Review of green certificate regularization: scope of EU priority exception under Law 554/2004

Şedinţa publică din data de 31 martie 2023

Asupra cererii de revizuire de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 02 iunie 2016, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, a solicitat:

1. anularea Adreselor nr. x/11.12.2015 şi y/16.10.2015 ale A.N.R.E., precum şi a tuturor actelor anterioare şi subsecvente aflate în legătură cu aceste acte administrative;

2. obligarea pârâtei la emiterea deciziei de regularizare a numărului de certificate verzi pentru centralele eoliene CEE Târguşor şi B. ale A. pentru un număr de 444.882 certificate verzi;

3. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Hotărârea pronunţată în primul ciclu procesual

Prin sentinţa civilă nr. 3591, pronunţată în data de 16 noiembrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere având ca obiect anularea Adresei nr. x/11.12.2015, ca neîntemeiată şi a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamanta A. S.R.L., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

1.3. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în primul ciclu procesual

Prin Decizia nr. 854 din 01 martie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 3591 din 16 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

1.4. Hotărârea pronunţată în cel de-al doilea ciclu procesual

Prin sentinţa civilă nr. 2194 din 12 iulie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

- a admis cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, în parte;

- a anulat Adresele nr. x/11.12.2015 şi nr. y/16.10.2015, emise de A.N.R.E.;

- a obligat pe pârâta A.N.R.E. la emiterea deciziei de regularizare a numărului de certificate verzi pentru centralele eoliene CEE Târgşor şi B. ale reclamantei pentru un număr de 444.882 certificate verzi;

- a respins cererea de anulare a actelor anterioare şi subsecvente aflate în legătură cu Adresele nr. x/16.10.2015 şi nr. y/11.12.2015, ca neîntemeiată;

- a respins capătul de cerere subsidiar, privind obligarea pârâtei la plata despăgubirilor de 30.432.798,30 RON, ca rămas fără obiect;

- a obligat pe pârâtă la suma de 19.600 RON cheltuieli de judecată către reclamantă, din care 100 RON taxa judiciară de timbru, 1.000 RON onorariu expert şi 18.500 RON onorariu de avocat redus.

1.5. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 2194 din 12 iulie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea în tot a cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

1.6. Hotărârea care face obiectul revizuirii

Prin Decizia nr. 1962 din 30 martie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei împotriva sentinţei civile nr. 2194 din 12 iulie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa recurată şi, în rejudecare, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, ca neîntemeiată; a obligat intimata-reclamantă la plata către recurenta-pârâtă a sumei de 100 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

II. Cererea de revizuire ce face obiectul prezentei judecăţi

Împotriva Deciziei nr. 1962 din 30 martie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a formulat cerere de revizuire intimata-reclamantă A. S.R.L., întemeiată pe dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 554/2004.

În motivarea cererii de revizuire, revizuenta arată că prin decizia pronunţată de instanţa de recurs s-au încălcat dispoziţiile şi raţiunea Deciziei CE 2011, dar şi prevederile art. 2 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 122/2015, potrivit cărora:

"Eventualele diferenţe dintre numărul de certificate verzi primite şi numărul de certificate verzi cuvenite conform prevederilor legale se vor regulariza în maximum 24 de luni de la data emiterii acreditării".

Se mai arată în cuprinsul cererii de revizuire că din interpretarea dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 554/2004, art. 148 alin. (2) din Constituţia României şi art. 288 din TFUE, rezultă faptul că Decizia nr. 1962/30.03.2022 poate fi revizuită inclusiv în cazul încălcării de către instanţa de recurs a unei decizii emise de către Comisia Europeană, aceasta având caracter obligatoriu şi aplicându-se cu prioritate faţă de dispoziţiile legislaţiei interne.

Astfel, cererea de revizuire formulată de către intimata-reclamantă este întemeiată pe încălcarea de către instanţa de recurs a Deciziilor emise de către Comisia Europeană, dar şi a Deciziilor CJUE.

Revizuenta critică faptul că, în loc să aplice cu prioritate Decizia CE 2011, Înalta Curte a aplicat cu prioritate art. 30 alin. (5) din Ordinul ANRE nr. 48 din 26 iunie 2014, oferind aşadar prioritate legii române şi nu dispoziţiilor europene.

Procedând astfel, Înalta Curte a adăugat, nepermis, o condiţie suplimentară, respectiv necesitatea emiterii unor prevederi legale care să stabilească modalitatea de acordare a eventualelor diferenţe pozitive/negative dintre numărul de CV primite şi numărul de CV cuvenite.

