Appellant's action to annul ORDA negotiation committee decision rejected; appeal dismissed, costs awarded.

Şedinţa publică din data de 5 aprilie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la 29.06.2019, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Oficiul Român pentru Drepturile de Autor (O.R.D.A.), Asociaţia pentru Drepturile Producătorilor de Fonograme din România, Uniunea Naţională a Artiştilor din România, Asociaţia Română pentru Artişti şi Interpreţi sau Executanţi, Societatea Română de Televiziune, S.C. B. S.R.L., S.C. C. S.R.L., S.C. D. S.A., S.C. E. S.A., Asociaţia Română de Comunicaţii Audiovizuale, Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi (CREDIDAM) şi Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (U.P.F.R.), anularea deciziei nr. 50/03.05.2018 emise de Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, publicate în Monitorul Oficial partea I nr. 414 din 15 mai 2018, precum şi a tuturor actelor subsecvente acesteia, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamanta a învederat următoarele aspecte:

Decizia nr. 50 din 03.05.2018 este nelegală, fiind emisă cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale art. 130 lit. c) din Legea nr. 8/1996 cu modificările şi completările ulterioare (în continuare, "Legea nr. 8/1996"), "utilizarea prin modalitatea F." nefiind un drept patrimonial recunoscut ca atare dc Legea nr. 8/1996.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa nr. 56 din data de 18.02.2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei S.C. E. S.A., ca neîntemeiată, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, ca neîntemeiată; a respins acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, Asociaţia pentru Drepturile Producătorilor de Fonograme din România, Uniunea Naţională a Artiştilor din România, Asociaţia Română pentru Artişti şi Interpreţi sau Executanţi, Societatea Română de Televiziune, S.C. B. S.R.L., S.C. C. S.R.L., S.C. D. S.A., S.C. E. S.A., Asociaţia Română de Comunicaţii Audiovizuale, Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi şi Uniunea Producătorilor de Fonograme din România, ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs.

Împotriva sentinţei nr. 56 din data de 18.02.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L.

1).Prin primul motiv de recurs se arată că, Sentinţa atacată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute la art. 130 lit. c), art. 131 art. 137 şi art. 138 din Legea nr. 8/1996.

Criticile de nelegalitate ale Deciziei ORDA invocate de recurentă prin cererea de chemare în judecată au constat în faptul că: 1) prin această Decizie s-a constituit o comisie de negociere pentru un drept patrimonial neprevăzut de Legea nr. 8/1996, respectiv "dreptul de utilizare prin modalitatea F.", care nu este recunoscut ca atare de dispoziţiile art. 98 şi art. 105 din Legea nr. 8/1996; 2) nici "dreptul de utilizare prin metoda F." şi nici dreptul la remuneraţie pentru acest tip de utilizare nu se regăsesc printre drepturile care fac obiectul gestiunii obligatorii enumerate exhaustiv la art. 1231 din Legea nr. 8/1996 şi 3) utilizatorii numiţi în comisia de negociere nu îndeplinesc criteriile prevăzute la art. 131 şi art. 1312 din Legea nr. 8/1996.

Cu toate acestea, prima instanţă a considerat în mod greşit că primele două motive de nelegalitate invocate de către recurentă vizează, de fapt, nelegalitatea conţinutului propunerii de metodologie, inclusiv natura şi caracterele dreptului vizat de metodologie, aspecte care nu pot fi circumscrise dezbaterii din cadrul unei cereri de anulare a actului administrativ în discuţie şi neîntemeiate, pe fond, iar în ceea ce priveşte al treilea motiv, 1-a considerat, de asemenea, neîntemeiat.

În lipsa unui drept reglementat ca atare în Legea nr. 8/1996, ORDA ar fi trebuit să verifice dacă dreptul care face obiectul propunerii de metodologie se regăseşte în una dintre formele de utilizare prevăzute de art. 98 şi 105 din Legea nr. 8/1996, iar, în cazul unui răspuns afirmativ, dacă acesta poate face obiectul unor negocieri colective sau se gestionează individual de către titulari.

Sub acest aspect consideră că Decizia ORDA nu este motivată.

