişoara a reţinut în considerente (pag. 7 şi 8) că "printre principiile fundamentale care trebuie respectate de către practicienii în insolvenţă se regăsesc şi abţinerea de la concurenţa neloială şi de la practicile anticoncurenţiale, definite în art. 3 lit. e) şi lit. f) şi, constatând încălcarea acestor principii din Codul privind Conduita Etică, a dispus sancţionarea reclamantei-pârâte cu suspendarea pe o perioadă de 3 luni, iar ISD a respins contestaţia formulată împotriva deciziei de sancţionare cu suspendarea, confirmând, astfel, soluţia pronunţată de ILD Timisoara.

Din probatoriul administrat a rezultat că practicianul în insolvenţă A. a depus în mod repetat oferte financiare ce pot fi calificate în mod obiectiv ca fiind derizorii, în sensul că nu îndeplineau condiţiile preţului prevăzute de art. 1660 C. civ. ("preţul trebuie să fie serios") şi 1854 alin. (2) şi (3) C. civ.

Ofertele formulate de reclamantă nu sunt întâmplătoare şi nici nu reprezintă cazuri izolate de ofertare, ci se coagulează într-o evidentă practică ce contravine uzanţelor cinstite şi principiului general al bunei-credinţe din această profesie, care produce sau poate să producă pagube membrilor UNPIR din mai multe perspective.

Pe de o parte, prin acest gen de ofertare practicat constant de către reclamantă, aceasta câştiga selecţii care îi asigurau în portofoliu un număr mare de dosare, în contextul în care unul dintre criteriile avute în vedere de A.N.A.F. la acordarea punctajului în cadrul selecţiilor este raportat la numărul de dosare instrumentate în ultimii 3 ani. Pe de altă parte, prin ofertarea acestor onorarii derizorii, ceilalti membri UNPIR fie sunt descurajaţi să mai participe la selecţiile de practicieni organizate de A.N.A.F., fie vor avea un motiv în plus să practice onorarii şi mai mici decât reclamanta pentru a acumula la rândul lor în portofoliu un număr cât mai mare de dosare.

Onorariul este în mod obiectiv derizoriu atunci când acesta este sub nivelul valoric care să poată asigura un nivel calitativ corespunzător pentru serviciile prestate, dar şi o minimă rentabilitate şi profitabilitate prestatorului de servicii care este practicianul în insolvenţă. Un onorariu de tipul celui folosit de reclamantă nu poate răspunde nevoilor de funcţionare ale unui cabinet de insolvenţă, excluzând orice idee de profit. Acest tip de onorariu înlătură competiţia corectă cu ceilalţi colegi practicieni în insolvenţă, care fac oferte în limite rezonabile, raportat la complexitatea procedurii şi a efortului depus. A face oferte sub nivelul sumelor pe care le vei putea primi oricum în temeiul dispoziţiilor art. 117 alin. (1) din Statutul privind organizarea şi exercitarea profesiei de practician în insolvenţă, înseamnă că oferta acestuia va fi cea care se va adjudeca, aspect ce reprezintă o opţiune incorectă, ce nu respectă uzanţele cinstite şi principiul bunei-credinţe, fiind concurenţă neloială faţă de ceilalţi colegi practicieni în insolvenţă care depun oferte oneste şi transparente de 3000 RON.

Suplimentar argumentelor anterior expuse, recurenta Uniunea Naţională a Practicienilor în Insolvenţă din România - Filiala Timişoara - Instanţa Locală de Disciplină Timişoara a criticat sentinţa primei instanţe şi prin prisma nepronunţării asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive invocate de aceasta prin întâmpinarea depusă la dosar. Invocând dispoziţiile art. 62, 63 coroborate cu art. 46, 47 din Statutul privind organizarea şi exercitarea profesiei de practician în insolvenţă, recurenta a arătat că instanţele locale de disciplină nu au personalitate juridică, rolul acestora fiind acela de a urmări şi sancţiona abaterile disciplinare ale membrilor, iar nu de a reprezenta UNPIR faţă de terţi şi în raport cu alte instituţii.

În speţă, reclamanta nu şi-a determinat corect cadrul procesual întrucât a chemat în judecată entităţi fără personalitate juridică, altele decât cea care a formulat sesizare. Astfel, ILD nu poate formula apărări împotriva propriei hotărâri şi nici în numele unei persoane pe care nu are dreptul să o reprezinte, mai exact ILD Timişoara nu are dreptul de a reprezenta UNPIR - Filiala Bihor.

