Appeal on discrimination claim rejected as unfounded; bar-admission denial held non-discriminatory, costs awarded

Şedinţa publică din data de 31 martie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti sub nr. x/2015, la data de 21.12.2015 reclamantul A. a formulat în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional Pentru Combaterea Discriminării Uniunea Naională a Barourilor din România şi Baroul Bucureşti contestaţie prin care a solicitat: - anularea Hotărârii C.N.C.D. nr. 541/18.11.2015; - constatarea faptului că există discriminare între funcţia reclamantului de jurist (consilier jurist la Consiliul Legislativ) şi juriştii din Ministerul Justiţiei, Ministerul Administraţiei şi Internelor şi din toate autorităţile şi instituţiile centrale ale statului; - obligarea pârâţilor U.N.B.R. şi Baroul Bucureşti la repararea prejudiciilor materiale şi morale pricinuite prin abuz, respectiv la 22.000 Euro despăgubiri materiale pentru perioada octombrie 2010 - octombrie 2014 şi 11.000 Euro despăgubiri morale.

Prin sentinţa civilă nr. 1576/11.05.2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2015 s-a admis excepţia lipsei de interes pentru capătul 1 de cerere privind anularea hotărârii nr. 541/18.11.2015 şi s-a respins acest capăt de cerere pentru lipsă de interes, iar celelalte cereri au fost respinse ca neîntemeiate.

Prin decizia civilă nr. 934/26 februarie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în acelaşi dosar a fost admis recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei nr. 1576 din 11 mai 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi s-a dispus casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, constatându-se incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. din perspectiva nemotivării sentinţei.

2. Hotărârea instanţei de fond

În rejudecare, prin sentinţa nr. 2490 din 04 noiembrie 2019 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal - veche a hotărât următoarele:

"Respinge excepţia lipsei de interes, invocată de pârâta U.N.B.R. ca neîntemeiată.

Respinge excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată din oficiu, ca neîntemeiată.

Respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Uniunea Naţională a Barourlor din România, Baroul Bucureşti, Consiliul Naţional Pentru Combaterea Discriminării, ca neîntemeiată.

Obligă reclamantul la plata către pârâta U.N.B.R. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 800 RON, reprezentând onorariu apărător.

Obligă reclamantul la plata către pârâtul Baroul Bucureşti a cheltuielilor de judecată în cuantum de 800 RON, reprezentând onorariu apărător."

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii, rejudecarea acţiunii şi admiterea acesteia astfel cum a fost formulată, în sensul anulării Hotârârii C.N.C.D. nr. 541/2013, constatării existenţei discriminării provocate cu vinovăţie de către pârâţii Baroul Bucureşti şi Uniunea Naţională a Barourilor din România şi obligării acestora la plata despăgubirilor materiale şi morale pricinuite.

În motivarea recursului s-a arătat că din analiza structurii şi conţinutului sentinţei recurate se poate observa că aceasta conţine preluarea identică şi aproape integrală a susţinerilor, temeiurilor, argumentelor, consideraţiilor juridice, concluziilor, actelor şi dovezilor în baza cărora reclamantul justifică temeinicia, legalitatea şi admisibilitatea pretenţiilor şi nu prezintă sub nici o formă susţinerile argumentele, temeiurile şi dovezile prin care cei trei pârâţi încearcă să combată pretenţiile şi motivaţiile cererii de chemare în judecată.

Prin sentinţa recurată se resping excepţiile lipsei de interes, autorităţii de lucru judecat pe aspectul danunelor materiale şi morale prin motivaţii, pe de o parte lipsite de temei, iar pe de altă parte, prin invocarea unor aspecte străine de natura cauzei de discriminare şi fără a se face nici o apreciere în privinţa precizărilor reclamantului pe aspectul excepţiei autorităţii de lucru judecat, depuse la dosar la data de 02.10.2019, astfel încât, în opinia recurentului hotărârea primei instanţe nu îndeplineşte cerinţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

De asemenea, nelegal formulat este şi dispozitivul sentinţei recurate, întrucât, acesta trebuia să dispună clar şi concis cu privire la ceea ce s-a solicitat prin acţiune, respectiv anularea hotărârii C.N.C.D. nr. 541/18.11.2015 (anulează sau nu anulează hotârârea în cauză), constatarea discriminării pretinse (constată, respectiv, nu constată existenţa faptei de discriminare) şi cu privire la prejudiciile materiale şi morale (acordă sau nu acordă reparaţii pentru prejudicii materiale şi morale) şi, nu doar să respingă cererea.

