Court of Accounts recovery upheld as leave hazard conditions not established separately from pay supplement.

Şedinţa publică din data de 5 aprilie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

La data de 30.09.2020 a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2020, contestaţia formulată de Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva încheierii nr. 30 din 15.09.2020 dată de Comisia de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Curţii de Conturi a României şi a deciziei nr. XII/6/08.07.2019 dată de Curtea de Conturi a României. Reclamanta a solicitat anularea în parte a actelor administrative emise de pârâta Curtea de Conturi a României, în sensul admiterii contestaţiei formulate împotriva măsurii dispuse de Curtea de Conturi a României la pct. II.1. din decizia nr. XII/6/08.07.2019. Totodată, a solicitat şi suspendarea executării măsurii de la pct. II.1 din decizia nr. XII/6/08.07.2019, până la soluţionarea contestaţiei.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 1099 din data de 9 iulie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, împotriva pârâtei Curtea de Conturi a României, ca fiind neîntemeiată.

3. Cererea de recurs.

Împotriva sentinţei civile nr. 1099 din data de 9 iulie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie.

În primul motiv de recurs se invocă incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. "când hotărârea (...) cuprinde motive contradictorii".

Instanţa de fond a expus un raţionament juridic asupra "contextului legislativ" în care a fost adoptată H.G. nr. 250/1992, adoptată de Guvern "în anii 90", raţionament care a nu a fost finalizat cu o concluzie finală, dar în urma căruia se insinuează că actul normativ respectiv ar fi devenit caduc, fără ca instanţa să menţioneze expres în considerente decât: "Curtea subliniază faptul că H.G. nr. 250/1992 nu poate fi separată de actul normativ de rang superior în temeiul căruia a fost adoptată. Or, Legea nr. 6/1992, ca de altfel si Legea nr. 31/1991 au fost abrogate în anul 2003 prin adoptarea unui nou Cod al Muncii şi că "Codul Muncii nu poate fi însă completat cu H.G. nr. 250/1992, adoptată în baza unei norme speciale de delegare de la Legea nr. 6/1992"

Or, raţionamentul instanţei este totalmente greşit, atât timp cât H.G. nr. 250/1992 privind concediul de odihnă şi alte concedii ale salariaţilor din administraţia publică, din regiile autonome cu specific deosebit şi din unităţile bugetare şi-a produs în continuare efectele, fiind şi în prezent în vigoare. Mai mult, aceasta a fost modificată succesiv prin O.U.G. nr. 123/2003, O.U.G. nr. 92/2004, O.G. nr. 9/2005, H.G. nr. 411/2006 şi Legea nr. 31/2020.

Aşadar, chiar dacă Legea nr. 6/1992 a fost abrogată prin Legea nr. 53/2003 -Codul Muncii (aspect real), Legea nr. 31/1991 a suferit modificări, însă este şi în prezent în vigoare.

O altă eroare cuprinsă în considerente o reprezintă împrejurarea că " H.G. nr. 250/1992 nu poate fi separată de actul normativ de rang superior în temeiul căruia a fost adoptată (...) Legea nr. 6/1992.

Cu toate acestea, pe portalul legislativ al Ministerului Justiţiei, Legea nr. 6/1992 nu este enumerată la nici una din legăturile H.G.. nr. 250/1992 cu acte anterioare sau ulterioare: https:/Iegislatie.iust.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/2566, fiind clar că H.G.. nr. 250/1992 are un parcurs independent de Legea nr. 6/1992, contrar celor susţinute în considerentele instanţei de fond.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs se invocă incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv hotărârea a fost pronunţată "cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.".

Sub acest aspect se susţine că instanţa de fond nu a înlăturat nici un moment împrejurarea invocată de DNA că, deşi pe buletinele de determinare întocmite la solicitarea DNA este menţionat că expertizarea este făcută pentru obţinerea sporului de toxicitate, este de subliniat că pentru acordarea concediului suplimentare se solicită constatarea unei situaţii identice, dar care ar presupune - din perspectiva Curţii de Conturi şi a instanţei de fond - o expertiză nouă, care ar dubla costurile. Or, Curtea de Conturi a României este acea instituţie care veghează chiar asupra cheltuirii banului public, scopul acesteia fiind chiar prevenirea irosirii acestor fonduri.

