Disciplinary sanction for derisory insolvency fees annulled; appeals dismissed and lower court ruling upheld

Şedinţa publică din data de 4 aprilie 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 17 martie 2020, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii U.P.I.R. - Filiala Maramureş, Instanţa Locală de Disciplină Cluj a Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă din România şi Instanţa Superioară de Disciplină a Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă din România, a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 30/15.11.2019, pronunţată de Instanţa Superioară de Disciplină în dosarul disciplinar înregistrat sub nr. x/2019, în contestaţia reclamantei împotriva Hotărârii disciplinare nr. 2/21.02.2019, pronunţată de Instanţa Locală de Disciplină Cluj în dosarul înregistrat sub nr. x/2018, prin care s-a soluţionat plângerea formulată de U.P.I.R. - Filiala Maramureş, prin Consiliul de Conducere al Filialei, solicitând:

(i) anularea Deciziei nr. 30/15.11.2019, pronunţată de Instanţa Superioară de Disciplină;

(ii) în principal, anularea Hotărârii disciplinare nr. 2/21.02.2019, cu consecinţa respingerii ca neîntemeiată a plângerii disciplinare, iar în subsidiar, înlocuirea sancţiunii suspendării calităţii de practician în insolvenţă pe o perioadă de 3 luni cu sancţiunea avertismentului;

(iii) obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1099 din 6 noiembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

(i) a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii U.P.I.R. - Filiala Maramureş, Instanţa Locală de Disciplină Cluj a Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă din România şi Instanţa Superioară de Disciplină a Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă din România;

(ii) a anulat Decizia nr. 30/15.11.2019, emisă de Instanţa Superioară de Disciplină a Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă din România şi Hotărârea nr. 2/21.03.2019, emisă de Instanţa Locală de Disciplină Cluj a Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă din România;

(iii) a obligat pârâţii la plata către reclamantă a sumei de 50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

3.1. Împotriva sentinţei civile nr. 1099 din 6 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâta Instanţa Superioară de Disciplină a Uniunii Naţionale a Practicienilor din România, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului, pârâta susţine că prima instanţă şi-a însuşit susţinerile reclamantei, concluzionând eronat în sensul imposibilităţii respectării criteriilor prevăzute de art. 38 alin. (2) din O.U.G. nr. 86/2006, la structurarea ofertei tehnice şi financiare. Reclamanta a afirmat că nu a avut alte informaţii decât cele puse la dispoziţie de ANAF cu privire la persoana juridică pentru care se formulau oferte, deşi putea face diligenţe pentru a obţine informaţii suplimentare, câtă vreme, chiar din cele două surse de informaţiii (ONRC şi MFP) se pot extrage informaţiile prevăzute de art. 38 alin. (2) din O.U.G. nr. 86/2006 cu privire la numărul de salariaţi, cifra de afaceri, valoarea totală a datoriilor, numărul creditorilor, valoarea creanţelor şi numărul debitorilor, valoarea patrimonială astfel cum figurează în bilanţurile depuse. Totodată, reclamanta putea accesa informaţiile de pe pagina de internet a instanţelor de judecată, precum şi informaţiile furnizate, uneori contra cost, de site-urile specializate pe care le enumeră cu caracter exemplificativ.

Susţine recurenta-pârâtă că reclamanta nu a făcut dovada că ar fi solicitat ANAF informaţii despre debitori, astfel că timpul învestit de aceasta pentru formularea ofertelor este unul minimal, dovedind exercitarea profesiei cu superficialitate. În acest sens, este de observat că reclamanta a licitat în mod repetat oferte derizorii, în cuprinsul listei societăţilor în insolvenţă instrumentate în ultimii trei ani fiind menţionate 41 de dosare închise anterior acestei perioade.