2) Prin cel de-al doilea motiv de recurs se susţine că, sentinţa atacată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute la art. 15, art. 98, art. 105 si 1231 din Legea nr. 8/1996.

În loc să anuleze Decizia ORDA ca fiind nemotivată sub aspectul existenţei dreptului de negociere colectivă pentru obiectul propunerii de metodologie, Curtea de Apel s-a substituit organului administrativ şi a procedat la analizarea existenţei dreptului de negociere colectivă, aplicând un raţionament incorect, cu neobservarea faptului că în cazul artiştilor interpreţi şi producătorilor de fonograme, dreptul de punere la dispoziţia publicului a interpretărilor fixate, respectiv a fonogramelor, nu este inclus în noţiunea de comunicare publică ca în cazul autorilor, ci legiuitorul român a înţeles să-1 prevadă ca drept distinct la art. 98 lit. h), respectiv la art. 105 lit. g).

3)Prin cel de-al treilea motiv de recurs se susţine că, sentinţa atacată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor imperative ale art. 101 alin. (1) lit. d) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene şi art. 131 alin. (1) şi alin. (3) lit. b) din Legea nr. 8/1996.

În mod greşit a considerat prima instanţă faptul că dispoziţiile din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (în continuare "TFUE") nu sunt aplicabile în cauză, cu motivarea că actul administrativ atacat nu cuprinde o formă finală a metodologiei şi nu produce nici un efect juridic în stadiul actual.

Ceea ce contestă recurenta nu este aspectul de fond al propunerii de metodologie, ci faptul că decizia ORDA de a constitui o comisie de negociere din care lipsesc concurenţii organismelor de televiziune pe piaţa serviciilor de F., creează inegalitate pe piaţă, nefiind corect ca doar o parte dintre companii să plătească remuneraţii către organismele de gestiune colectivă, iar altele nu. Prin limitarea metodologiei numai la organisme de televiziune, sunt exceptaţi de la plata remuneraţiei ceilalţi competitori, întrucât metodologia nu le va fi aplicabilă, deoarece a fost negociată doar cu organismele de televiziune.

Conform art. 101 alin. (1) lit. d) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, sunt incompatible cu piaţa internă şi interzise orice acorduri între întreprinderi, orice decizii ale asocierilor de întreprinderi şi orice practici concertate care pot afecta comerţul dintre statele membre şi care au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenţei în cadrul pieţei interne şi, în special, cele care:

"d) aplică, în raporturile cu partenerii comerciali condiţii inegale la prestaţii echivalente, creând astfel acestora un dezavantaj concurenţial".

Contrar celor reţinute de către prima instanţă, activitatea de utilizare prin metoda "F." a unui conţinut, aşa cum este descrisă la art. 1 alin. (2) din propunerea de metodologie, nu este o activitate rezervată doar organismelor de televiziune, ci poate fi desfăşurată şi de operatorii de cablu, internet sau de telefonie mobilă sau de orice altă persoană care desfăşoară o activitate de utilizare a unui conţinut prin intermediul reţelelor de comunicaţii în modalitatea menţionată la art. 1 alin. (2) din propunerea de metodologie.

4) Prin cea de-a patra critică se susţine că, sentinţa atacată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor imperative prevăzute de art. 131 alin. (4) din Legea nr. 8/1996.

Interpretând greşit dispoziţiile art. 131 alin. (4) din Legea nr. 8/1996, deşi recurenta a criticat legalitatea constituirii comisiei de negociere şi din perspectiva includerii în comisie a SRTV, care la data constituirii comisiei de negociere desfăşura deja negocieri directe pentru aceleaşi remuneraţii ca şi cele care fac obiectul Metodologiei, prima instanţă a considerat că acordul de participare la negociere a Metodologiei a SRTV are semnificaţia unei renunţări la negocierea începută anterior, inclusiv la beneficiul invocării inopozabilităţii.

Conform art. 1312 alin. (8) din Legea nr. 8/1996, "metodologiile negociate sau stabilite conform prevederilor alin. (2)-(6) nu sunt opozabile utilizatorilor de la data declanşării procedurii de negociere a metodoligiilor ce se află în curs de negociere directă a unui contract de licenţă sau au încheiat deja negocierile cu organismele de gestiune colectivă".