După cum s-a arătat, la nivelul anului 2018 suma plătită a fost în cuantum de 183.616 RON (155.710,5 RON şi 27.905,5 RON pentru efectuarea determinărilor de noxe în vederea acordării sporului pentru condiţii vătămătoare, la cele doua sedii ale structurii centrale şi serviciile teritoriale. În accepţiunea Curţii de Conturi, suma ar fi trebuit să fie dublată - 367.232 RON, pentru a fi constataţi aceiaşi parametri, pe baza aceloraşi criterii, practic pentru identificarea unei situaţii similare.

Interpretarea legii trebuie să se facă atât în litera legii, dar şi în spiritul acesteia, aşa că, este evident că situaţia premisă (condiţiile periculoase) există, fiind de necontestat, recunoscută urmare a efectuării unor determinări de un institut autorizat, sigura "deficienţă" constatată de Curtea de Conturi fiind lipsa menţiunii exprese pe buletinele de determinare că ar servi inclusiv la acordarea concediului de odihnă suplimentar.

Astfel, după cum am arătat, în cadrul D.N.A. nivel central şi servicii teritoriale existenţa condiţiilor deosebite - vătămătoare, grele sau periculoase - la locurile de muncă a fost stabilită pe baza determinărilor efectuate de către personalul Institutului Naţional de Cercetare Dezvoltare pentru Protecţia Muncii determinări din care au rezultat depăşirea limitelor prevăzute de normele naţionale de protecţie a muncii, aşa după cum era prevăzut la art. 3 al Legii nr. 31/1991 şi pe baza acestora s-a acordat sporul de 15% angajaţilor DNA, precum şi cele 5 zile/10 zile de concediu suplimentar de odihnă funcţionarilor publici şi personalului contractual.

Determinările efectuate au fost avizate de Inspectoratele teritoriale de muncă şi de Direcţiile de Sănătate Publică, folosindu-se aceeaşi expertizare atât la acordarea sporului pentru de spor pentru condiţii periculoase sau vătămătoare, cât şi la acordarea concediului de odihnă suplimentar întrucât vizau întrunirea aceloraşi criterii de desfăşurare a muncii angajaţilor.

În cadrul DNA, condiţiile de muncă sunt similare, existenţa factorilor nocivi, a prafului din dosare constatatându-se încă de la primele măsurători, începând cu anul 2003, efectuate pe baza criteriilor prevăzute în baza Legii nr. 31/1991, precum şi la cele ulterioare anului 2018 pentru acordarea sporului de condiţii periculoase, efectuate pe baza criteriilor prevăzute în H.G. nr. 917/2017 - pentru aprobarea Regulamentului-cadru privind stabilirea locurilor de muncă, a categoriilor de personal, a mărimii concrete a sporului pentru condiţii de muncă, precum şi a condiţulor de acordare a acestuia pentru familia ocupaţională de funcţii bugetare "Administraţie" din administraţia publică centrală.

Determinările au fost efectuate de acelaşi institut de protecţia muncii, instituţie abilitată pentru a efectua asemenea determinări şi expertizări, pe baza aceloraşi criterii, prevăzute în legi diferite.

De asemenea, menţiunea că, pentru acordarea acestor zile suplimentare de concediu de odihnă ar fi trebuit o nouă expertiză, alta decât cea pentru acordarea sporului pentru condiţii periculoase sau vătămătoare de 15% este, de asemenea, excesivă, având în vedere că legea nu dispune de asemenea manieră.

Dimpotrivă, efectuarea a două expertizări, pe baza aceloraşi criterii, pentru a constata aceeaşi împrejurare este împotriva judicioasei folosiri a banului public, costurile dublându-se.