Recurenta-pârâtă invocă dispoziţiile art. 14 alin. (2) şi art. 42 din Codul privind Conduita Etică al UNPIR, precum şi art. 38 alin. (2) şi (3) din O.U.G. nr. 86/2006, arătând că depunerea în mod repetat a unor oferte de onorariu cu nerespectarea acestor texte de lege reprezintă practică de concurenţă neloială. Apreciază recurenta-pârâtă că, întrucât din adeverinţa eliberată de UNPIR rezultă ca reclamanta nu are angajaţi sau colaboratori practicieni în insolvenţă în cadrul Cabinetului, îndeplinirea tuturor atribuţiilor care ţin dosarul de insolventa nu poate fi efectuată decât de către reclamanta, ceea ce nu este practic posibil.

În opinia recurentei-pârâte, instanţele disciplinare au reţinut corect ca, deşi este posibil ca, la momentul întocmirii ofertelor, practicianul să nu deţină informaţii concrete despre patrimoniul sau situaţia economico-financiară şi juridică a debitorului pentru care depune oferta, totuşi acesta are obligaţia legală şi profesională de a-şi îndeplini atribuţiile şi obligaţiile conform art. 41 din O.U.G. nr. 86/2006. Astfel, la formularea ofertei trebuie să ţină seama de costurile pe care le implică aceste activităţi, care nu sunt integral decontate de fondul UNPIR, la care se adaugă şi cheltuielile profesionale anuale, reprezentate de impozite şi taxe anuale, asigurare profesională, taxele privind seminariile de pregătire continuă anuale obligatorii de 20 de ore, logistica sediului, access la internet, publicaţii BPI. Reclamanta trebuia să ţină cont de faptul ca are sediul profesional situat în localitatea Zalău, jud. Sălaj, dar a ofertat derizoriu şi a câştigat selecţii organizate pentru debitori care îşi au sediul în alte localităţi/judeţe, unde se află şi sediile instanţelor de falimente, neavând practic posibilitatea desfăşurării profesiei la un nivel calitativ optim într-o arie de acoperire atât de mare. Arată recurenta-pârâtă că reclamanta a depus la ANAF oferta nr. 1373/13.03.2018 cu un onorariu lunar de 470 RON şi un onorariu de succes de 0.1%, oferta nr. 1374/13.03.2018 cu un onorariu lunar de 190 RON şi un onorariu de succes de 0.1%, oferta nr. 1375/13.03.2018 cu un onorariu lunar de 200 RON şi un onorariu de succes de 0.1% şi oferta nr. 1376/13.03.2018 cu un onorariu lunar de 190 RON şi un onorariu de succes de 0.1%. Aceste oferte se situează sub nivelul salariului minim pe economie, iar cu un astfel de venit nu este etic şi profesional ca practicianul să îşi asume gestionarea unor agenţi economici, chiar fără bunuri în patrimoniu.

Mai arată că onorariile solicitate de reclamantă nu sunt de natură a asigura o administrare corespunzătoare a procedurii de insolvenţă, câtă vreme şi onorariul de succes este nesemnificativ, fiind stabilit la valori derizorii doar pentru a evita descalificarea ofertei şi încadrarea în dispoziţiile ordinului ANAF. Această practică comercială contravine uzanţelor cinstite şi principiului bunei-credinţe, produce pagube celorlalţi participanţi la procedură şi aduce atingere prestigiului profesiei de practician în insolvenţă. Ambele instanţe disciplinare au reţinut în mod corect că reclamanta a folosit o practică constantă de ofertare derizorie care nu ţine cont, în mod obiectiv, de criteriile stabilite de O.U.G. nr. 86/2006, pentru a câştiga o selecţii organizate de ANAF şi pentru a obţine ulterior o remuneraţie din fondul de lichidare al UNPIR mult mai mare decât cel obţinut din aceeaşi procedura de insolventa, prin aplicarea defectuoasa a legii.