Prin urmare, contrar celor reţinute de prima instanţă, la data constituirii comisiei de negociere a Metodologiei, SRTV nu avea un interes legitim în negocierea Metodologiei, întrucât desfăşura deja negocieri directe pentru aceleaşi remuneraţii ca şi cele care fac obiectul Metodologiei.

Prezumţia judiciară reţinută de către prima instanţă nu poate fi primită întrucât nu are puterea de a naşte probabilitatea faptului pretins, aşa cum cere art. 329 C. proc. civ. şi, mai mult decât atât, art. 1312 alin. (8) din Legea nr. 8/1996 conţine dispoziţii imperative, de la care nu se poate deroga, metodologia fiindu-i inopozabilă ope legis, şi nu după cum alege utilizatorul care la data declanşării procedurii de negociere a metodologiilor se află în curs de negociere directă a unui contract de licenţă.

Pe cale de consecinţă, cerinţa cu caracter imperativ ca toţi membrii comisiei de negociere să aibă un interes legitim la negocieri trebuie să fie îndeplinită la momentul constituirii comisiei.

Pentru toate aceste motive, având în vedere dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicită admiterea recursului, casarea Sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată primei instanţe.

4. Apărările formulate în cauză.

Intimatul-pârât Oficiul Român pentru Drepturile de Autor a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de recurs, ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate.

Intimata-pârâtă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România - Asociaţia pentru Drepturi conexe a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de recurs, ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate.

Intimata-pârâtă Societatea Română de Televiziune a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de recurs, ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate.

Intimata-pârâtă Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de recurs, ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate.

Intimata-pârâtă Asociaţia Uniunea Naţională a Artiştilor din România - UNART a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de recurs, ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 09 mai 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 11 ianuarie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia instanţei de recurs.

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea deciziei nr. 50/03.05.2018 emise de Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, publicate în Monitorul Oficial partea I nr. 414 din 15 mai 2018, precum şi a tuturor actelor subsecvente acesteia, cu cheltuieli de judecată.

Prima instanţă a respins cererea dedusă judecăţii reţinând în esenţă că, actul administrativ litigios - Decizia ORDA nr. 50/03.05.2018 - a fost emis de autoritatea competentă, respectiv pârâtul ORDA, în limitele competenţei sale, în forma şi cu procedura prevăzută de art. 163 alin. (2) din Lege (art. 131 alin. (2) din lege, anterior republicării) şi art. 7 alin. (3) din H.G. nr. 401/2006. Totodată, art. 163 alin. (2) coroborat cu art. 180 şi urm. din Lege (art. 131 alin. (2) coroborat cu art. 137 şi urm. din lege, anterior republicării), precum şi art. 7 alin. (3) din H.G. nr. 401/2006 atestă competenţa Directorului general al ORDA de a reglementa activitatea din domeniu prin decizii, fiind un temei de drept care vine să susţină legalitatea actului administrativ atacat, iar nu să o contrazică.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

În primul rând se observă că toate criticile formulate împotriva sentinţei primei instanţe sunt subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. conform căruia, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Sub acest aspect, în prima critică, recurentul-reclamant invocă aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute la art. 130 lit. c), art. 131 art. 137 şi art. 138 din Legea nr. 8/1996.

Cu privire la această critică, Înalta Curte constată că, în mod corect a reţinut prima instanţă că trebuie făcută o delimitare între propunerea de metodologie (proiectul de metodologie) care nu este act administrativ şi nu poate face obiectul unei acţiuni în anulare, întemeiată pe dispoziţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi actul administrativ litigios - Decizia nr. 50/2018 de constituire a Comisiei de negociere pentru Metodologia privind remuneraţiile datorate artiştilor interpreţi sau executanţi şi producătorilor de fonograme pentru radiodifuzarea prin modalitatea "F." a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora de către organismele de televiziune, prin gestiune colectivă.

