Applicability of 2022 leadership surcharge to pre-2022 salary increments and sectoral reference value adjustments for prosecutors

Şedinţa publică din data de 29 martie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX a contencios administrativ şi fiscal la data de 04.06.2019 reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a solicitat:

- anularea parţială a ordinului de salarizare nr. 601/18.03.2019 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul acordării indemnizaţiei de conducere pentru funcţia de procuror general;

- anularea parţială a ordinului de salarizare nr. 601/18.03.2019 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul calculării indemnizaţiei de bază prin raportare la un VRS de 440,16 RON, începând cu 09.04.2015, respectiv de 484,18 RON (cuantum ce cuprinde majorarea de 10 % prevăzută de Legea nr. 293/2015) începând cu 01.12.2015, valoare de referinţă sectorială care să cuprindă şi majorările cu 8,5% conform O.G. nr. 13/2008;

- recalcularea drepturilor salariale şi actualizarea sumelor cu indicele ratei inflaţiei şi acordarea dobânzii legale.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 714 din 30 octombrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a anulat în parte Ordinul Procurorului General al Parchetului de pe lângă ÎCCJ nr. 601/18.03.2019 în privinţa valorii de referinţă sectorială avută în vedere la salarizarea reclamantei începând cu data de 09.04.2015.

A obligat pârâtul la emiterea pentru reclamantă a unui nou ordin de salarizare prin care să se recalculeze indemnizaţia de încadrare începând cu data de 09.04.2015 până la data de 30.11.2015 prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 440,154 RON, şi începând cu data de 01.12.2015 până la încetarea condiţiilor de acordare prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 484,169 RON; diferenţa salarială rezultată dintre noua indemnizaţie de încadrare şi indemnizaţia actuală de încadrare (diferenţă calculată începând cu data de 09.04.2015 până la plata efectivă a noii indemnizaţii de încadrare) va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală penalizatoare calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.

A respins în rest acţiunea, ca neîntemeiată.

3. Cererile de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 714 din 30 octombrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs reclamanta A. şi pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ambele recursuri fiind întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac exercitate, reclamanta A. a invocat critici de netemeinicie a sentinţei recurate în ceea ce priveşte soluţia de respingere a pretenţiilor subsemnatei referitoare la beneficiul indemnizaţiei de conducere. Astfel, a considerat că în mod incorect a reţinut instanţa de fond că nu ar fi îndreptăţită la plata sporului de conducere solicitat, având în vedere faptul că i s-ar fi aplicat în mod corect prevederile art. 38 alin. (3) lit. a) şi alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017, situaţie în care nu s-ar justifica acordarea acestui drept reglementat de art. 10 alin. (1) lit. b) din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017 decât după data de 1 ianuarie 2022 cand ar deveni aplicabile dispoziţiile din acest act normativ.

Solicită să se constate că acest mod de stabilire a drepturilor mele salariale - fără acordarea sporului de indemnizaţie de conducere pentru funcţia de procuror general, reglementat de art. 10 alin. (1) lit. b) din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017, este nelegal, iar argumentul instanţei de fond, preluat din apărările Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, conform căruia "sporul de conducere prevăzut de art. 10 al Anexei V la legea de salarizare să se aplice doar la indemnizaţiile de încadrare stabilite pentru nivelului anului 2022" nu are corespondent în realitate.

A menţionat faptul că nu există reglementată nici o prevedere în conţinutul normativ al Legii-cadru nr. 153/2017 care să sprijine această idee, în condiţiile în care funcţiile de conducere se exercită şi anterior acestui moment, iar conform prevederilor legale instituite de-a lungul timpului s-a acordat acest beneficiu legal celor care exercită o funcţie de conducere, ca o recunoaştere şi o recompensare financiară, în acord cu sarcinile şi responsabilităţile complexe generate de asemenea calitate.

Prin luarea în considerare a sporului de conducere, în opinia sa, nu s-ar adăuga la lege, nu s-ar proceda la extinderea aplicării unor drepturi de natură salarială, expres prevăzute în beneficiul anumitor categorii de personal, ci doar s-ar aplica prevederile art. 10 alin. (1) lit. b) din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017, dându-se astfel eficienţă maximă prevederilor legale incidente şi o recunoaştere a importanţei funcţiei pe care o ocup în statul de funcţii existent la nivelul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău.

