Peremption of insurer guarantee fund claim arising from post-bankruptcy judicial debt enforcement

Şedinţa publică din data de 29 martie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 24.05.2018, sub nr. dosar x/2018 reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat anularea Deciziei nr. 14337/26.04.2018, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prin care conform art. 1:"Respinge ca tardiva cererea de plata formulata de petentul A.", ca fiind netemeinica si nelegala; obligarea F.G.A., in calitate de garant al plaţii despăgubirilor - asiguratului (creditor de despăgubiri) A. suma de 8.000 RON, despăgubiri materiale, 10.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru daune morale si 7.149,69 RON cheltuieli de executare, aferente dosarului.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 867 din 08 martie 2019 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea ca neîntemeiată.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamantul A., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei reucrate cu reţinere, în conformitate cu art. 488 alin. (6) C. proc. civ., şi, în consecinţă, obligarea pârâtului la plata despăgubirilor.

În motivarea recursului, recurentul - reclamant şi-a exprimat nemulţumirea faţă de motivarea instantei, respectiv de constatarea tardivităţii depunerii cererii şi decăderii din drept, pe care le consideră nelegale si netemeinice.

Momentul nasterii dreptului de creanta catre F.G.A. este data, rămânerii definitive a Deciziei nr. 800/2016 a Tribunalului Mures, respectiv 01.11.2016 prin care a fost obligati la despăgubiri, fiind o creanţă certă, lichidă şi exigibilă.

În intervalul de 90(nouazeci) zile a depus cerera de plata către Fond - formându-se dosarul unic de dauna cu nr. x.

Cererea a fost respinsă prin Decizia nr. 5372/19.04.2017 a Fondului, a contestat-o la Curtea de Apel, dar a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 4470/21.11.2017 comunicata la data de 30.01.2018.

Pe perioada judecarii procesului a fost executat silit şi a achitat în întregime despăgubirea către partea vătămată la data de 26.07.2017.

După comunicarea sentinţei Curtii de Apel a depus cererea de plata la Fond, receptionata sub nr. x/20.02.2018, având dosar unic de plată de x, acelaşi ca la prima cerere.

Recurentul - reclamant a susţinut că nu a depus cererea de plată, în interval de 90 (nouazeci) zile de la data executării silite - 26.07.2017 deoarece având depusă contestaţie la instanţa în curs de judecată, a considerat că nu poate depune două cereri la instituţii diferite în acelaşi timp pentru aceeaşi pretenţie. Era convins la data respectivă, având în vedere normele speciale care reglementează activitatea Fondului, soluţionării amiabile, cu celelelte a pretentiilor exprimate de creditorii de asigurări că soluţia îi va fi favorabilă.

Urmare a celor arătate, consideră ca nu se poate sustine tardivitatea şi decăderea din termen, întrucât era necesară pronunţarea instanţei, care ar fi putut să-i fie favorabilă.

În aceste condiţii la soluţia de respingere a cererii, termenul de 90 (nouazeci) zile începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii, şi nu de la data plăţii prin executarea silită, cum eronat se susţine.

De asemenea, trebuie reţinut că nu a menifestat pasivitate sau lipsă de interes în valorificarea dreptului său.

În cazul în care se reţine că cererea este tardivă, consideră că sunt îndeplinite condiţiile repunerii în termen reglemenate de art. 2548 (3) C. civ., aşa cum a mai arătat.

4. Apărările formulate de intimaţi

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului. Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

În fapt, reclamantul A. s-a adresat pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor cu cererile de plată înregistrate sub nr. x/13.12.2016 şi nr. y/14.02.2017, pentru sumele de 8.000 RON despăgubiri materiale, 10.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru daune morale, 4.000 RON şi 585 RON cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 5372/19.04.2017, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a respins aceste cereri de plată pe motiv că reclamantul nu a făcut dovada achitării acestor sume către persoana vătămată, fiind reţinute în acest sens dispoziţiile art. 55 din Legea 136/1995.

Reclamantul a contestat această decizie iar prin sentinţa civilă nr. 4470/21.11.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017, definitivă prin nerecurare, a fost respinsă acţiunea reclamantului ca nefondată.

Ulterior, prin cererea de plată înregistrată sub nr. x/20.02.2018, reclamantul a solicitat plata sumelor de 8.000 RON despăgubiri materiale, 10.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru daune morale şi 7.149,69 RON cheltuieli de executare aferente dosarului de executare nr. 46/E/2017 deschis de BEJ B..

Prin decizia nr. 14337/26.04.2018, contestată în prezenta cauză, pârâtul FGA a respins ca tardivă cererea de plată formulată de reclamant. S-a reţinut că, raportat la data plăţii/naşterii dreptului la creanţă al reclamantului, respectiv emiterea încheierii de către BEJ B. - 26.07.2017 privind încetarea executării silite pornite la cererea creditoarei C., ca urmare a realizării integrale a obligaţiei prevăzută în titlul executoriu, cererea de plată depusă de reclamant în data de 14.02.2018 - data poştei şi înregistrată la FGA sub nr. x/20.02.2018, a fost depusă peste termenul legal de 90 de zile de depunere a cererilor de plată la FGA pentru asigurătorul D. S.A. în faliment (creanţa născută ulterior rămânerii definitive de deschidere a procedurii falimentului - 28.04.2016).

Prin sentinţa recurată, Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea ca neîntemeiată, constatând că, în speţă, astfel cum a fost reţinut cu putere de lucru judecat, în dosarul nr. x/2017, dreptul de creanţă al reclamantului s-a născut la data plăţii despăgubirii prin executare silită, respectiv la data de 26.07.2017.