De fapt, fără să arate în ce constă încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material de către instanţa de fond, recurentul-reclamant susţine că prin emiterea Deciziei ORDA nr. 50/03.05.2018, s-a constituit o comisie de negociere pentru un drept neprevăzut de Legea nr. 8/1996, întrucât dreptul de utilizare prin metoda F. şi dreptul la remuneraţie pentru această utilizare nu se regăsesc printre drepturile care fac obiectul gestiunii colective obligatorii.

Înalta Curte, în acord cu prima instanţă, constată că pe calea contenciosului administrativ, în acţiunea în anularea actului administrativ emis de Oficiul Român pentru Drepturile de Autor pentru constituirea comisiei de elaborare a Metodologiei, nu poate fi pusă în discuţie legalitatea normelor ce constituie conţinutul Metodologiei.

Or, ceea ce se emite în regim de putere publică este numai dispoziţia de constituire a comisiei de negociere a Metodologiei, aspect din care rezultă că instanţa de contencios administrativ sesizată cu o cerere de anulare a deciziei de consituire a comisiei de negociere are a se ponunţa, în principiu, doar în privinţa respectării normelor de organizare şi de procedură, iar nu cu privire la substanţa normelor care alcătuiesc Metodologia (inclusiv cele care privesc natura şi caracterele dreptului vizat de metodologie), întrucât acestea din urmă reglementează relaţii care se circumscriu unei alte ramuri a dreptului, respectiv dreptului de proprietate intelectuală, existând căi speciale de contestare a lor, prevăzute în Legea nr. 8/1996, iar această abordare se află în convergenţă şi cu jurisprudenţa ataşată la dosar a instanţelor specializate în proprietate intelectuală.

Dispoziţiile care constituie cuprinsul Metodologiei sunt rezultatul negocierilor care au loc, potrivit legii (art. 1311 şi at. 1312 din Legea nr. 8/1996), în cadrul unei comisii constituite prin decizie a directorului general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor, comisie din care fac parte entităţile menţionate anterior.

Conform art. 1312alin. (3), "Înţelegerea părţilor cu privire la metodologiile negociate se consemnează într-un protocol care se depune la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor. Protocolul se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, pe cheltuiala entităţii care a iniţiat procedura de negociere, prin decizie a directorului general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor, emisă în termen de 10 zile de la data depunerii", iar conform alin. (7) "Hotărârea definitivă cu privire la metodologii se comunică părţilor, Oficiului Român pentru Drepturile de Autor şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, pe cheltuiala Oficiului Român pentru Drepturile de Autor, prin decizie a directorului general emisă în termen de 5 zile de la data depunerii. Metodologiile astfel publicate sunt opozabile tuturor utilizatorilor din domeniul pentru care s-a negociat şi nu se pot acorda reduceri la plata remuneraţiilor datorate, altele decât cele prevăzute în metodologiile publicate".

Or, din cuprinsul acestor dispoziţii legale nu rezultă că autoritatea publică emitentă a Deciziei contestate are vreo competenţă în adoptarea metodologiei respective, dispoziţiile acesteia fiind stabilite prin acordul celor două părţi: organisme de gestiune colectivă şi utilizatori, prin reprezentanţii acestora.

De asemenea, Înalta Curte constată că, recurentul-reclamant tinde la a pune în discuţie legalitatea deciziei de constituire a comisiei de negociere prin prisma titlului/denumirii şi conţinutului propunerii de metodologie care este elaborată exclusiv de organismele de gestiune colectivă în temeiul obligaţiei prevăzute de art. 162 lit. c) din Legea nr. 8/1996, republicată: Organismele de gestiune colectivă au următoarele drepturi şi obligaţii: c) să elaboreze metodologii pentru domeniile de activitate, cuprinzând drepturile patrimoniale cuvenite, ce trebuie negociate cu utilizatorii în vederea plaţii acestor drepturi, în cazul în care modul de exploatare face imposibilă autorizarea individuală de către autorii sau titularii de drepturi.

Or, aşa cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă, Decizia ORDA nr. 50/2018, ca act administrativ, vizează numai constituirea comisiei de negociere, nu avizarea/aprobarea denumirii/titlului sau a conţinutului propunerii de metodologie.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că prima critică a sentinţei pronunţată de instanţa de fond nu este fondată şi o va respinge.