După cum s-a arătat, în anul 2018 D.N.A. a achitat facturi către INCDPM "A." în cuantm de 183.616 Iei (155.710,5 RON şi 27.905,5 RON pentru efectuarea determinărilor de noxe în vederea acordării sporului pentru condiţii vătămătoare, la cele două sedii ale structurii centrale şi serviciile teritoriale. În accepţiunea Curţii de Conturi, suma ar fi trebuit să fie dublată - 367.232 RON, pentru a fi constataţi aceiaşi parametri, pe baza aceloraşi criterii.

Apreciază că nici sub aspectul incidenţei actelor normative speciale, instanţa de fond nu a făcut o corectă aplicare a normelor de drept material (dincolo de împrejurarea că le consideră abrogate/neabrogate/caduce), după cum urmează:

a. Dispoziţiile art. 18 din H.G. nr. 250/1992 reţin:

"în afara concediului de odihnă, prevăzut la art. 1, salariaţii din administraţia publică, din regiile autonome cu specific deosebit şi din unităţile bugetare, care prestează munci grele, periculoase sau vătămătoare, ori lucrează în locuri de muncă în care există astfel de condiţii, stabilite potrivit Legii nr. 31/1991, au dreptul în fiecare an calendaristic la un concediu de odihnă suplimentar, cu o durată cuprinsă între 3-10 zile lucrătoarei/condiţionând aplicarea acestuia de incidenţa Legii nr. 31/1991.

b. În Raportul Curţii de Conturi este menţionată, de asemenea, şi acordarea concediilor de odihnă suplimentare funcţionarilor publici şi personalului contractual din cadrul DNA după data emiterii Ordinului procurorului şef al D.N.A. nr. 100 din 27.07.2018 prin care au fost abrogate Ordinul procurorului şef nr. 26/3.04.2008, modificat prin Ordinul nr. 107/12.07.2017 (pentru funcţionarii publici) şi Ordinul procurorului şef nr. 40/29.04.2008, modificat prin Ordinul nr. 117/31.07.2017.

Apreciază că, contrar celor reţinute de instanţa de fond, nici această măsura nu încalcă prevederile legale în vigoare întrucât la data abrogării ordinului existau persoane care efectuaseră acest concediu, dar şi persoane care nu îl efectuaseră, considerându-se că pot fi acordate în continuare concediile suplimentare neefectuate, doar în condiţiile în care personalul amintit a avut acest drept în perioada din an situată între limitele 1 ianuarie -27 iulie 2018, anterior abrogării Ordinelor respective, şi numai proporţional cu perioada în care ordinul amintit a fost în vigoare.

În concluzie, ulterior abrogării ordinelor în cauză, salariaţii aveau deschisă calea solicitării concediului de odihnă neefectuat în perioada valabilităţii ordinelor, încă 18 luni începând cu anul următor celui în care s-a născut dreptul, aşa încât, acordarea în continuare a concediului suplimentar, proporţional cu perioada valabilităţii ordinelor salariaţilor care încă nu beneficiaseră de acesta este pe deplin legală.

4. Apărările formulate în cauză.

Intimata-pârâtă Curtea de Conturi a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de recurs, ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate.

Recurentul-reclamant Ministerul Publice - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a depus precizări în cadrul cărora a menţionat că, la data de 5 decembrie 2022 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 1163 Legea nr. 329/29.11.2022 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 78/2018 privind exonerarea personalului plătit din fonduri publice de la plata unor sume reprezentând venituri de natură salarială, context în care apreciază că Decizia nr. XII/6/08.07.2019 emisă de Curtea de Conturi a României a rămas fără obiect.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 04 ianuarie 2023, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 31 mai 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia instanţei de recurs.

6.1. Examinând cu prioritate, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia lipsei de interes invocată în şedinţa publică din data de 05.04.2023, Înalta Curte o constată ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 32 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ. "orice cerere poate fi formulată numai dacă autorul acesteia justifică un interes". Prin urmare, una dintre cele patru condiţii de exercitare a acţiunii civile este cea privind interesul de a promova acţiunea, condiţie generală care vizează orice cerere formulată în justiţie şi care se impune a fi îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluţionării cauzei, atât la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, cât şi la momentul exercitării căilor de atac.