4. Apărările formulate de intimată

Intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare faţă de cele trei recursuri promovate în cauză, solicitând, în esenţă, respingerea acestora şi menţinerea ca legală a hotărârii instanţei de fond.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că, deşi recurentele şi-au întemeiat calea de atac pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ., criticile expuse se circumscriu decât cazului de casare reglementat de pct. 8 al articolului menţionat, recursul necuprinzând argumente de nelegalitate referitoare la nemotivarea sentinţei recurate, la existenţa unor motive străine sau contradictorii în cuprinsul acesteia, ori la încălcarea autorităţii de lucru judecat dintr-o altă cauză. Întrucât argumentaţia recurentelor se subsumează doar greşitei aplicări sau interpretări a dispoziţiilor legale incidente, cererile de recurs urmează a fi analizate doar din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În fapt, reclamanta A. a supus controlului de legalitate exercitat de instanţa de contencios administrativ decizia nr. 42/08.12.2017 pronunţată de UNPIR - Instanta Superioară de Disciplină şi hotărârea nr. 15/04.07.2017 pronunţată de UNPIR - Instanţa Locală de Disciplină Timişoara (UNPIR - ILD Timisoara), prin care s-a dispus "aplicarea - în temeiul art. 40 si art. 74 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 86/2006 coroborat cu art. 106 din Statutul privind organizarea si exercitarea profesiei de practician în insolvenţă - a sancţiunii suspendării pe o perioadă de 3 luni a membrului UNPIR al Filialei Bihor, A., pentru săvârşirea faptei ce constituie concurenţă neloială, respectiv pentru încălcarea dispoziţiilor art. 38 alin. (2) din O.U.G. nr. 86/2006 şi a Codului privind Conduita Etică".

Prima instanţă a admis acţiunea reclamantei şi a anulat actele administrative contestate, reţinând, în esenţă că instanţa locală de disciplină, fără a extinde cercetarea disciplinară la alte fapte pe care le-ar fi putut constata în cadrul cercetării, din oficiu ori la cererea vreunei părţi, a constatat o altă abatere disciplinară în sarcina reclamantei, aplicând sancţiunea pentru aceasta din urmă, respectiv a stabilit faptul că reclamanta se face vinovată de săvârşirea faptei de concurenţă neloială constând în depunerea sau acceptarea, în mod repetat, de oferte de onorariu care nu îndeplinesc prevederile art. 38 alin. (2) din O.U.G. nr. 86/2006, deşi sesizarea iniţială fusese formulată pentru pretinsa faptă de a solicita decontarea din fondul de lichidare a unui onorariu mai mare decât cel din propria ofertă financiară în baza căruia a fost desemnat într-o procedură conform art. 57 alin. (2) sau (3) din Legea nr. 85/2014.

Fiind învestită cu recursurile promovate de pârâtele din prezenta cauză, Înalta Curte reţine că potrivit motivului de casare invocat - art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În prezenta cauză aceste motive nu sunt incidente, iar soluţia primei instanţe este expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate.

Prioritar, în privinţa criticilor recurentei Uniunea Naţională a Practicienilor în Insolvenţă din România - Filiala Timişoara - Instanţa Locală de Disciplină Timişoara vizând excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, Înalta Curte constată că instanţa de fond a analizat excepţia invocată şi a respins-o ca neîntemeiată prin încheierea din data de 4.06.2018, împotriva căreia nu a fost exercitată vreo cale de atac.

Prin urmare, recurenta-pârâtă pretinde, în mod eronat, că instanţa nu s-a pronunţat asupra excepţiei, iar în acest context instanţa de recurs nu poate examina argumentele similare celor din dosarul de fond invocate în susţinerea excepţiei.

În privinţa motivelor comune celor trei cereri de recurs, Înalta Curte constată că printr-un prim set de critici recurentele pretind că sesizarea formulată pe numele reclamantei a cuprins două fapte, aceea de decontare din fondul UNPIR a unei sume de bani superioară celei ofertate (practică anticoncurenţială), dar şi de depunere în mod repetat de oferte financiare derizorii (concurenţă neloială), iar împrejurarea că sesizarea a fost întemeiată în drept doar pentru fapta de practică anticoncurenţială nu a determinat derularea cercetării disciplinare cu încălcarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare.

Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acestor susţineri şi constată că potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. (2) din Regulamentul privind procedura disciplinară - anexa 3 la Statut "orice cerere adresată instanţei locale de disciplină trebuie să fie făcută în scris, să cuprindă numele, domiciliul/reşedinţa/sediul părţilor, abaterea săvârşită de membrul Uniunii încadrată în drept conform art. 121 pct. 1-22 şi semnătura. Lipsa acestor menţiuni este sancţionată cu nulitatea cererii."

Contrar susţinerilor recurentelor, din verificarea plângerii disciplinare nr. 20/6.02.2017 depusă de Preşedintele UNPIR filiala Bihor la UNPIR-ILD Bihor rezultă că aceasta a conţine încadrarea în drept doar pentru pretinsa faptă de folosire a practicilor anticoncurenţiale (art. 115 alin. (4) şi art. 121 pct. 18 din Statutul privind organizarea şi exercitarea profesiei de practician în insolvenţă, coroborate cu art. 15 lit. d) din Codul de etică profesională şi disciplină a UNPIR), fără a se indica şi dispoziţiile art. 38 alin. (2) din O.U.G. nr. 86/2006 care reglementează o faptă de concurenţă neloială.