Sub un al doilea aspect, se arată că în mod greşit a reţinut instanţa de recurs că emiterea unei decizii de regularizare de către A.N.R.E. ar echivala cu o intensitate mai mare a ajutorului de stat, încălcând aşadar prevederile Deciziei CE 2011.

În opinia revizuentei, instanţa de recurs avea competenţa şi obligaţia să stabilească faptul că reclamanta are dreptul să beneficieze de regularizarea prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 122/2015, în baza unui drept câştigat prin efectul dispoziţiilor legale care s-au succedat în timp.

Sub un al treilea aspect, revizuenta arată faptul că în mod eronat a reţinut instanţa de recurs faptul că, în lipsa unor prevederile legale în vigoare care să stabilească cum anume se realizează regularizarea, A.N.R.E. nu are competenţa de a emite un act prin care să reglementeze regularizarea eventualelor diferenţe pozitive/negative dintre numărul de CV primite şi numărul de CV cuvenite.

Astfel, instanţa de recurs a încălcat prevederile legale obligatorii din cadrul Deciziei CE 2011, dar şi jurisprudenţa CJUE invocată, în momentul în care a statuat faptul că în lipsa acelor "prevederile legale în vigoare" reclamanta nu poate beneficia de diferenţa de CV, deoarece instanţa de recurs nu trebuie să judece strict în baza dispoziţiilor legislaţiei naţionale, ci să-şi extindă aria de apreciere şi asupra legislaţiei comunitare.

Sub un al patrulea aspect, în mod greşit a reţinut instanţa de recurs faptul că diferenţele pot proveni doar din erori de acordare a CV din perioadele în care producătorul respectiv deţinea decizie de acreditare valabilă, argumentul instanţei de recurs fiind contrazis în mod foarte clar de dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 122/2015.

Or, prin refuzul A.N.R.E. de a emite decizia de regularizare a numărului de certificate verzi, A.N.R.E. contravine chiar raţiunii legiuitorului de adoptare a Legii nr. 112/2015, demers legislativ care, în interpretarea discreţionară a intimatei ar deveni lipsit de eficienţă juridică.

Prin urmare, interpretarea dată de către instanţa de recurs dispoziţiilor legale, în sensul că diferenţele pot proveni numai din erori de acordare în plus sau minus, constituie un demers pur formal şi neonest, realizat cu încălcarea principiului fundamental conform căruia nimeni nu îşi poate invoca propria culpă pentru a se apăra (nemo auditur propriam turpitudinem allegans) şi a obligaţiei exercitării drepturilor cu bună-credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege.

În concluzie, pentru toate motivele prevăzute anterior, Decizia nr. 1962/30.03.2022 încalcă Decizia CE 2011.

Arată revizuenta că prin aplicarea în mod eronat a Deciziei CE 2011 instanţa de recurs a încălcat Regulamentul (UE) 2021/U19 al Parlamentului European şi al Consiliului din 30 iunie 2021 de instituire a cadrului pentru realizarea neutralităţii climatice şi de modificare a regulamentelor (CE) nr. 401/2009 şi (UE) 2018/1999 ("Regulamentul nr. 2021/U19").

Astfel, prin Decizia nr. 1962/30.03.2022 se încalcă prevederile legale menţionate, deoarece s-a dat prioritate legislaţiei naţionale şi nu s-a oferit posibilitatea reclamantei să obţină certificatele verzi, existând riscul de a nu fi adus la îndeplinire coordonatele obligatorii stabilite de Regulamentul 2021/U19.

Prin aplicarea în mod eronat a Deciziei CE 2011 instanţa de recurs a încălcat Directiva (UE) 2018/2001 a Parlamentului European şi a Consiliului din 11 decembrie 2018 privind promovarea utilizării energiei din surse regenerabile ("Directiva nr. 2018/2021").

Prin aplicarea în mod eronat a Deciziei CE 2011 instanţa de recurs a încălcat Directiva (UE) nr. 2019/944 a Parlamentului European şi a Consiliului din 5 iunie 2019 privind normele comune pentru piaţa internă de energie electrică şi de modificare a Directivei 2012/27/UE ("Directiva nr. 2019/944").

În opinia revizuentei, prin aplicarea cu prioritate a legislaţiei naţionale în detrimentul legislaţiei comunitare şi realizarea unui cadrul legislativ discriminatoriu raportat la alţi producători de energie electrică regenerabilă, în funcţie de capacitatea de producţie, fără a se justifica însă necesitatea sau oportunitatea unor astfel de diferenţieri şi, respectiv discriminări, se încalcă în mod flagrant Directiva nr. 2019/944.