Mai mult decât atât, la pct. 1 din Nota la Capitolul I lit. B) ale Anexei V din Legea nr. 153/2017 se explică ce înseamnă "vechime în funcţie", iar la pct. 3 al aceleiaşi note se menţionează că "îndemnizaţia de încadrare/coeficientul cuprinde sporul de vechime în muncă corespunzător gradaţiei", ceea ce înseamnă că la indemnizaţia de încadrare, aşa cum apare ea calculată la nivelul anului 2022, este necesar să se aplice celelalte sporuri specifice familiei ocupaţionale "Justiţie", ceea ce nu poate constitui un obstacol în aplicarea aceluiaşi algoritm şi pentru indemnizaţiile de încadrare care nu ajung la limita maximă impusă pentru anul 2022.

Prin urmare, majorarea stabilită de aceste prevederi legale trebuie aplicată efectiv în procesul de stabilire a indemnizaţiei de încadrare şi nu doar avută în vedere la calculul nivelului pentru anul 2022. Scopul acestor dispoziţii legale este în mod evident acela de a remunera la un nivel superior posturile aferente funcţiilor de conducere din cadrul instanţelor şi parchetelor, comparativ cu funcţiile de execuţie. Or, în interpretarea instanţei de fond, respectiv a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin neaplicarea acestor dispoziţii legale, un astfel de efect nu se produce şi în situaţia drepturilor salariale ale subsemnatei - procuror care ocupă funcţie de conducere.

În plus, în susţinerea solicitării de acordarea acestei indemnizaţii de conducere a anexat instanţei de fond practică judiciară: decizia nr. 1521/19.04.2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal pronunţată în dosarul nr. x/2018, argumentând totodată că - în situaţia instanţelor de judecată, colegii magistraţi judecători care ocupă funcţii de conducere nu sunt lipsiţi de acest drept legal - indemnizaţia de conducere, neexistând nici o logică care să permită o abordare diferită în ceea ce priveşte modalitatea de salarizare.

În motivarea recursului, pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a invocat excepţia lipsei de obiect a acţiunii pentru perioada ulterioară datei de 01.12.2016, arătând că potrivit art. 1 din Ordinul nr. 3206 din 29.11.2019 al Procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în perioada 01.12.2016-31.12.2017, procurorii din cadrul acestui parchet, parchetelor de pe lângă curţile de apel, parchetelor de pe lângă tribunale şi parchetelor de pe lângă judecătorii, personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor, specialiştii IT şi specialiştii din cadrul Ministerului Public se salarizează având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 484,18 RON, iar începând cu 01.01.2018, drepturile salariate se stabilesc potrivit art. 1 din acelaşi ordin, în măsura în care nu devin incidente prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Susţine că începând cu data de 01.01.2010, legiuitorul a instituit un nou sistem de salarizare, care a înlocuit reglementările anterioare, conform art. 1 alin. (2) din Legea nr. 330/2009 şi art. 5 alin. (1) din Anexa VI a aceluiaşi act normativ, din care reiese că noile indemnizaţii de încadrare nu puteau fi decât cele prevăzute în Legea nr. 330/2009, iar la acestea nu puteau fi adăugate decât sporurile, majorările şi adaosurile acordate prin aceeaşi lege.

Principiile avute în vedere la elaborarea Legii nr. 330/2009 au fost menţinute şi în Legea nr. 284/2010, în vigoare de la 01.01.2011.

Consideră că prima instanţă a ignorat dispoziţiile Deciziei nr. 25 din 14.11.2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, prin care s-a statuat că dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 10/2007 se interpretează în sensul că nu se aplică şi magistraţilor.

Astfel, susţine că în mod greşit instanţa de fond a acordat reclamantei valoarea de referinţă sectorială determinată prin raportare la majorările salariale prevăzute de art. 1 din O.G. nr. 3/2006 şi art. 1 din O.G. nr. 10/2007, deoarece reclamanta nu face parte din categoria personalului contractual din sectorul bugetar şi nici din categoria personalului care ocupă funcţii de demnitate publică, în condiţiile în care acordarea majorărilor în discuţie numai anumitor categorii profesionale a reprezentat opţiunea legiuitorului, şi nu o formă de discriminare.