În acord cu cele reţinute de prima instanţă, Înalta Curte subliniază faptul că scopul reglementării exprese a cuprinsului acţiunii disciplinare, respectiv indicarea abaterii săvârşite de membrul UNPIR şi încadrarea în drept a acesteia conform art. 121 pct. 1-22, prevăzute sub sancţiunea nulităţii exprese (necondiţionată deci de vătămare), este stabilirea clară a limitelor cercetării (obiect şi cauză) pentru ca toate părţile să-şi poată face apărările şi să propună probele în raport de aceste limite, cu respectarea principiilor disponibilităţii, contradictorialităţii şi a dreptului la apărare.

În cauză, apărarea reclamantei în procedura de cercetare disciplinară a fost raportată doar la pretinsa abatere - faptă de folosire a unei practici anticoncurenţiale de care a fost acuzată prin plângere, iar nu pentru fapta de concurenţă neloială pentru care a fost sancţionată prin hotărârea nr. 15/2017.

Elementul material al celor 2 fapte în discuţie este reprezentat de acţiuni complet diferite. Solicitarea decontării din fondul de lichidare a unui onorariu mai mare decât cel din propria ofertă financiară în baza căruia a fost desemnat într-o procedură conform art. 57 alin. (2) sau (3) din Legea nr. 85/2014, reprezintă o practică anticoncurenţială prevăzută de art. 15 lit. d) din Codul de etică, în timp ce depunerea în mod repetat de oferte de onorariu care nu îndeplinesc prevederile art. 38 alin. (2) din O.U.G. nr. 86/2006, respectiv depunerea de către reclamantă a unor oferte de onorariu de 10 RON/lună, reprezintă o faptă de concurenţă neloială în sensul art. 14 lit. o) din Codul de etică şi art. 2 din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale.

Înalta Curte nu poate primi nici argumentul recurentelor conform căruia instanţele de disciplină nu sunt legate de încadrarea juridică a faptelor sesizate, sancţiunea nulităţii reglementată de dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Regulamentul privind procedura disciplinară trebuind să fie interpretată inclusiv în sensul că nu este permisă reîncadrarea unei pretinse fapte într-o altă abatere, fără ca aceasta să fie adusă la cunoştinţa persoanei cercetate.

În acest context, instanţa de fond a constatat, în mod just, încălcarea de către pârâte a principiului disponibilităţii, prin depăşirea limitelor învestirii instanţei disciplinare, nerespectarea dreptului la apărare al reclamantei, care nu şi-a putut face apărări în cadrul cercetării disciplinare decât în raport de abaterea sesizată şi nu în raport de abaterea pentru care a fost sancţionată, precum şi a principiului contradictorialităţii, fiind încălcat dreptul reclamantei de a i se pune în discuţie constatările instanţei disciplinare privind săvârşirea de către aceasta a unei alte abateri, pentru care a şi fost sancţionată.

Nefondate sunt şi susţinerile recurentelor referitoare la prescrierea dreptului la acţiunea disciplinară, câtă vreme, astfel cum s-a reţinut anterior, instanţa superioară de disciplină a confundat cele două abateri, respectiv acţiunile care constituie abatere şi efectele produse de acestea, confuzie preluată din chiar hotărârea instanţei locale care, deşi sesizată cu fapta de depunere decont de onorariu mai mare decât cel solicitat prin oferta iniţială, a cercetat şi a constatat o altă faptă ce constituie abatere, aceea de a depune oferta de onorariu cu nerespectarea criteriilor legale. Astfel, în cuprinsul sentinţei recurate s-a reţinut în mod just că, în timp ce pentru fapta sesizată de Filiala Bihor prescripţia nu era împlinită, pentru fapta constatată de instanţele de disciplină aceasta se împlinise înainte de formularea acţiunii disciplinare, acesta fiind un motiv suplimentar de nelegalitate a hotărârii şi a deciziei contestate.

Prin urmare, dată fiind emiterea actelor administrative contestate cu nerespectarea dispoziţiilor legale anterior enunţate, prima instanţă a dispus, în mod corect, anularea acestora fără a mai analiza argumentele reclamantei privind fondul aplicării sancţiunii disciplinare şi, în mod similar, nici instanţa de recurs nu va putea examina criticile recurentelor vizând aceste aspecte.

Pentru considerentele expuse, constatând că sentinţa recurată nu este afectată de nelegalitate şi nu poate fi reformată prin prisma motivelor de recurs invocate, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de pârâtele Uniunea Naţională a Practicienilor în Insolvenţă din România - Instanţa Superioară de Disciplină, Uniunea Naţională a Practicienilor în Insolvenţă din România - Filiala Timişoara - Instanţa Locală de Disciplină Timişoara şi Uniunea Naţională a Practicienilor în Insolvenţă din România - Filiala Bihor împotriva sentinţei civile nr. 1890 din 03 iunie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal - veche, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 martie 2022.