Lipsa acordării certificatelor verzi producătorilor de energie electrică regenerabilă cu capacităţi de producţie între 125 MW şi 250 MW conform Deciziei CE 2011 conduce la încălcarea prevederilor Tratatului pentru funcţionarea Uniunii Europene.

Astfel, arată revizuenta, legislaţia naţională nu a creat un cadrul legal necesar pentru plata CV producătorilor în energie regenerabilă cu capacităţi de producere între 125 MW şi 250 MW, instituindu-se astfel o măsură discriminatorie, care încalcă prevederile art. 101 şi art. 102 din Tratatul pentru Funcţionarea Uniunii Europene.

Lipsa acordării certificatelor verzi conform Deciziei CE 2011 conduce la încălcarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului ("CEDO").

Pentru motivele expuse anterior, revizuenta solicită admiterea cererii de revizuire astfel cum a fost formulată.

III. Apărările formulate în cauză

Intimata Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de revizuire, ca inadmisibilă.

Înalta Curte a dispus unirea excepţiei cu fondul cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (4) C. proc. civ.

IV. Considerentele Înaltei Curţi asupra cererii de revizuire

IV.1. Înalta Curte, analizând cererea de revizuire prin prisma condiţiilor de admisibilitate ce rezultă din art. 21 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, aşa cum a fost acest text interpretat prin decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 45/12 decembrie 2016 privind pronunţarea unei hotărâri prea­labile pentru interpretarea dispoziţiilor art. 21 alin. (2) din Legea conten­ciosului administrativ nr. 554/2004, obligatorie potrivit art. 521 alin. (3) C. proc. civ., constată că aceasta este nefondată, urmând a fi respinsă, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:

"Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunţarea hotărârilor rămase definitive prin încălcarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene, reglementat la art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României, republicată."

Cu privire la cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte reaminteşte că reglementarea acestei căi extraordinare de atac în materie administrativă este o conse­cinţă a aderării României la Uniunea Europeană şi reprezintă un instrument menit să asi­gure la nivelul jurisdicţiei naţionale preeminenţa prevederilor tratatelor şi reglementărilor europene. Scopul urmărit de legiuitorul naţional a fost să creeze un remediu procesual efectiv şi eficient menit să corecteze acele hotărâri judecătoreşti irevocabile/definitive care au ignorat principiile consfinţite la nivel european, astfel cum se desprind acestea din actele normative unionale şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Înalta Curte reţine că existenţa unui astfel de instrument este lăsată la latitudinea legiuitorului naţional, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene pronunţându-se, prin Hotărârea din 16 martie 2006 pronunţată în cauza C-23/2004 Rosmarie Kapfe­rer, în sensul că:

"dreptul comunitar nu impune unei jurisdicţii naţionale să înlăture aplicarea normelor interne de procedură care conferă autoritate de lucru judecat unei hotărâri, chiar dacă astfel ar fi reparată o încălcare a dreptului comunitar săvârşită prin hotărârea în cauză".

Calea de atac reglementată de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 constituie, aşadar, răspunsul legislativ al României faţă de obligaţiile impuse statelor mem­bre prin tratate, iar, totodată, instrumentul prin intermediul căruia se asigură echi­librul între principiul securităţii juridice, a cărui garanţie este autoritatea de lucru judecat şi supremaţia dreptului Uniunii Europene consacrat de art. 148 alin. (2) din Constituţia revizuită în 2003.

Aşadar, prin motivul de revizuire prevăzut de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 legiuitorul român permite revizuirea hotărârilor definitive pronunţate de instanţele de contencios administrativ atunci când acestea au fost pronunţate cu încălcarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene.

Interpretarea şi aplicarea motivului de revizuire prevăzut la art. 21 din Legea contenciosului administrativ trebuie să ţină seama de jurisprudenţa obligatorie a instanţei supreme, care a statuat prin Decizia nr. 45/2016 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial nr. 386/23.05.2017, următoarele:

"În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 21 alin. (2) teza 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, cererea de revizuire este admisibilă în baza unor decizii ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, indiferent de momentul pronunţării acestora şi de împrejurarea invocării sau nu în litigiul de bază a dispoziţiilor de drept european preexistente, încălcate prin hotărârea a cărei revizuire se cere.