În dreptul procesual civil, interesul de a promova o acţiune este definit ca fiind folosul practic urmărit de cel care a pus în mişcare acţiunea, respectiv oricare dintre formele procedurale ce intră în conţinutul acesteia.

Conform art. 33 din C. proc. civ., interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual iar acţiunea în contencios administrativ nu derogă de la aceste cerinţe, în raport cu prevederile art. 28 din Legea nr. 554/2004.

Activitatea judiciară nu poate fi iniţiată şi întreţinută fără justificarea unui interes reprezentând folosul material sau moral pe care îl urmăreşte cel ce învesteşte o instanţă de judecată cu soluţionarea unei cereri - acţiune sau cale de atac.

Potrivit dispoziţiilor art. 458 din C. proc. civ., căile de atac pot fi exercitate numai de părţile aflate în proces care justifică un interes, în afară de cazul în care, potrivit legii, acest drept îl au şi alte organe sau persoane.

Prin urmare, interesul reprezintă o condiţie generală ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, cu prilejul promovării acţiunii sau formulării căii de atac, şi care trebuie să subziste pe tot parcursul derulării cauzei.

În contextul arătat se constată că, cererea de recurs vizează anularea măsurii dispuse de Curtea de Conturi a României la pct. II.1 din Decizia nr. XII/6/08.07.2019 prin care s-a dispus în sarcina conducerii entităţii verificate remedierea abaterii reţinute în actul de control, constând în acordarea unor drepturi de personal reprezentând indemnizaţii de concediu de odihnă suplimentar, fără îndeplinirea condiţiilor stabilite de prevederile legale în domeniu, însă apariţia Legii nr. 329/29.11.2022 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 78/2018 privind exonerarea personalului plătit din fonduri publice de la plata unor sume reprezentând venituri de natură salarială şi emiterea raportului de follow-up aprobat de Departamentul XII al Curţii de Conturi a României, încheiat în urma misiunii de follow-up privind modul de implementare a măsurii dispuse prin Decizia nr. 6/08.07.2019, nu poate înlătura interesul recurentului-reclamant de a obţine rezultatul dorit în urma demersului judiciar.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte va respinge excepţia lipsei de interes a recursului.

6.2. Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurentul-reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea în parte a actelor administrative emise de pârâta Curtea de Conturi a României, în sensul admiterii contestaţiei formulate împotriva măsurii dispuse de Curtea de Conturi a României la pct. II.1. din decizia nr. XII/6/08.07.2019.

Prima instanţă a respins cererea dedusă judecăţii reţinând, în esenţă că, inexistenţa dreptului la concediu de odihnă pentru niciuna din categoriile profesionale din Ministerul Public înseamnă înlăturarea retroactivă a modalităţii concrete de acordare în favoarea beneficiarilor a plăţii indemnizaţiei.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

Astfel, prin primul motiv de recurs se invocă incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în sensul că hotătârea cuprinde motive contradictorii, în susţinerea căruia arată că raţionamentul instanţei este totalmente greşit, atât timp cât H.G. nr. 250/1992 privind concediul de odihnă şi alte concedii ale salariaţilor din administraţia publică, din regiile autonome cu specific deosebit şi din unităţile bugetare şi-a produs în continuare efectele, fiind şi în prezent în vigoare. Mai mult, aceasta a fost modificată succesiv prin O.U.G. nr. 123/2003, O.U.G. nr. 92/2004, O.G. nr. 9/2005, H.G. nr. 411/2006 şi Legea nr. 31/2020.

Cu privire la acest motiv de recurs, Înalta Curte constată că criticile formulate subsumate motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat, sunt nefondate.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, precum şi cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părţile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanţă în pronunţarea soluţiei, iar instanţa ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalităţii şi temeiniciei hotărârii, şi considerentele pentru care s-a pronunţat soluţia respectivă.

Obligaţia legală a instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Plecând de la aceste coordonate teoretice, instanţa de control judiciar constată că hotărârea pronunţată de prima instanţă satisface cerinţele prevăzute de art. 425, alin. (1), lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei, fiind examinate efectiv toate problemele esenţiale ridicate de părţi, respectiv toate motivele de nelegalitate invocate de reclamant în contextul faptic dat.