În acelaşi timp judecătorul fondului nu a respectat dispoziţiile instanţei care a dispus casarea şi trimiterea spre rejudecare, iar modalitatea de motivare uzitată denotă în fapt, necercetarea fondului cauzei.

Invocând erori formale ale instanţei de rejudecare, ce pot induce percepţii eronate pe fondul cauzei, recurentul a arătat că instanţa a reţinut eronat că Hotârârea C.N.C.D. nr. 541/2015 ar fi fost emisă în executarea sentinţei nr. 2608/17.09.2015. În realitate prin Hotârârea nr. 541/2015, ce exprimă un "punct de vedere", cu rol pur consultativ, C.N.C.D. refuză să pună în executare sentinţa definitivă nr. 2608/17.09.2015, executorie de drept.

O astfel de punere în executare s-ar fi realizat numai în situaţia în care prin hotârârea sa, producătorare de efecte juridice, iar nu printr-un punct de vedere, Consiliului director al C.N.C.D. ar fi soluţionat Petiţia nr. 6351/20.12.2012, în sensul de a stabili fie că se confirmă fapta de discriminarea cu care a fost sesizat, fie că nu se confirmă fapta de discriminare, cu motivaţiile legale corespunzătoare, lucru pe care din anul 2012 această autoritate de stat cu atribuţii pe discriminare nu l-a făcut.

Instanţa de rejudecare a reţinut eronat că reclamantul s-a adresat C.N.C.D. în anul 2012 cu privire la o discriminare în temeiul art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995, când, din contră, reclamantul a solicitat primirea în profesia de avocat fără examen în temeiul acestui articol şi, niciodată nu a invocat faptul că este discriminat urmare acestui articol, constituţional potrivit Deciziei CCR nr. 949/13.10.2012.

De asemenea, s-a reţinut eronat că pârâtul C.N.C.D. ar fi soluţionat prin Hotărârea nr. 97/28.02.2013 petiţia înregistrată sub nr. x/20.12.2012, în fapt, C.N.C.D. refuzînd să soluţioneze petiţia în cauză, invocând nelegal excepţia necompetenţei sale.

În privinţa excepţiei autorităţii de lucru judecat şi a efectului pozitiv al lucrului judecat, recurentul a arătat că soluţionarea cauzei din această perspectivă nu este admisibilă, întrucât între prezenta judecată din domeniul discriminării şi judecata anterioară privind primirea în profesia de avocat fără examen şi anulare de acte administrative, invocată de instanţa de rejudecare, există diferenţe ce nu pot fi ignorate, atât prima judecată, cât şi a doua judecată, fiind supuse unor reglementări normative diferite.

Pe fondul cauzei deduse judecăţii, recurentul a arătat că, în mod nelegal, constatând că deşi pârâtul C.N.C.D. nu a soluţionat petiţia nr. 6351/20.12.2012, astfel cum s-a dispus definitiv prin dentinţa nr. 2608/2/17.08.2013, instanţa de rejudecare a apreciat că anularea hotârârii C.N.C.D. nr. 541/18.11.2015 nu poate fi dispusă în cauza ce face obiectul judecăţii sale, pe considerentul că reclamantul nu ar fi făcut dovada existenţei faptei de discriminare din partea pârâţilor U.N.B.R. şi Baroul Bucureşti. Instanţa de rejudecare nu a observat că sentinţa nr. 4456/2012, dosarul nr. x/2012, confirmă existenţa discriminării pretinse şi, chiar pârâta U.N.B.R., recunoaşte prin întâmpinarea sa, existenţa discriminării pretinse.