3.2. Reclamanta A. a declarat recurs incident împotriva aceleiaşi sentinţe, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., solicitând instanţei de control judiciar ca, în cazul admiterii recursului principal, să dispună casarea în parte a sentinţei recurate şi anularea Deciziei nr. 30/15.11.2019 a Instanţei Superioare de Disciplină a Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă din România în raport de viciile de nelegalitate şi netemeinicie pe care prima instanţă a omis să le analizeze.

Consideră recurenta-reclamantă că, nerăspunzând tuturor motivelor de nelegalitate expuse prin acţiune, instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., referitoare la cerinţa motivării hotărârii judecătoreşti. Din cuprinsul sentinţei atacate rezultă că instanţa de fond a pronunţat hotărârea prin însuşirea unui singur argument de nelegalitate al reclamantei, iar cu privire la celelalte argumente, acestea nu sunt tratate nici măcar implicit, astfel că sentinţa este insuficient motivată.

Prin urmare, consideră necesară realizarea unei analize a cauzei sub toate aspectele de nelegalitate ale Deciziei nr. 30/15.11.2019, pe care le reiterează astfel cum au fost prezentate în cererea de chemare în judecată, respectiv:

a) decizia pronunţată de Instanţa Superioară de Disciplină este nelegală întrucât nu a aplicat criteriile de individualizare ale sancţiunii disciplinare instituite de dispoziţiile art. 19 alin. (5) - Anexa nr. 4 la Statutul privind organizarea şi exercitarea profesiei de practician;

b) prin decizia amintită, Instanţa Superioară de Disciplină nu s-a pronunţat asupra pretenţiei formulate în subsidiar, nerespectând limitele învestirii;

c) decizia nr. 30/15.11.2019 nu respectă exigenţele unei motivări clare, precise şi concrete - în concordanţă cu probele şi actele existente la dosarul disciplinar, nefiind aptă, prin ea însăşi, să demonstreze concordanţa dintre soluţia dispusă şi realitate.

d) decizia prezintă următoarele vicii de procedură: lipsa ştampilei Instanţei Superioare de Disciplină de pe încheierea pronunţată la data de 18.10.2019, respectiv la data de 01.11.2019; nerespectarea prevederilor art. 18 din Anexa nr. 4 la Statut, în sensul că încheierea de şedinţă pronunţată în data de 01.11.2019 nu cuprinde motivele care au determinat amânarea; nerespectarea dispoziţiilor art. 17 din Anexa nr. 4 la Statut ce instituite principiul celerităţii cercetării disciplinare, în sensul că nu a fost justificată amânarea de două ori a pronunţării.

Totodată, recurenta-reclamantă reiterează şi motivele de fond invocate cu privire la actele administrative supuse controlului judiciar.

4. Apărările formulate în cauză

Recurenta-reclamantă A. a depus întâmpinare la recursul principal, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului principal pentru nemotivare, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Intimata-pârâtă U.P.I.R. - Filiala Maramureş a depus întâmpinare faţă de recursul incident, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii şi excepţia lipsei de interes în privinţa recursului incident, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Alte aspecte procesuale

Excepţia nulităţii recursului principal pentru nemotivare, invocată de recurenta-reclamantă A., a fost respinsă, ca neîntemeiată, la termenul de judecată din 22 martie 2023, pentru motivele regăsite în încheierea ce face parte integrantă din prezenta decizie.

La acelaşi termen de judecată, instanţa de recurs a respins ca neîntemeiate şi excepţiile inadmisibilităţii şi a lipsei de interes a recursului incident, invocate de intimata-pârâtă U.P.I.R. - Filiala Maramureş, considerentele acestei soluţii fiind regăsite, de asemenea, în cuprinsul încheierii de şedinţă.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de criticile de nelegalitate invocate de recurenţi, Înalta Curte constată că atât recursul principal declarat de pârâta Instanţa Superioară de Disciplină a Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă din România, cât şi recursul incident declarat de reclamanta A. sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

II. 1. În ceea ce priveşte recursul principal declarat de pârâta Instanţa Superioară de Disciplină, Înalta Curte va analiza criticile expuse în raport de cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în ale cărui dispoziţii se încadrează argumentaţia pârâtei, astfel cum s-a reţinut şi prin încheierea din 22 martie 2023, cu ocazia soluţionării excepţiei nulităţii recursului pentru nemotivare.