Analizând criticile invocate de recurent, Înalta Curte constată că, deşi acesta a încadrat în drept calea de atac prin invocarea exclusiv a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ..(exprimându-şi nemulţumirea faţă de motivarea instanţei), în realitate, prin criticile formulate, recurentul tinde la evoacarea cazului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., acesta fiind incident atunci când hotărârea pronunţată în primă instanţă a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

Faţă de cele arătate anterior, Înalta Curte urmează să respingă excepţia nulităţii recursului invocată prin întâmpinare de către intimatul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Înalta Curte constată că hotărârea pronunţată în primă instanţă a fost dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Aşa cum cum corect a reţinut şi prima instanţă, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015:

"În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior."

Relevante sunt şi dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 conform cărora:

"(...) Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări."

Aceste texte de lege stabilesc în mod clar şi previzibil momentul la care se naşte raportul juridic de garantare, ale cărui componente sunt dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiţi din disponibilităţile Fondului, corelativ cu obligaţia intimatului de a achita sumele solicitate, precum şi conduita oricărui creditor de asigurare, ce este precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condiţiile şi termenele în care îşi poate exercita dreptul de a obţine despăgubirile la care se consideră îndreptăţit.

Înalta Curte reţine că ipoteza incidentă în cauză este cea reglementată de teza a II-a a art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, respectiv cea a unui drept de creanţă născut în raporturile dintre recurent şi FGA ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului, şi anume la data la care a fost plătită despăgubirea stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă, respectiv la data de 26.07.2017, şi nu la data rămânerii definitive a acestei hotărâri.

Înalta Curte reţine că dreptul de creanţă aflat în discuţie îşi are izvorul în decizia nr. 800/01.11.2016 pronunţată de Tribunalul Mureş şi că, într-adevăr, recurentul a formulat în termen de 90 de zile de la pronunţarea acesteia cererile de plată nr. x/13.12.2016 şi nr. y/14.02.2017 însă, prin sentinţa nr. 4470/21.11.2017, definitivă prin nerecurare, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut cu putere de lucru judecat că dreptul de creanţă al reclamantului s-a născut la data plăţii despăgubirii prin executare silită, respectiv la data de 26.07.2017. Instanţa a reţinut că reclamantul nu a făcut dovada plăţii despăgubirii către persoana păgubită iar încheierea din data de 26.07.2017 emisă de BEJ B. în dosarul de executare nr. 46/E/2017 prin care se constată realizarea integrală a obligaţiei prevăzută în titlul executoriu, respectiv o plată silită a despăgubirii este ulterioară emiterii deciziei contestate, astfel încât nu ar fi putut fi avută în vedere de pârât. Din acelaşi motiv nu a fost luată în considerare nici de către instanţă în analiza legalităţii actului administrativ contestat. Prin urmare, întrucât dreptul de creanţă al reclamantului s-a născut la data plăţii despăgubirii, ulterior datei emiterii deciziei, o soluţie de anulare a acesteia nu ar avea fundament juridic. A mai reţinut instanţa şi faptul că cererea precizatoare are o cauză nouă, temeiul solicitării fiind reprezentat de dreptul de creanţă născut odată cu plata despăgubirii şi nu de obligaţia de plată pe care reclamantul o avea în temeiul hotărârii judecătoreşti, solicitare cu care pârâtul nu a fost învestit.

Faţă ce aspectele arătate anterior, Înalta Curte constată că nu sunt fondate susţinerile recurentului conform cărora nu a formulat o cerere de plată în termenul de 90 de zile de la data plăţii despăgubrii prin executare silită, respectiv 26.07.2017, deoarece se afla în curs de judecată dosarul nr. x/2017 în care a fost pronunţată sentinţa nr. 4470/21.11.2017 de către Curtea de Apel Bucureşti şi a considerat că nu poate depune două cereri pentru aceeaşi pretenţie.

Înalta Curte reţine că termenul de 90 de zile prevăzut de normele de drept citate mai sus este un termen de decădere, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere, conform art. 2548 C. civ., care începe să curgă de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări, determinată conform distincţiilor operate de legiuitor.

Prin urmare, este nefondată şi susţinerea recurentului că sunt îndeplinite condiţiile repunerii în termen reglementate de art. 2548 alin. (3) C. civ.

Astfel cum a reţinut şi prima instanţă, decăderea nu este susceptibilă de suspendare, întrerupere sau repunere în termen, excepţia de la o astfel de regulă, reglementată de art. 186 C. proc. civ., fiind una de strictă interpretare şi aplicabilă doar în ipoteza în care se dovedeşte că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate. Din această perspectivă, Înalta Curte constată că sunt corecte aspectele reţinute de prima instanţă în sensul că reclamantul nu a indicat motive temeinice de împiedicare, limitându-se la a susţine că avea deja pe rol cealaltă acţiune însă această situaţie nu avea cum să îl împiedice să acţioneze în sensul formulării unei noi cereri administrative.

În concluzie, întrucât termenul de formulare a cererii de plată a început să curgă la data de 26.07.2017 şi s-a împlinit la data de 23.10.2017, iar cererea de plată a fost formulată la data de 14.02.2018, Înalta Curte constată că soluţia instanţei de fond reflectă o corecta aplicare şi interpretare a normelor de drept material incidente cauzei, nefiind incident cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge atât excepţia nulităţii recursului, cât şi calea de atac promovată în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 867 din 8 martie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti veche, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 martie 2022.