78. Nu este necesar ca partea să fi invocat în cursul soluţionării procesului încălcarea vreunui text din dreptul european, însă trebuie să fi invocat dreptul subiectiv ocrotit de dreptul european, chiar dacă nu s-a referit la incompatibilitatea normei interne cu dreptul european. Este inadmisibil ca, sub cuvânt de prioritate a dreptului european, să se invoce în revizuire un motiv de nelegalitate cu totul nou, întrucât se opune caracterul extraordinar al căii de atac.

79. Motiv al revizuirii întemeiate pe art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 554/2004 îl constituie calificarea juridică a faptelor prin prisma normei de drept european incidente sau a interpretării acesteia rezultate dintr-o hotărâre CJUE, iar nu faptele deduse judecăţii, care reprezintă un element imutabil al litigiului (...).

83. În acelaşi fel este lipsită de relevanţă neinvocarea în litigiul de bază a dispoziţiilor de drept european preexistente, presupus încălcate prin hotărârea a cărei revizuire se cere, întrucât, potrivit principiului iura novit curia, consacrat de art. 22 alin. (1) şi (4) din C. proc. civ., judecătorul, respectând limitele învestirii sale, este în drept, în virtutea prerogativelor sale jurisdicţionale, să dea cererii calificarea juridică exactă şi să facă aplicarea normelor juridice incidente. Instanţa trebuie să aplice dreptul, care îi este cunoscut, inclusiv dreptul european şi hotărârile interpretative ale CJUE, care au caracter obligatoriu pentru instanţele statelor membre şi se bucură de prioritate în aplicare, potrivit art. 148 alin. (2) din Constituţie".

În consecinţă, examenul juridic de admisibilitate a prezentei căi de retractare presupune existenţa unei incompatibilităţi între raţionamentul juridic aplicat de hotărârea revizuită şi necesitatea preeminenţei dreptului Uniunii Europene, garantată de art. 148 al Constituţiei României, preeminenţă raportată atât la conţinutul tratatelor şi al actelor de drept derivat adoptate la nivelul Uniunii Europene, cât şi la modul în care aceste norme europene sunt interpretate de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

Noţiunile de "aplicabilitate a dreptului UE" şi "implementare a dreptului UE" au un înţeles autonom, care trebuie analizat prin raportare la vasta jurisprudenţă a CJUE.

Pentru a stabili dacă dreptul european este aplicabil într-o cauză, trebuie să existe un anumit grad de apropiere între situaţia juridică din litigiu şi dreptul european. Apropierea situaţiei de dreptul european trebuie să fie analizată în conformitate cu jurisprudenţa CJUE.

În speţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie observă că revizuenta susţine, prin argumentele invocate, cel puţin parţial, că instanţa de recurs ar fi pronunţat hotărârea care face obiectul revizuirii cu încălcarea prevederilor dreptului UE, astfel că revizuirea este admisibilă.

Potrivit Deciziei ÎCCJ nr. 45/2016 cu privire la condiţiile de admisibilitate a cererii de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 554/2004, motiv al revizuirii îl constituie calificarea juridică a faptelor prin prisma normei de drept european incidente sau a interpretării acesteia rezultate dintr-o hotărâre CJUE, iar nu faptele deduse judecăţii.

Or, în cauza de faţă, revizuenta este nemulţumită de dezlegarea dată de instanţa de recurs criticilor formulate, iar ceea ce reiterează aceasta prin cererea sa sunt tocmai faptele deduse judecăţii, a căror reanalizare o solicită sub pretextul încălcării normelor şi principiilor de drept al Uniunii Europene, iar nu calificarea juridică a faptelor din prisma normei de drept european, considerentele instanţei de recurs pe baza cărora a pronunţat hotărârea nefiind de natură să nască dubii cu privire la calificarea juridică prin prisma normei de drept european incidente sau a interpretării acesteia rezultate dintr-o hotărâre CJUE.

În realitate revizuenta face o amplă critică a hotărârii pronunţate de instanţa de judecată şi tinde practic la rejudecarea recursului formulat în cauză, aspect inadmisibil din perspectiva fizionomiei juridice a revizuirii, care este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată în cazurile şi cu respectarea condiţiilor expres prevăzute de lege şi în cadrul căreia nu pot fi repuse în discuţie probleme de fond ce s-au dezbătut în faţa instanţelor cu ocazia rezolvării în fond a litigiului, ci se cercetează existenţa unor aspecte pe care legiuitorul le-a considerat ca fiind de natură să conducă la retractarea hotărârii atacate.