Argumentul central susţinut de recurenta-pârâtă se referă la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 38 alin. (2) din O.U.G. nr. 86/2006 (care prevede criteriile în funcţie de care practicienii în insolvenţă au obligaţia de a-şi dimensiona nivelul onorariului la depunerea ofertelor), din perspectiva împrejurării reţinute de instanţa de fond ca reprezentând o cauză justificată a stabilirii de către reclamantă a unor onorarii lunare/de succes apreciate de instanţele de disciplină ale UNPIR ca având caracter derizoriu, şi anume imposibilitatea obţinerii unor informaţii complete cu privire la situaţia juridică şi patrimonială a debitorilor pentru care se depuneau ofertele. A apreciat recurenta-pârâtă că reclamanta avea obligaţia de a depune diligenţe în aflarea acestor informaţii şi că obţinerea lor era posibilă prin formularea de către reclamantă a unor adrese către ANAF, ONRC sau consultarea site-urilor acestor autorităţi sau aparţinând altor entităţi specializate.

Contrar acestor susţineri şi în acord cu instanţa de fond, Înalta Curte constată că dimensionarea ofertelor depuse de practicianul în insolvenţă în condiţiile Ordinului Preşedintelui ANAF nr. 2442/2016 privind procedurile de agreare şi selecţie a practicienilor în insolvenţă de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală nu poate avea în vedere în mod exhaustiv criteriile din art. 38 alin. (2) din O.U.G. nr. 86/2006, parte din ele necesitând deţinerea/obţinerea unor informaţii mult mai complexe decât cele puse la dispoziţie de ANAF, ONRC sau alte autorităţi/entităţi ori pe care le-ar putea obţine praticianul în insolvenţă prin propriile diligenţe.

Conform art. 38 alin. (2) din O.U.G. nr. 86/2006, criteriile pe care reclamanta trebuia să le aibă în vedere sunt următoarele: a) numărul de salariaţi ai debitorului; b) riscul privind conflictele de muncă; c) cifra de afaceri a debitorului pe ultimii 3 ani; d) valoarea totală a datoriilor şi numărul creditorilor; e) valoarea creanţelor, numărul debitorilor; f) numărul şi complexitatea litigiilor aflate pe rol în care debitorul are calitate de reclamant şi, respectiv, de pârât; g) valoarea patrimoniului, potrivit evaluării; h) natura activelor, atractivitatea pe piaţă, riscurile legate de conservarea lor; i) nivelul de lichidităţi aflate la dispoziţia debitorului pentru acoperirea cheltuielilor iniţiale de lichidare. Din simpla lecturare a acestora, rezultă că parte din aceste informaţii nu sunt disponibile public sau nu pot fi obţinute decât după numirea în calitate de practician în insolvenţă. Ne referim exemplificativ la nivelul de lichidităţi aflate la dispoziţia debitorului pentru acoperirea cheltuielilor iniţiale de lichidare, care poate fi aflat doar din interogarea conturilor bancare ale debitorului, informaţiile nefiind publice, iar această operaţiune este permisă de instituţiile bancare doar reprezentanţilor debitorului, sau la atractivitatea pe piaţă a activelor şi riscurile legate de conservarea lor, împrejurări care nu pot fi în mod real cunoscute decât după verificarea în concret a activelor respective, eventual cu ajutorul unor evaluatori profesionişti. Alte informaţii depind de elemente viitoare incerte, precum riscul privind conflictele de muncă, care se poate raporta nu doar la angajaţii actuali ai debitorului, dar şi la foştii angajaţi, care nu mai figurează în informaţiile publice despre societatea comercială respectivă.