Împrejurarea că recurentul-reclamant nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia primei instanţe, nu poate conduce la incidenţa motivului de nelegalitate referitor la existenţa unor motive contradictorii, deoarece interpretarea actelor normative şi raţionamentul expus de judecătorul fondului poate fi, eventual, o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente, aspecte ce vor fi verificate şi analizate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., însă ipoteza că hotărârea recurată ar conţine motive contradictorii nu poate fi primită.

Cu privire la motivul de recurs prin care se invocă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Subsumat acestui motiv de recurs, recurentul-reclamant susţine că interpretarea legii trebuie să se facă atât în litera legii, dar şi în spiritul acesteia, iar în cadrul D.N.A. nivel central şi servicii teritoriale, existenţa condiţiilor deosebite - vătămătare, grele sau periculoase, la locurile de muncă a fost stabilită pe baza deternminărilor efectuate de către personalul Institutului Naţional de Cercetare Dezvoltare pentru Protecţia Muncii, pentru care la nivelul anului 2018 în vederea obţinerii sporului de toxicitate, au fost întocmite buletine de determinare la solicitarea D.N.A. din care a rezultat depăşirea limitelor prevăxute de normele naţionale de protecţie a muncii, aşa cum era prevăzut la art. 3 al Legii nr. 31/1991 şi pe baza cărora s-a acordat sporul de 15% angajaţilor DNA, precum oi cele 5 zile/10 zile de concediu suplimentar de odihnă funcţionarilor publici şi personalului contractual.

În cauza de faţă acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanţă a dat-o dispoziţiilor legale este corectă.

Înalta Curte constată că prin ordinul procurorului şef nr. 26/03.04.2008 privind concediul suplimentar de odihnă acordat funcţionarilor publici din Direcţia Naţională Anticorupţie s-a aprobat acordarea a 5 zile de concediu de odihnă suplimentar acestei categorii de personal.

Ulterior, prin ordinul procurorului şef nr. 107/12.07.2017 referitor la modificarea alin. (1) al art. 1 din ordinul nr. 26/03.04.2008 privind concediul suplimentar de odihnă acordat funcţionarilor publici din Direcţia Naţională Anticorupţie a fost aprobată acordarea a 10 zile de concediu de odihnă suplimentar funcţionarilor publici.

În ceea ce priveşte personalul contractual, prin ordinul procurorului şef nr. 40/29.04.2008 privind concediul suplimentar de odihnă acordat personalului contractual din Direcţia Naţională Anticorupţie a fost aprobată acordarea a 5 zile de concediu de odihnă suplimentar acestui personal.

În urma controlului efectuat, Curtea de Conturi a României a considerat ca fiind abatere de la legalitate faptul că ordinele din anul 2008 au fost emise fără a fi fost anterior stabilită existenţa condiţiilor deosebite de muncă, pe baza determinărilor prevăzute de art. 3 din Legea nr. 31/1991.

În acest sens, s-a afirmat că dispoziţiile art. 18 şi art. 19 din H.G. nr. 250/1992, republicată, coroborate cu cele ale art. 2 din Legea nr. 31/1991 fac trimitere la condiţiile deosebite de muncă ca fiind un element obligatoriu al acordării concediului de odihnă suplimentar, respectiv stabilirea criteriilor, categoriilor de personal şi a locurilor de muncă în care se desfăşoară astfel de activităţi.

Or, aşa cum în mod corect a reţinut prima instanţă, buletinele de determinare din anul 2005 şi din anul 2018 au fost emise strict pentru acordarea sporului pentru condiţii grele, vătămătoare sau periculoase, spor prevăzut de H.G. nr. 281/1993, respectiv H.G. nr. 118/2018, iar nu pentru acordarea concediului de odihnă suplimentar.