Aceeaşi instanţă a refuzat să anuleze Hotârârea C.N.C.D. nr. 541/18.11.2013 de neexecutare a sentinţei definitive nr. 2608/2013, având convingerea că nici Hotârârea C.N.C.D. nr. 97/28.02.2013 nu ar fi fost anulată prin sentinţa nr. 2608/2013, percepţie greşită, indusă instanţei de rejudecare, de către ce cei 3 pârâţi prin repetarea obsesivă a neadevărului. Soluţia instanţei de rejudecare pe acest aspect, este contrazisă chiar prin sentinţa menţionată, care în finalul considerentelor, stabilieşte că, în situaţia în care C.N.C.D. apreciază că fapta cu care a fost sesizat nu constituie discriminare (încadrându-se în această situaţie inclusiv refuzul C.N.C.D. ce recidivează de două ori pe acest aspect, de a nu soluţiona sesizarea de discriminare - Petiţia nr. 6351/20.12.2013 şi Petiţia nr. 5023/22.07.2015), cu ocazia soluţionării acţiunii prin care reclamantul solicită anularea hotârârii C.N.C.D., instanţa în urma probatoriului aministrat, stabileşte dacă există sau nu fapta de discriminare cu care a fost sesizată, în înţelesul O.G. nr. 137/2000.

Totoată, trebuie reţinută din considerentele sentinţei nr. 2608/2013, susţinerea potrivit căreia "Caracterul neîntemeiat al capetelor de cerere având ca obiect obligarea celor doi pârâţi la plata de despăgubiri materiale şi morale, va fi reţinut prin prisma caracterului accesoriu pe care îl au în raport cu solicitările privind constatarea existenţei discriminării şi înlăturării consecinţelor acestora", aspecte ce conduc la concluzia că, în situaţia prevăzută la pct. 4, dacă instanţa de judecată constată că discriminarea pretinsă se confirmă şi se face dovada existenţei prejudiciilor şi a vinovăţiei celui ce a determinat discriminarea se pot solicita şi acorda reparaţii pentru prejudicii materiale şi morale, în cauză, fiind dovedite atât prejudiciile materiale cât şi cele morale.

În cauză se impune obligarea pârâţilor la plata de despăgubiri pentru prejudiciile de natură morală suferite, inclusiv în temeiul art. 8 alin. (1) şi (2) din C.E.D.O., drepturile protejate de Convenţie fiind afectate substanţial pe perioda celor 4 de discriminare.

4. Apărările formulate de intimaţi

Intimatul-pârât Baroul Bucureşti a depus întâmpinare şi, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a hotărârii primei instanţe.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Demersul judiciar iniţiat de reclamantul din prezenta cauză vizează anularea Hotărârii C.N.C.D. nr. 541/18.11.2015, constatarea existenţei situaţiei de discriminare invocate de reclamant prin petiţia nr. 6351/20.12.2012 şi obligarea pârâţilor U.N.B.R. şi Baroul Bucureşti la repararea prejudiciilor materiale şi morale.

Fiind învestită cu soluţionarea recursului declarat de reclamant împotriva soluţiei de respingere a acţiunii formulate, Înalta Curte reţine că primul motiv de recurs invocat - art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Deşi aparent am fi în prezenţa unor motive distincte, în realitate este vorba de ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de casare - nemotivarea hotărârii -, deoarece astfel trebuie calificată şi o hotărâre care nu este deloc motivată şi una care cuprinde motive contradictorii ori motive care sunt străine pricinii.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au respins cererile părţilor. Motivarea este de esenţa hotărârilor şi este necesară pentru a o face înţeleasă şi acceptată de părţi, dar şi pentru a permite instanţei de control judiciar să verifice, după caz, stabilirea situaţiei de fapt şi a aplicării legii sau numai aplicarea legii.