Prin cea de-a doua critică, recurentul-reclamant invocă aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute la art. 15, art. 98, art. 105 şi 1231 din Legea nr. 8/1996.

Potrivit art. 15 alin. (1) din Tratatul OMPI privind interpretările, execuţiile şi fonogramele (WPPT), publicat în M. Of. Partea I, nr. 609 din 27 noiembrie 2000 intitulat "Dreptul la remuneraţie pentru radiodifuzarea şi comunicarea către public" (1) Artiştii interpreţi sau executanţi şi producătorii de fonograme au dreptul la o remuneraţie echitabilă şi unică dacă fonogramele publicate în scopuri comerciale sunt utilizate direct sau indirect pentru radiodifuzare ori pentru orice fel de comunicare către public.

Potrivit definiţiei menţionate la art. 2 lit. e) din Tratat, publicarea unei interpretări sau execuţii fixate ori a unei fonograme înseamnă punerea la dispoziţie publicului a copiilor de pe o interpretare sau execuţie fixată ori a exemplarelor fonogramei cu consimţământul titularului drepturilor şi cu condiţia ca exemplarele sau copiile să fie puse la dispoziţie publicului în cantitate suficientă.

Dreptul la remuneraţie unică echitabilă este supus gestiunii colective obligatorii şi se exercită prin intermediul organismelor de gestiune colectivă, astfel cum prevede art. 145 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 8/1996, republicată, potrivit căruia: Gestiunea colectivă este obligatorie pentru exercitarea următoarelor drepturi: d) dreptul la remuneraţie echitabilă unică recunoscut artiştilor interpreţi sau executanţi şi producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică şi radiodifuzarea fonosramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora.

Aşadar, fonogramele publicate în scop comercial, care fac obiectul propunerii de metodologie, prin definiţie (art. 2 lit. e) din Tratat şi art. 112 alin. (5) din Legea nr. 8/1996) au fost puse la dispoziţia publicului cu acordul/consimţământul titularilor de drepturi de drepturi - este, spre exemplu, cazul CD-urilor, discurilor vinii, casetelor audio etc.

Însă, aşa cum în mod corect a reţinut prima instanţă, utilizarea/exploatarea fonogramelor publicate în scop comercial prin orice modalitate de comunicare către public sau prin radiodifuzare dă dreptul artiştilor interpreţi sau executanţi şi producătorilor de fonograme la remuneraţie unică echitabilă, aceştia neputându-se opune utilizărilor (radiodifuzare/orice modalitate de comunicare către public) care o generează.

Potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (5) din Legea nr. 8/1996, republicată, este considerat utilizator orice persoană fizică sau juridică care întreprinde acţiuni condiţionate de autorizarea de către autori sau titularii de drepturi, de remunerarea acestora sau de plata unor compensaţii către aceştia şi care nu acţionează în calitate de consumator.

Or, artiştii interpreţi sau executanţi şi producătorii de fonograme au dreptul patrimonial la remuneraţie unică echitabilă, aşa cum statează în mod expres dispoziţiile art. 145 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996, republicată: gestiunea colectivă este obligatorie pentru exercitarea următoarelor drepturi: f) dreptul la remuneraţie echitabilă recunoscut artiştilor interpreţi şi producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică şi radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora.

Având în vedere că, legiuitorul a prevăzut în mod expres un drept la remuneraţie aferent dreptului de comunicare publică, inclusiv pentru utilizarea prin modalitatea "F.", care face obiectul gestiunii colective obligatorii, aşa cum rezultă din dispoziţiile legale sus-citate (art. 145 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996), organismele de gestiune colectivă au propus spre negociere un proiect de metodologie care incluse modalitatea de utilizare prin metoda "F." a fonogramelor publicate în scop comercial.

Din perspectiva dreptului de autor, modalitatea de difuzare a programelor de televiziune prin "F." presupune din partea organismului de televiziune comunicarea către public a propriilor programe de televiziune indiferent dacă au fost emise prin fir sau fără fir, inclusiv prin cablu sau satelit, astfel încât să poată fi accesate din orice loc şi orice moment ales, în mod individual, de către public.