Într-adevăr, dispoziţiile art. 18 alin. (1) din H.G. nr. 250/1992, republicată, menţionează că:

"În afara concediului de odihnă, prevăzut la art. 1, salariaţii din administraţia publică, din regiile autonome cu specific deosebit şi din unităţile bugetare, care prestează munci grele, periculoase sau vătămătoare, ori lucrează în locuri de muncă în care există astfel de condiţii, stabilite potrivit Legii nr. 31/1991, au dreptul în fiecare an calendaristic la un concediu de odihnă suplimentar, cu o durată cuprinsă între 3 - 10 zile lucrătoare", iar dispoziţiile art. 19 din acelaşi act normativ, menţionează că:

"Stabilirea categoriilor de personal, a activităţilor şi a locurilor de muncă pentru care se acordă concediu de odihnă suplimentar, precum şi existenţa condiţiilor de muncă vătămătoare, grele sau periculoase se fac potrivit prevederilor art. 2 şi art. 3 alin. (1) din Legea nr. 31/1991".

Conform dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 31/1991 "(1) Existenta condiţiilor deosebite - vătămătoare, grele sau periculoase - la locurile de muncă se stabileşte, pentru fiecare unitate, de inspectoratele de stat teritoriale pentru protecţia muncii, pe baza determinarilor efectuate de către personalul încadrat în unităţile specializate ale Ministerului Sănătăţii din care rezultă depăşirea limitelor prevăzute de normele naţionale de protecţie a muncii. Inspectoratele de stat teritoriale pentru protecţia muncii au obligaţia de a verifica dacă la data efectuării determinarilor s-au aplicat toate măsurile pentru normalizarea condiţiilor de muncă şi dacă instalaţiile de protecţie a muncii funcţionează normal."

Într-adevăr, din analiza buletinelor de determinare a rezultat că acestea au fost emise pentru acordarea sporului pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, în cuantum de 15% din indemnizaţia lunară de încadrare sau, după caz, din salariul de bază (menţiune ce se regăseşte în toate buletinele de determinare), în conformitate cu prevederile H.G. nr. 281/1993 cu privire la salarizarea personalului din unităţile bugetare, abrogată de Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice (buletinele de expertizare din anul 2005) şi cu prevederile H.G. nr. 118/2018 pentru aprobarea Regulamentului-cadru privind stabilirea locurilor de muncă, a categoriilor de personal, a mărimii concrete a sporului pentru condiţii de muncă, precum şi a condiţiilor de acordare a acestuia pentru familia ocupaţională de funcţii bugetare "Justiţie" şi Curtea Constituţională (buletinele de expertizare din anul 2018).

Însă, o astfel de determinare a condiţiilor de muncă din cadrul reclamantei Direcţia Naţională Anticorupţie în vederea acordării zilelor de concediu de odihnă suplimentar, nu a fost făcută nici în anul 2008 când au fost emise ordinele administrative de acordare a 5 zile de concediu de odihnă suplimentar pentru funcţionarii publici şi personalul contractual, nici ulterior până la data abrogării ordinelor.

Faptul că la nivelul anului 2018 s-a plătit suma de 183.616 RON pentru efectuarea determinărilor de noxe în vederea acordării sporuli pentru condiţii vătămătoare, la cele două sedii ale structurii centale şi serviciile teritoriale nu poate atrage concluzia că aceleaşi buletine de determinare se pot folosi şi la acordarea concediului de odihnă suplimentar.

De asemenea, Înalta Curte constată că adoptarea Legii nr. 329/29.11.2022 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 78/2018 privind exonerarea personalului plătit din fonduri publice de la plata unor sume reprezentând venituri de natură salarială şi emiterea raportului de follow-up aprobat de Departamentul XII al Curţii de Conturi a României, încheiat în urma misiunii de follow-up privind modul de implementare a măsurii dispuse prin Decizia nr. 6/08.07.2019, nu pot constitui motive de nelegalitate a actului administrativ atacat în contextul în care acesta reprezintă o realitate juridică ce nu poate fi înlăturată.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt întemeiate, iar hotărârea primei instanţe a fost dată cu aplicarea şi interpretarea corectă a normelor de drept material.

7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge excepţia lipsei de interes a recursului, precum şi recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia lipsei de interes a recursului.

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant Ministerul Publice - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva sentinţei nr. 1099 din 9 iulie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 5 aprilie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.