Arată că prin Decizia nr. 289 din 07.06.2005, Curtea Constituţională a statuat că legiuitorul este în drept să modifice sistemul de salarizare existent ori să îl înlocuiască cu altul nou, considerat mai adecvat pentru atingerea scopului urmărit, ţinând seama şi de resursele financiare disponibile în diferite perioade de timp. Totodată, instanţa de contencios constituţional a statuat că sporurile, premiile şi alte stimulente acordate demnitarilor şi altor salariaţi prin acte normative reprezintă drepturi salariale suplimentare, iar nu drepturi fundamentale, consacrate şi garantate de Constituţie, iar diferenţierea indemnizaţiilor şi a salariilor de bază pentru demnitari şi alţi salariaţi din sectorul bugetar este opţiunea liberă a legiuitorului, ţinând seama de importanţa şi complexitatea diferitelor funcţii.

În acelaşi sens, invocă jurisprudenţa C.E.D.O. şi Deciziile nr. 818 - 821 din 03.07.2008 ale Curţii Constituţionale, precum şi dispoziţiile art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 71/2015.

Mai arată că la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, nivelul maxim al indemnizaţiilor de încadrare aflate în plată nu cuprindea şi majorările salariale prevăzute de art. 1 din O.G. nr. 3/2006 şi art. 1 din O.G. nr. 10/2007.

Faţă de prevederile O.G. nr. 13/2008, arată că reclamanta solicită creşteri salariale de care a beneficiat doar personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi parchetelor, în cursul anului 2008, cu referire la drepturi salariale recalculate, începând cu 09.04.2015, la nivelul ordonatorilor de credite din sistemul justiţiei.

Menţionează că prin Ordinul nr. 897 din 22.05.2018 al Procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a dispus recalcularea drepturilor salariale ale procurorilor din cadrul acestui parchet, parchetelor de pe lângă curţile de apel, parchetelor de pe lângă tribunale şi parchetelor de pe lângă judecătorii, precum şi ale personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor, pentru perioada 09.04.2015 -30.11.2015, prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 421,36 RON, iar pentru perioadele 01.12.2015 - 31.07.2016, 01.08.2016 - 30.09.2016 şi 01.10.2016 - 31.12.2017, prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 463,5 RON.

La emiterea actului administrativ s-a avut în vedere că Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost obligat, prin sentinţa civilă nr. 1961 din 10.10.2017, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă în dosarul nr. x/2017, rămasă definitivă, la recalcularea indemnizaţiei lunare a reclamanţilor, prin includerea în cuantumul indemnizaţiei brute de încadrare stabilite prin Ordinul nr. 350/28.11.2016 şi Ordinul nr. 33/31.01.2017, emise de pârâtă (prin care s-a stabilit valoarea de referinţă sectorială de 405 RON) a procentului de 4%, prevăzut de O.G. nr. 13/2008, precum şi a procentului de 10%, prevăzut de Legea nr. 293/2015, respectiv VRS 405 RON+4%+10% (...) la plata (...) diferenţelor băneşti corespunzătoare, rezultate din recalcularea indemnizaţiilor cuvenite potrivit pct. I pe 3 ani în urmă, în raport cu data introducerii acţiunii, diferenţiat până la 1 decembrie 2015 şi după 1 decembrie 2015, dar şi pentru viitor.

Recurentul-pârât susţine că în executarea hotărârii judecătoreşti definitive, Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a emis Ordinul nr. 75 din 15.03.2018 şi, ulterior, Ordinul nr. 76 din 15.03.2018. În consecinţă, prin Ordinul nr. 906 din 24.05.2018 al Procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, anexele 1-15 ale Ordinului nr. 247 din 30.01.2018 au fost înlocuite cu noi anexe, iar prin Ordinul nr. 907 din 24.05.2018 al Procurorului general au fost stabilite drepturile salariale începând cu 01.05.2018.

Mai arată că prin Decizia nr. 794 din 15.12.2016 a Curţii Constituţionale s-a constatat că dispoziţiile art. 31 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015 sunt neconstituţionale; că înainte de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 20/2016, prin art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, introdus prin Legea nr. 71/2015, s-a prevăzut aceeaşi soluţie legislativă, a egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim.