Susţinerile recurentei-pârâte, în sensul că reclamanta ar fi putut extrage informaţii complete despre debitori din alte surse, prin diligenţe proprii, nu au fost demonstrate în vreun fel, Instanţa Superioară de Disciplină limitându-se la a afirma existenţa acestor posibilităţi, fără vreo dovadă concretă. Astfel, în ceea ce priveşte ANAF şi ONRC, informaţiile furnizate din datele publice puse la dispoziţie de aceste autorităţi nu acoperă decât o parte din criteriile prevăzute de art. 38 alin. (2) din O.U.G. nr. 86/2006 şi, cum în mod corect a observat reclamanta, aceste informaţii nu sunt actualizate în timp real, depinzând de depunerea de către debitor a declaraţiilor fiscale anuale/trimestriale/anuale. Totodată, trimiterile recurentei-pârâte la existenţa unor site-uri de Internet aparţinând unor persoane juridice "specializate în furnizarea a numeroase date cu privire la activitatea agenţilor economici din România" nu dovedeşte întinderea informaţiilor pe care aceste site-uri private le pot furniza (extrasele anexate recursului cuprinzând doar liste de firme pentru care se pot obţine informaţii, iar nu şi tipul şi complexitatea informaţiilor propriu-zise). Pe de altă parte, astfel cum recunoaşte chiar recurenta-pârâtă, furnizarea informaţiilor se face contra cost, ceea ce conduce la ideea inacceptabilă a obligării practicianului în insolvenţă la plata unor sume de bani către terţe persoane, altele decât autorităţile publice, pentru a obţine informaţii pe care însăşi autorităţile nu le pun la dispoziţie în mod public.

Prin urmare, deşi nu poate fi contestată obligaţia practicianului în insolvenţă de a-şi desfăşura activitatea în mod diligent şi de a obţine şi a avea în vedere informaţiile relevante pentru dimensionarea ofertei de onorariu, totuşi această obligaţie trebuie privită într-o notă echilibrată şi proporţională, pentru a evita impunerea în sarcina practicianului a efectuării unor demersuri neprevăzute de lege, nerezonabile, costisitoare şi nenecesare.

Trebuie avut în vedere că, deşi art. 17 alin. (1) din OMF nr. 2442/2016 prevede la modul general că ofertele depuse trebuie să respecte criteriile prevăzute de art. 38 alin. (2) din O.U.G. nr. 86/2006, totuşi alin. (2) al aceluiaşi articol detaliază condiţiile pe care preţul trebuie să le respecte, sub sancţiunea descalificării ofertei, şi anume să fie stabilit conform art. 1660 C. civ. (să fie stabilit într-o sumă de bani, să fie serios şi determinat/determinabil), respectiv onorariul lunar şi/sau onorariul de succes să nu aibă valoarea 0 (zero) şi să nu fie vădit disproporţionat, raportat la societăţile debitoare pentru care se doreşte selectarea. Prin urmare, în accepţiunea procedurii instituite de ANAF, nu există un prag valoric al ofertelor ce pot fi depuse de practicienii în insolvenţă, condiţiile fiind îndeplinite atât timp cât preţul are o valoare pozitivă, este serios şi proporţional.

În raport de informaţiile de bază, generale, pe care reclamanta A. le-a avut la dispoziţie din sursele publice de informare, aceasta a depus oferte pe care ANAF, contrar poziţiei adoptate de Instanţa Superioară de Disciplină, le-a considerat adecvate şi nederizorii, desemnând-o pe reclamantă să desfăşoare procedura de insolvenţă a debitorilor. Dacă ofertele ar fi fost considerate disproporţionate raportat la societăţile debitoare, ANAF ar fi dispus măsura descalificării.