Fiind o cale de retractare, revizuirea nu poate fi exercitată pentru alte motive decât cele prevăzute de lege, nefiind admisibilă repunerea în discuţie a unor chestiuni de drept şi de fapt ce au fost soluţionate de instanţa de recurs. Dispoziţiile art. 21 din Legea 554/2004 C. proc. civ. au o aplicabilitate limitată, fiind interpretate în toate cazurile în mod restrictiv pentru a nu deschide în ultimă instanţă calea unui alt apel sau recurs.

Această interpretare restrictivă a condiţiilor de admisibilitate a revizuirii este în concordanţă şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia securitatea juridică implică respectarea principiului autorităţii de lucru judecat, şi anume a principiului caracterului definitiv al hotărârilor. Acest principiu subliniază faptul că nicio parte nu are dreptul de a solicita revizuirea unei hotărâri definitive şi obligatorii doar cu scopul de a obţine o reexaminare a fondului pricinii. Competenţa de control judiciar a instanţelor superioare ar trebui exercitată pentru a repara erorile judiciare şi denegările de dreptate, iar nu pentru o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate a existenţei a două opinii cu privire la un subiect nu reprezintă un motiv de reexaminare. Abaterile de la acest principiu sunt justificate numai când sunt impuse de împrejurări cu caracter substanţial şi obligatoriu (cauza Ryabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, pct. 52, CEDO 2003-IX, cauzele Macovei şi alţii contra Moldovei şi Eugenia şi Doina Duca contra Moldovei).

Ca atare, cu respectarea dispoziţiilor legale incidente speţei, instanţa de recurs, la emiterea deciziei contestate pe calea revizuirii de faţă, a apreciat că soluţia de la fondul pricinii reflectă interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept incidente în cauză şi, în consecinţă, a admis cererea de recurs, a casat sentinţa recurată şi, în rejudecare, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, ca neîntemeiată.

Instanţa de recurs a reţinut în considerentele deciziei pronunţate că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu aplicarea greşită a legii, întrucât, pornind de la starea de fapt rezultată din probele administrate, soluţia primei instanţe este expresia interpretării şi aplicării incorecte a prevederilor legale (Legea nr. 220/2008, Legea nr. 122/2015 şi Decizia C(2011)4938 privind ajutorul de stat S.A. 33134(2011/N) în ceea ce priveşte recuperarea eventualelor diferenţe dintre numărul de certificate verzi primite pe baza acreditării temporare şi numărul certificatelor cuvenite.

În acest sens s-a reţinut în considerentele deciziei atacate că intimata-reclamantă a beneficiat iniţial de o decizie de acreditare de 2 ani, urmată de o perioadă de întrerupere, pentru ca, în final, în urma modificărilor legislative, A.N.R.E. să emită, cu luarea în considerare a Deciziei Comisiei Europene C(2011)4938, o decizie de acreditare pentru o perioadă de 13 ani.

Esenţial, din punctul de vedere al instanţei de recurs, a fost faptul că, în speţă, certificatele cu privire la care s-a cerut regularizarea vizau tocmai perioada pentru care reclamanta nu avea acreditare.

S-a mai reţinut în decizia pronunţată de instanţa de recurs că, conform tabelului nr. 2 al pct. 18 al Deciziei nr. C(2011)4938 privind ajutorul de stat S.A. 33134(2011/N) pentru România, "pentru centralele noi, producătorii de energie electrică eoliană acreditaţi beneficiază pentru o perioadă de 15 ani de 2CV până la 31.12.2017 şi 1 CV începând cu 1.01.2018 pentru fiecare MWh produs şi livrat în reţeaua electrică şi/sau la consumatorii finali. Or, greşit i se impută ANRE că nu a recunoscut "eventualele diferenţe", în condiţiile în care, în perioada de întrerupere a schemei, A. nu a deţinut acreditare valabilă. Prin emiterea unei decizii de regularizare pentru perioada neacreditată s-ar depăşi perioada de 15 ani menţionată în decizie dar şi în textul art. 3 alin. (2) lit. a) din L.220/2008".

Instanţa de recurs a menţionat faptul că "nu este vorba despre argumente noi, prezentate doar în recurs, recurenta criticând, pe de-o parte, considerentele sentinţei recurate iar pe de altă parte susţinând în tot cursul procesului că recuperarea unor eventuale diferenţe negative din perioada de întrerupere a schemei într-o perioadă de maximum 24 de luni de la data emiterii deciziei de acreditare ar încălca decizia Comisiei Europene în sensul că, în perioada de recuperare a CV, intimatei i s-ar acorda o intensitate mai mare a ajutorului decât cel autorizat."