Analizând hotărârea pronunţată de prima instanţă, Înalta Curte constată că soluţia adoptată a fost amplu motivată şi nu există o contradicţie între considerente sau între considerente şi dispozitiv, iar prima instanţă a prezentat motivele reţinute în fundamentarea soluţiei pronunţate, acestea fiind dezvoltate, clar explicate, nelăsând loc de confuzii cu privire la silogismul logico-juridic reţinut.

Astfel, contrar susţinerilor recurentului, sentinţa recurată conţine o analiză a tuturor argumentelor invocate de părţile implicate, inclusiv a celor formulate de către pârâte, iar aspectele reţinute în motivarea soluţiei asupra excepţiilor invocate nu sunt străine de natura cauzei, ele fundamentând în mod corect soluţia adoptată.

De asemenea, Înalta Curte subliniază faptul că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză şi de conţinut, instanţa nefiind obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, ci pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă pe care sentinţa recurată o îndeplineşte.

Potrivit celui de al doilea motiv de casare invocat - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În prezenta cauză aceste motive nu sunt incidente, iar soluţia primei instanţe este expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate.

Astfel, prin petiţia nr. 6351/20.12.2012 reclamantul s-a adresat pârâtului C.N.C.D. cu privire la discriminarea directă la care a fost supus în cadrul procedurii de primire în profesia de avocat cu scutire de examen în temeiul art. 16 alin. (2) din Legea nr. 51/1995, iar prin Hotărârea nr. 97/28.02.2013 pârâtul a soluţionat petiţia, în sensul admiterii excepţiei de necompetenţă materială ridicată din oficiu şi clasării dosarului.

Prin sentinţa civilă nr. 2608/17.09.2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2013, definitivă prin respingerea recursului, s-a admis în parte cererea şi s-a dispus obligarea C.N.C.D. să soluţioneze petiţia reclamantului înregistrată sub nr. x/20.12.2012, fiind respinsă în rest acţiunea ca neîntemeiată.

Procedând la punerea în executare a sentinţei menţionate, C.N.C.D. a adoptat Hotărârea nr. 541/18.11.2015 contestată în prezenta cauză, reţinând că nu există discriminare între recurentul-reclamant şi alţi jurişti din Ministerul Justiţiei, Ministerul Administraţiei şi Internelor şi alte autorităţi şi instituţii centrale ale statului, în sensul art. 2 din O.G. nr. 137/2000, dar şi faptul că art. 16 alin. (2) din Legea nr. 51/1995, în urma abrogării, nu mai conţine discriminarea invocată de petent.

În urma propriului demers de analiză a situaţiei expuse de reclamant, prima instanţă a interpretat în mod corect dispoziţiile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 şi a reţinut că a discrimina înseamnă a diferenţia sau a trata diferit două persoane sau situaţii, atunci când nu există o distincţie relevantă, sau a trata într-o manieră identică două sau mai multe persoane sau situaţii care sunt în fapt diferite. Acest tratament diferit trebuie să aibă la bază unul dintre criteriile prevăzute de către art. 2 alin. (1) şi trebuie să se refere la persoane aflate în situaţii comparabile care sunt tratate în mod diferit datorită apartenenţei lor la una dintre categoriile prevăzute în textul de lege menţionat anterior, iar tratamentul diferenţiat trebuie să urmărească sau să aibă ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.

În prezenta cauză, prin petiţia adresată C.N.C.D., recurentul a susţinut că pârâţii Baroul Bucureşti şi U.N.B.R., prin respingerea cererii nr. x/18.10.2010 de primire în profesia de avocat cu scutire de examen, întemeiată pe dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 51/1995, l-au supus unui tratament discriminatoriu în raport cu persoane care se aflau în situaţii identice şi care au primit din partea acestora o soluţionare favorabilă a unor astfel de cereri sau care puteau fi primite în profesie cu scutire de examen.