Precizează că prin aceeaşi decizie, Curtea Constituţională a reţinut că, potrivit O.U.G. nr. 20/2016, începând cu luna august 2016, pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau specialitate, salariul de bază sau indemnizaţia de încadrare urma să fie aceleaşi, stabilite la nivelul maxim. De asemenea, Curtea Constituţională a reţinut că, pentru respectarea principiului constituţional al egalităţii în faţa legii, nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare, prevăzut de O.U.G. nr. 57/2015, corespunzător fiecărei funcţii, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătoreşti şi să fie acelaşi pentru tot personalul salarizat potrivit dispoziţiilor legale aplicabile în cadrul aceleiaşi categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale, prevăzute de Legea nr. 284/2010.

Consideră că, din această perspectivă, egalizarea drepturilor salariale, diferenţiată pe categorii profesionale, grad/treaptă, vechime în funcţie, nivel de instanţă/parchet etc, nu poate viza o dată anterioară celei de 09.04.2015, precizând că începând cu 01.12.2015, salarizarea s-a făcut prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 463,5 RON, astfel cum rezultă din Ordinul nr. 897/2018 al Procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Ulterior, prin Ordinul nr. 3206 din 29.11.2019 s-a stabilit că în perioada 01.12.2016 - 31.12.2017, procurorii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, parchetelor de pe lângă curţile de apel, parchetelor de pe lângă tribunale şi parchetelor de pe lângă judecătorii, personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor, specialiştii IT şi specialiştii din cadrul Ministerului Public se salarizează având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 484,18 RON, iar începând cu 01.01.2018, drepturile salariale se stabilesc potrivit art. 1 din ordin, în măsura în care nu devin incidente prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

4. Apărările intimatei-reclamante

Recurenta - reclamantă A. a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 04.06.2016 ca tardiv formulată, prin raportare la prevederile art. 247 alin. (2) coroborat cu art. 178 alin. (3) lit. a) C. proc. civ.. De asemenea, a solicitat respingerea excepţiei lipsei de obiect a acţiunii pentru perioada ulterioară datei de 01.12.2016, ca neîntemeiată.

Pe fond, a apreciat că prima instanţă a reţinut în mod corect şi legal că cererea de chemare în judecată este întemeiată în ceea ce priveşte recalcularea drepturilor sale salariale în raport cu o valoare de referinţă sectorială de 484,18 RON.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate.

Reclamanta A. a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie: anularea în parte a Ordinului nr. 601/18.03.2019 emis de pârât cu privire la drepturile sale salariale şi obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin prin care să recalculeze drepturile salariale ale reclamantei, retroactiv, cu începere din data de 01.01.2019, pe baza unei VRS de 484,18 RON şi să le actualizeze cu inflaţia şi dobânda legală.

Recurenta - reclamantă este procuror general în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău, făcând parte din familia ocupaţională "Justiţie" şi a susţinut că aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 153/2017 ar fi presupus, începând cu aceeaşi dată, ca indemnizaţia de încadrare pentru funcţia de conducere să fie stabilite la nivelul maxim prevăzut de lege pentru funcţiile de execuţie, majorate cu procentele prevăzute în tabelul de la art. 10 alin. (1) lit. b) din Anexa V, cap. VIII.

Înalta Curte constată că în mod legal a fost respins de către prima instanţă capătul de cerere referitor la stabilirea indemnizaţiei de conducere.

Astfel, legiuitorul a prevăzut, prin dispoziţiile art. 38 din Legea nr. 153/2017 având denumirea marginală "Aplicarea legii", că, începând cu data de 1 iulie 2017, se menţin în plată la nivelul acordat pentru luna iunie 2017, până la 31 decembrie 2017, cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie şi indemnizaţiilor de încadrare, precum şi cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, indemnizaţia brută de încadrare, solda lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice, în măsura în care personalul ocupă aceeaşi funcţie şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

A doua etapă de punere în aplicare a prevederilor legii cadru privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice este reprezentată de creşterile salariale prevăzute de art. 38 alin. (3), operate începând cu 1 ianuarie 2018 (majorarea cu 25% a cuantumului brut al salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, indemnizaţiilor de încadrare, precum şi cuantumul brut al sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor, premiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul lunar brut, indemnizaţia brută de încadrare, solda lunară/salariul lunar de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se majorează cu 25% faţă de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017.