În susţinerea caracterului derizoriu al preţurilor ofertate de reclamantă, recurenta-pârâtă a prezentat câteva exemple ale unor astfel de onorarii lunare şi de succes şi a susţinut că valoarea onorariului trebuie să aibă în vedere şi toate cheltuielile pe care practicianul trebuie să le suporte, respectiv taxe şi impozite, cheltuieli de logistică, pentru desfăşurarea activităţii, etc., dar şi salariul minim pe economie. Or, cheltuielile invocate nu fac parte dintre criteriile pe care art. 38 alin. (2) din O.U.G. nr. 86/2006 le prevede pentru dimensionarea onorariilor, deşi acest text normativ constituie baza argumentaţiei recurentei-pârâte în sancţionarea reclamantei. În egală măsură, nici cheltuielile de deplasare la sediul instanţei sau la sediul debitorului supus procedurii de insolvenţă, de asemenea invocate de recurenta-pârâtă, nu fac parte dintre criteriile prevăzute de art. 38 alin. (2) din O.U.G. nr. 86/2006, iar raportarea la salariul minim pe economie nu are niciun temei legal. Aşadar, deşi susţine o aplicare rigidă, completă şi limitativă a criteriilor din textul normativ invocat, însăşi recurenta-pârâtă solicită a fi avute în vedere şi alte elemente la stabilirea onorariilor percepute de practicianul în insolvenţă.

Este de observat şi că recurenta-pârâtă, deşi a susţinut caracterul derizoriu al onorariilor prin prisma cheltuielilor pe care practicianul trebuie să le suporte, nu a făcut o analiză concretă cu privire la situaţia economico-financiară concretă a fiecărui debitor în raport de criteriile prevăzute de art. 38 alin. (2) din O.U.G. nr. 86/2006, de necesitatea şi numărul deplasărilor pe care reclamanta trebuia să le efectueze sau de cheltuielile impuse de procedură (notificări, evaluări, etc.), criticile sale fiind bazate pe prezumţii cu caracter general.

Nici susţinerile referitoare la pretinsa incapacitate a reclamantei de a conduce activitatea profesională în lipsa angajaţilor nu pot fi reţinute, câtă vreme reclamanta nu a fost sancţionată pentru modalitatea de gestionare a procedurilor de insolvenţă în care a fost desemnată drept administrator/lichidator judiciar, ci pentru modalitatea de dimensionare a onorariilor solicitate în cadrul ofertelor. Presupunerile recurentei-pârâte, referitoare la imposibilitatea desfăşurării activităţii în lipsa angajaţilor şi în condiţiile stipulării unor onorarii scăzute, nu sunt decât afirmaţii fără suport probator şi sunt străine de conţinutul celor două acte administrative emise de instanţele de disciplină, atacate în prezenta cauză.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că în speţă nu s-a dovedit existenţa abaterii disciplinare constând în săvârşirea faptei de concurenţă neloială, respectiv încălcarea dispoziţiilor art. 38 alin. (2) din O.U.G. nr. 86/2006, art. 73 lit. e) din O.U.G. nr. 86/2006, art. 14 alin. (1) şi (2) lit. c) din Codul privind Conduita Etică. Astfel fiind, sentinţa instanţei de fond, prin care s-a dispus anularea hotărârii şi deciziei emise de instanţele de disciplină ale UNPIR este pronunţată cu o corectă aplicare şi interpretare a normelor de drept amintite, criticile recurentei-pârâte fiind nefondate.

În consecinţă, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul principal declarat de pârâta Instanţa Superioară de Disciplină a Uniunii Naţionale a Practicienilor din România.

II.2. Recursul incident declarat de reclamanta A. va fi, de asemenea, respins, ca nefondat.

Criticile recurentei-reclamante referitoare la neanalizarea de către instanţa de fond a tuturor motivelor de nelegalitate referitoare la Decizia nr. 30/15.11.2019 a Instanţei Superioare de Disciplină a Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă din România sunt neîntemeiate.