Pe de altă parte, dreptul de punere la dispoziţia publicului, ca drept de autorizare, presupune accesul în mod individual la fonograme, respectiv posibilitatea de a accesa fiecare fonogramă în parte, similar serviciilor oferite de Youtube, condiţie care nu se regăseşte în cazul comunicării publice prin modalitatea "F." unde fonogramele sun accesate numai cu ocazia vizionării programelor radiodifuzate de organismele de televiziune şi nu în mod separat de acestea.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că este nefondată critica recurentului-reclamant cu privire la existenţa altui regim juridic decât cel al gestiunii colective obligatorii pentru remuneraţia echitabilă, problema stabilirii regimului juridic nefiind o problemă de legalitate a deciziei ORDA de constituie a comisiei de negocieri.

Prin cea de-a treia critică, recurentul-reclamant invocă aplicarea greşită a dispoziţiilor imperative ale art. 101 alin. (1) lit. d) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene şi art. 131 alin. (1) şi alin. (3) lit. b) din Legea nr. 8/1996.

Analizând sentinţa recurată, în raport de această critică, Înalta Curte constată că într-adevăr, potrivit dispoziţiilor art. 1312 alin. (10) din Legea nr. 8/1996, sunt interzise clauzele oricărui contract-licenţă neexclusivă şi ale oricărei metodologii publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, care încalcă regulile de concurenţă prevăzute de articolele 101 şi 102 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, astfel cum sunt interpretate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în special cele care:

a) stabilesc şi impun utilizatorilor remuneraţii inechitabile sau orice alte condiţii de tranzacţionare a licenţelor neexclusive inechitabile;

b) aplică, în raporturile cu utilizatorii, remuneraţii inegale sau alte condiţii inegale la prestaţii echivalente, creând astfel acestora un dezavantaj concurenţial;

c) condiţionează încheierea contractelor-licenţă neexclusivă de acceptarea de către utilizatori a unor prestaţii suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu dispoziţiile legale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte.

Toate aceste dispoziţii superioare enunţate vizează însă, clauzele unui contract-licenţă neexclusivă, care vor fi lovite de nulitatea absolută dacă nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de textul legal.

Or, în cauză, după cum s-a arătat şi mai sus, actul administrativ atacat nu cuprinde o formă finală a metodologiei, care urmează să fie negociată şi nu produce niciun efect juridic în stadiul actual.

De asemenea, Înalta Curte constată că potrivit art. 8 din Directiva nr. 2006/115/CE privind dreptul de închiriere şi de împrumut şi anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietăţii intelectuale:

"(1) Statele membre prevăd pentru artiştii interpreţi sau executanţi dreptul exclusiv de a autoriza sau de a interzice radiodifuziunea prin intermediul undelor radioelectrice şi comunicarea publică a interpretării lor, cu excepţia cazului în care interpretarea este ea însăşi deja o interpretare radiodifuzată sau efectuată pornind de la o fixare.

(2) Statele membre prevăd un drept pentru a asigura că o remuneraţie echitabilă unică este plătită de utilizator, atunci când o fonogramă publicată în scopuri comerciale sau o reproducere a acestei fonograme este utilizată în scopul unei radiodifuzări prin intermediul undelor radioelectrice sau pentru orice comunicare publică şi că această remuneraţie este repartizată între artiştii interpreţi sau executanţi şi producătorii de fonograme în cauză. În absenţa unui acord între artiştii interpreţi sau executanţi şi producătorii de fonograme, statele membre pot stabili condiţiile repartizării remuneraţiei între aceştia.

(3) Statele membre prevăd pentru organismele de radiodifuziune dreptul exclusiv de a autoriza sau de a interzice retransmiterea emisiunilor lor prin intermediul undelor radioelectrice, precum şi comunicarea publică a emisiunilor lor, în cazul în care această comunicare este făcută în locuri accesibile publicului prin plata unei taxe de intrare".