Nu în ultimul rând, instanţa de control judiciar a reţinut, în motivarea deciziei pronunţate, "că interpretarea teleologică a Legii nr. 122/2015, realizată de judecătorul fondului, în sensul că nu are importanţă de unde provin eventualele diferenţe, nu poate fi primită, regularizarea, intensitatea ajutorului şi perioada de acordare a schemei de sprijin trebuind să aibă un fundament legal şi să respecte nu doar legislaţia naţională, dar şi pe cea comunitară."

Astfel, din examinarea deciziei atacate rezultă că instanţa de recurs a analizat argumentele susţinute în calea de atac, precum şi motivele de recurs invocate, stabilind situaţia de fapt şi de drept prin prisma normelor legale incidente.

Or, aplicarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene, ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană, este condiţionată de existenţa unei incompatibilităţi între normele interne şi cele ale Uniunii Europene.

În cauza de faţă, revizuenta nu a dovedit această cerinţă esenţială pentru aplicarea cu prioritate a dreptului Uniunii Europene, întrucât nu a dovedit incompatibilitatea prevederilor din legislaţia internă aplicată de instanţa de recurs cu ordinea juridică europeană reglementată prin normele Tratatului Uniunii Europene şi, astfel, nu se poate reţine existenţa unei incompatibilităţi între dreptul european şi legislaţia internă, pentru a fi îndeplinită cerinţa impusă de lege în cazul revizuirii exercitate în baza art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Încălcarea de către instanţa de recurs a prevederilor dreptului european cu relevanţă în materie a fost neîntemeiat invocată de revizuentă pentru considerente care vizează rejudecarea recursului şi nu ipoteza juridică avută în vedere de legiuitor la adoptarea soluţiei legislative cuprinsă în art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

În cauză, criticile revizuentei nu s-au încadrat în cerinţele acestui caz special de revizuire, revizuenta invocând formal prevederile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în fapt cuprinsul căii extraordinare de atac conţinând doar nemulţumirile părţii faţă de soluţia reţinută de instanţa de recurs.

Astfel, din analiza motivelor invocate de revizuentă rezultă că prezenta cerere de revizuire tinde în realitate la o nouă judecare a recursului, situaţie inadmisibilă faţă de prevederile art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, cu referire la respectarea principiului securităţii raporturilor juridice.

De asemenea, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a reţinut că revizuirea nu poate fi admisă ca o modalitate deghizată de înlesnire a redeschiderii unui proces soluţionat definitiv şi că numai erorile care nu au devenit vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare pot justifica o derogare de la principiul securităţii juridice pe motivul că nu au putut fi îndreptate prin exercitarea căilor ordinare de atac (cauza Sergey Petrov c. Rusiei, Hot. nr. 1861/2005 din 10 mai 2007, par. 28; Pehenitehny c. Rusiei, Hot. nr. 30.422/2003 din 14 februarie 2008, par. 26).

Prin urmare, ţinând seama că în revizuirea întemeiată pe art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 nu se poate solicita reanalizarea situaţiei de fapt şi a aspectelor care au primit deja o dezlegare în instanţa de recurs inclusiv din perspectiva dreptului Uniunii Europene, Înalta Curte, ţinând seama şi de dezlegările date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 45/12 decembrie 2016 privind pronunţarea unei hotărâri prea­labile pentru interpretarea dispoziţiilor art. 21 alin. (2) din Legea conten­ciosului administrativ nr. 554/2004, urmează să respingă cererea de revizuire, ca nefondată.

În acord cu dispoziţiile art. 451 alin. (1) şi art. 452 C. proc. civ., raportat la modalitatea de soluţionare a cererii de revizuire, care urmează a fi respinsă, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 453 alin. (1) din acelaşi Cod pentru acordarea cheltuielilor de judecată solicitate de revizuentă, întrucât aceasta este partea aflată în culpă procesuală, în accepţiunea normelor legale în materie, respectiv cea care a căzut în pretenţii.

Prin urmare, în considerarea celor anterior expuse, se va respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

IV.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în revizuire

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 21 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 513 C. proc. civ., va respinge cererea de revizuire, ca nefondată, şi cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată, pentru motivele anterior expuse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de revizuenta A. S.R.L. împotriva Deciziei nr. 1962 din 30 martie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2016, ca nefondată.

Respinge cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată, formulată de revizuenta A. S.R.L., ca neîntemeiată.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 31 martie 2023.