Astfel cum rezultă din cuprinsul sentinţei recurate, viciile de procedură sesizate cu privire la actul administrativ (lipsa ştampilei pe încheierile din 18.10.2019 şi 01.11.2019, neprezentarea motivelor amânării pronunţării în cuprinsul încheierii din 01.11.2019, amânarea pronunţării timp de o lună) au fost analizate punctual şi respinse de instanţa de fond, ca neîntemeiate, reţinându-se în esenţă că reclamanta nu a demonstrat existenţa unei vătămări produse de pretinsele vicii. De asemenea, instanţa de fond a analizat şi criticile referitoare la nerespectarea exigenţelor unei motivări clare, precise, necontradictorii, reţinând că decizia cuprinde atât susţinerile reclamantei, cât şi aspectele reţinute de instanţa locală de disciplină, precum şi indicarea motivelor pentru care au fost respinse criticile reclamantei.

Or, în recurs, reclamanta nu a prezentat critici concrete cu privire la considerentele instanţei de fond, respectiv nu a indicat şi demonstrat vătămarea produsă prin invocatele vicii de procedură şi nici nu a contestat argumentul referitor la motivarea corespunzătoare a deciziei Instanţei Superioare de Disciplină, rezumându-se la reiterarea integrală a motivelor din cererea de chemare în judecată.

Cât priveşte motivele de nelegalitate prin care s-a susţinut neaplicarea de către Instanţa Superioară de Disciplină a criteriilor de individualizare ale sancţiunii disciplinare şi nepronunţarea asupra pretenţiei formulate în subsidiar prin contestaţie (care se referă tot la individualizarea sancţiunii, reclamanta solicitând aplicarea avertismentului), Înalta Curte constată că analiza acestor motive nu mai era necesară, în condiţiile în care instanţa de fond a dispus anularea în tot a deciziei Instanţei Superioare de Disciplină, constatând întemeiate criticile referitoare la greşita reţinere a existenţei abaterii disciplinare. Chestiunile sesizate de reclamantă cu privire la modul de individualizare a sancţiunii sunt subsidiare analizei pe care instanţa o realizează cu privire la existenţa faptelor imputate practicianului în insolvenţă, verificarea caracterului proporţional al sancţiunii în raport de criteriile legale având utilitate doar în măsura în care instanţa concluzionează asupra existenţei abaterii disciplinare reţinute prin actele contestate.

Concluzionând, Înalta Curte constată că susţinerile recurentei-reclamante sunt nefondate, instanţa de fond analizând de o manieră suficientă motivele de nelegalitate referitoare la existenţa unor vicii procedurale şi la motivarea neadecvată a Deciziei nr. 30/15.11.2019, iar restul motivelor, vizând modul de individualizare a sancţiunii, nu mai necesitau o analiză din partea instanţei, având în vedere soluţia de anulare în tot a actului administrativ.

Caracterul nefondat al recursului declarat de reclamantă reprezintă, totodată, o urmare a soluţiei de respingere a recursului principal, care consolidează efectul nulităţii constatate de instanţa de fond cu privire la hotărârea şi decizia emise de instanţele de disciplină ale UNPIR. Câtă vreme instanţa de control judiciar a confirmat sentinţa prin care au fost anulate actele administrative atacate, nu mai prezintă utilitate examinarea motivelor de nelegalitate reiterate, referitoare la modul de individualizare a sancţiunii; de altfel, chiar recurenta-reclamantă a învederat că a formulat recursul incident prin care a solicitat analizarea acestor aspecte doar în ipoteza admiterii recursului principal.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul incident declarat de reclamanta A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul principal declarat de pârâta Instanţa Superioară de Disciplină a Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă din România împotriva sentinţei civile nr. 1099 din 6 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi recursul incident declarat de reclamanta A. împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 4 aprilie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.