Or, sub acest aspect, prevederile legii interne sunt în perfectă armonie cu dispoziţiile comunitare menţionate, ele fiind conforme dispoziţiilor Directivei.

Astfel, potrivit art. 1065din Legea nr. 8/1996 în forma de referinţă, "(1) Pentru utilizarea directă sau indirectă a fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora prin radiodifuzare sau prin orice modalitate de comunicare către public, artiştii interpreţi sau executanţi şi producătorii de fonograme au dreptul la o remuneraţie unică echitabilă.

(2) Cuantumul acestei remuneraţii se stabileşte prin metodologii, conform procedurii prevăzute la art. 131, 1311şi 131^2.

(3) Colectarea remuneraţiei unice se efectuează în condiţiile prevăzute la art. 133.

(4) Organismele de gestiune colectivă beneficiare stabilesc, printr-un protocol, care se depune la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, proporţia repartizării remuneraţiei între cele două categorii de beneficiari. În cazul în care beneficiarii nu depun protocolul la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a metodologiilor, remuneraţia se împarte, în mod egal, între cele două categorii de beneficiari".

Aşadar, pentru situaţia când o fonogramă publicată în scopuri comerciale sau o reproducere a acestei fonograme este utilizată în scopul unei radiodifuzări sau pentru orice comunicare publică, prin legislaţia internă dreptul artiştilor interpreţi sau executanţi şi producătorilor de fonograme s-a reglementat dreptul la o remuneraţie unică echitabilă, conform art. 1231 din Legea nr. 8/1996, remuneraţie care este repartizată între aceste două categorii de beneficiari.

Acest drept este corelativ obligaţiei utilizatorului de a plăti o remuneraţie echitabilă unică, în temeiul aceleiaşi comunicări publice.

Totodată, Înalta Curte constată că, în mod corect a reţinut prima instanţă că modalitatea de utilizare a programelor de televiziune (şi implicit a fonogramelor din cuprinsul lor) prin F., a fost reglementată prin Directiva nr. 2010/13/UE (Directiva serviciilor mass-media audiovizuale), ale cărei prevederi au fost implementate şi la nivel naţional de Legea nr. 504/2002 a audiovizualului si de Decizia CNA nr. 320/2012 privind furnizarea serviciilor media audiovizuale la cerere.

Potrivit normelor în domeniu, serviciile mass-media audiovizuale la cerere - printre care şi F. - se caracterizează prin faptul că sunt servicii "de tipul celor de televiziune", adică se află în concurenţă directă cu programele de televiziune, toate caracteristicile acestor servicii mass-media audiovizuale fiind prezentate pe larg în preambulul (considerentele 21 - 28) Directivei 2010/13/UE.

În fapt, aceste servicii presupun difuzarea aceloraşi programe de televiziune (care sunt difuzate şi în sistemul tradiţional liniar) şi în mediul online, pe Internet, furnizorii unor astfel de servicii fiind chiar radiodifuzorii - organismele de televiziune, adică persoane care poartă răspunderea editorială asupra propriilor programe de televiziune. Potrivit considerentului nr. 26 al Directivei, "în sensul prezentei directive, definiţia furnizorului de servicii mass-media ar trebui să excludă persoanele fizice sau juridice care doar transmit programe pentru care răspunderea editorială revine unor terţi".

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că este nefondată şi această critică şi o va respinge.

Prin ultima critică, recurentul-reclamant invocă aplicarea greşită a dispoziţiilor imperative prevăzute de art. 131 alin. (4) din Legea nr. 8/1996.

În susţinerea acestei critici, recurentul-reclamant a arătat că, atât timp cât la momentul emiterii Deciziei ORDA nr. 50/03.05.2018 se afla în curs de negociere cu organismele de gestiune colectivă, în mod greşit prima instanţă a considerat că acordul de participare la negociere a Metodologiei a SRTV are semnificaţia unei renunţări la negocierea începută anterior, inclusiv la beneficiul invocării inopozabilităţii.

Înalta Curte constată că şi această critică este nefondată şi va fi respinsă.