Ulterior, actele administrative prin care pârâţii au exprimat refuzul iniţial de primire în profesie cu scutire de examen au fost anulate, iar instanţa sesizată a reţinut interpretarea eronată a dispoziţiilor legale incidente din partea pârâţilor şi, nicidecum, o pretinsă faptă de discriminare din partea acestora, întrucât simpla interpretare şi aplicare eronată a unor dispoziţii legale de către o autoritate nu poate fi considerată discriminare, în condiţiile în care nu sunt dovedite elementele constitutive ale unei fapte de discriminare, astfel cum este definită de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

Înalta Curte reţine caracterul nefondat al susţinerilor recurentului conform cărora existenţa faptei de discriminare ar fi fost confirmată prin sentinţa nr. 4456/2012, prin care s-a dispus obligarea pârâtului Baroul Bucureşti la soluţionarea cererii de primire în profesia de avocat cu scutire de examen, întrucât hotărârea judecătorească menţionată a reliefat o interpretare logică (aplicarea regulilor logicii formale) şi sistematică (stabilirea înţelesului unor norme prin coroborarea lor cu alte norme) a unor norme juridice, pe baza căreia instanţa a concluzionat că dispoziţiile legale în vigoare la data formulării cererii de primire în profesie nu erau suficient de clare cu privire la încadrarea funcţiei ocupate de reclamant în funcţiile enumerate de art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995 pentru a se putea imputa pârâţilor aplicarea discriminatorie a unor dispoziţii legale.

De asemenea, chiar şi în măsura în care chiar dispoziţiile art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995 ar fi fost discriminatorii, în sensul că nu ar fi permis primirea în profesie cu scutire de examen decât persoanelor cu o vechime de 10 ani în anumite profesii juridice, pârâţii nu ar fi putut refuza aplicarea întocmai a acestor dispoziţii pe acest motiv, dată fiind Decizia CCR nr. 818/03.07.2008 prin care a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 şi s-a statuat că aceste dispoziţii sunt neconstituţionale în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând ca sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

În mod similar, Înalta Curte nu poate primi argumentele recurentului referitoare la plata daunelor morale şi materiale şi, în acord cu cele reţinute de prima instanţă, constată caracterul accesoriu al acestui capăt de cerere, faţă de capătul principal de cerere având ca obiect constatarea unei discriminări. Cum acest capăt de cerere este formulat exclusiv în contradictoriu cu pârâţii U.N.B.R. şi Baroul Bucureşti şi este fundamentat pe încălcarea dreptului la muncă în perioada de 4 ani cuprinsă între momentul formulării cererii de primire în profesie şi primirea efectivă în profesia de avocat, cu privire la această împrejurare, instanţa de fond a reţinut în mod just că în cadrul dosarului nr. x/2012, s-a constatat în mod definitiv că "reclamantul nu a dovedit un prejudiciu moral şi material cauzat cu vinovăţie de pârâţi", dar şi faptul că "prin admiterea acţiunii s-a reparat şi eventuala pagubă pe care reclamantul a suferit-o prin refuzul pârâtului".

Or, în contextul în care în prezenta cauză nu a fost dovedită situaţia de discriminare invocată de către recurent, o astfel de constatare nu mai permitea instanţei să acorde despăgubiri pentru pretinsele prejudicii materiale şi morale.

Pentru considerentele expuse, constatând că sentinţe primei instanţe nu este afectată de nelegalitate şi nu poate fi reformată prin prisma cazurilor de casare invocate, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

Totodată, reţinând culpa procesuală a recurentului-reclamant, în temeiul dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ. Înalta Curte îl va obliga pe acesta să plătească intimatului Baroul Bucureşti cheltuieli de judecată în cuantum de 400 RON, iar intimatei Uniunea Naţională a Barourilor din România cheltuieli de judecată în cuantum de 800 RON, reprezentând onorariu avocat în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 2490 din 04 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal - veche, ca nefondat.

Obligă recurentul A. să plătească intimatului Baroul Bucureşti cheltuieli de judecată în cuantum de 400 RON, iar intimatei Uniunea Naţională a Barourilor din România cheltuieli de judecată în cuantum de 800 RON, reprezentând onorariu avocat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 martie 2022.