Potrivit art. 163 alin. (4) [fost art. 131 alin. (4)] din Legea nr. 8/1996: (4) În funcţie de propunerea primită în vederea emiterii deciziei de constituire a comisiei de negociere, Oficiul Român pentru Drepturile de Autor poate convoca şi desemna în comisia de negociere orice entitate care are un interes legitim.

Însă, aceste dispoziţii trebuie coroborate cu celelalte dispoziţii menţionate la alin. (1)-(3) al aceluiaşi articol din care rezultă cu claritate că, obligaţia de a nominaliza părţile care urmează să fie desemnate în comisia de negociere revine entităţii care solicită iniţierea procedurii de negociere, astfel cum rezultă din prevederile art. 163 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, republicată: în vederea iniţierii procedurilor de negociere a metodologiilor, organismele de gestiune colectivă, utilizatorii sau structurile asociative ale utilizatorilor prevăzuţi la alin. (3) lit. b) şi c) trebuie să depună la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor o cerere, însoţită de lista părţilor propuse pentru negociere şi elementele de identificare ale acestora, metodologiile propuse a fi negociate, precum şi dovada notificării acestora în vederea negocierii. Nedepunerea listei sau depunerea unei liste incomplete, precum şi lipsa dovezii notificării atrag respingerea cererii de iniţiere a procedurilor de negociere.

Art. 163 alin. (4) din Legea nr. 8/1996, republicată, invocat de recurentul-reclamant, vizează situaţia în care, în plus, pe lângă părţile propuse pentru negociere de entitatea care solicită constituirea comisiei, Oficiul poate convoca şi desemna în comisia de negociere orice entitate care are un interes legitim.

În fapt, în comisia de negociere sunt incluşi primii 3 utilizatori majori, stabiliţi pe baza cifrei de afaceri declarate la Oficiu, pe propria răspundere, respectiv S.C. D. S.A., S.C. E. S.A. (G.), S.C. A..

De asemenea, Societatea Română de Televiziune (SRTV) a fost inclusă în lista părţilor propuse pentru negociere de organismele de gestiune colectivă care au solicitat constituirea comisiei, Astfel, în cererea de iniţiere a procedurilor de negociere, înregistrată la ORDA cu nr. x/03.05.2018, organismele de gestiune iniţiatoare au nominalizat în lista părţilor propuse pentru negociere şi elemente de identificare a acestora, la pct. C) - Instituţie publică, inclusiv societate publică de televiziune: Societatea Română de Televiziune (SRTV).

În continuare, Înalta Curte constată că din redactarea art. 163 alin. (3) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 8/1996, rezultă că în cazul în care utilizatori sunt instituţiile publice, inclusiv societăţile publice de radiodifuziune şi de televiziune, acestea sunt incluse în comisia de negociere fără a avea obligaţia de a declara cifra de afaceri, fiind exceptate de la această procedură.

Or, împrejurarea că SRTV se află în negocieri directe nu a fost comunicată ORDA, iar din primul proces-verbal încheiat la data de 24.05.2018 de către comisia de negociere, nu rezultă că SRTV se afla în negocieri directe cu organismele de gestiune colectivă, ci, dimpotrivă, din cele consemnate rezultă că a avut puncte de vedere critice faţă de propunerea de metodologie, solicitând în mod expres ca pe lângă calendarul stabilit, să se mai stabilească încă două întâlniri în care să se discute specificul SRTV.

În consecinţă, în mod corect a statuat prima instanţă că actul administrativ litigios - Decizia nr. 50/03.05.2018 a fost emis de autoritatea competentă, în limitele competenţei sale, în forma şi cu procedura prevăzută de art. 163 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, republicată.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt întemeiate, iar hotărârea primei instanţe a fost dată cu aplicarea şi interpretarea corectă a normelor de drept material.

7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

Conform dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., recurenta-reclamantă va fi obligată la plata sumei de 2380 RON, către intimatul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor şi Interpreţilor, reprezentând cheltuielile de judecată, aşa cum rezultă din documentul depus la dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 56 din 18 februarie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă la plata sumei de 2380 RON, către intimatul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor şi Interpreţilor, reprezentând cheltuielile de judecată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 5 aprilie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.