Aşadar, este lipsită de suport afirmaţia recurentei, potrivit căreia începând cu aceeaşi dată indemnizaţia de încadrare ar fi trebuit să fie raportată la nivelul prevăzut de art. 10 alin. (1) din Anexa V a Legii 153/2017, potrivit cărora judecătorii şi procurorii care ocupă funcţii de conducere beneficiază de indemnizaţia de încadrare maximă corespunzătoare nivelului instanţei sau parchetului unde exercită funcţia de conducere, majorată cu procentele prevăzute în tabelele aferente, întrucât aplicarea legii cadru nu presupune un atare mod de stabilire a drepturilor salariale, ci majorarea etapizată a salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, indemnizaţiilor de încadrare, fiecare creştere reprezentând 1/4 din diferenţa dintre salariul de bază, solda de funcţie/salariul de funcţie, indemnizaţia de încadrare prevăzute de lege pentru anul 2022 şi cel/cea din luna decembrie 2018.

Numai în situaţia în care începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit legii-cadru pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022, prevede art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, însă o atare ipoteză nu este incidentă în cauză, aşa cum a subliniat şi prima instanţă, întrucât aplicarea dispoziţiilor art. 38 alin. (3) din legea-cadru nu a condus, în privinţa recurentei-reclamante, la atingerea nivelului indemnizaţiei de încadrare cuvenite procurorilor cu funcţii de conducere potrivit algoritmului stabilit de art. 10 alin. (1) din Anexa V a Legii 153/2017.

Dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Anexa V a Legii 153/2017 stabilesc, într-adevăr, faptul că judecătorii şi procurorii care ocupă funcţii de conducere beneficiază de indemnizaţia de încadrare maximă corespunzătoare nivelului instanţei sau parchetului unde exercită funcţia de conducere, majorate cu procente de la 2% până la 13%, însă, sintagma "indemnizaţia de încadrare maximă" trebuie înţeleasă prin raportare la Capitolul I lit. B) din Anexa V a legii-cadrul de salarizare, unde se arată, fără echivoc, referirea la anul 2022, ca reper temporal pentru indemnizaţiile de încadrare prevăzute de Legea nr. 153/2017.

Însă, aşa cum s-a arătat anterior, până la momentul anului 2022, aplicarea Legii nr. 153/2017 presupune strict creşterile etapizate prevăzute de art. 38 din lege şi numai în măsura în care aceste creşteri sau alte majorări salariale reglementate conduc la atingerea sau depăşirea nivelului indemnizaţiilor de încadrare stabilite potrivit legii pentru anul 2022, se acordă cele stabilite pentru anul 2022.

Ca atare, indemnizaţia de încadrare maximă, la care se referă art. 10 alin. (1) din Anexa V Capitolul VIII a Legii nr. 153/2017 nu este alta decât cea rezultată din aplicarea dispoziţiilor lit. B) Capitolul 1 al aceleiaşi Anexe, prevederi cu aplicabilitate începând cu anul 2022 sau, excepţional, în condiţiile prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea 153/2017(ipoteza legală nefiind îndeplinită în privinţa recurentei - reclamante).

În ceea ce priveşte hotărârea Curţii de Apel Bucureşti, invocată de recurenta - reclamantă cu titlu de practică judiciară, Înalta Curte reţine că aceasta nu a fost menţinută în recurs. Astfel, prin decizia nr. 3986/16.09.2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva deciziei nr. 1521/2019 din 19 aprilie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal. A casat sentinţa recurată şi, rejudecând cauza a respins acţiunea ca neîntemeiată

Înalta Curte constată că nefondat este şi recursul declarat de Ministerul Publice - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 04.06.2016, Înalta Curte constată că aceasta a fost invocată pentru prima dată prin cererea de recurs.

Potrivit dispoziţiilor art. 2513 din C. civ., prescripţia poate fi invocată numai în primă instanţă, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate.

Având în vedere că excepţia prescripţiei dreptului material la actiune pentru pretentiile anterioare 04.06.2016 nu a fost invocată în faţa primei instanţe de către pârât, Înalta Curte constată că nu poate fi primită în acest stadiu procesual.

Referitor la excepţia lipsei de obiect a acţiunii pentru perioada ulterioară datei de 01.12.2016, Înalta Curte constată că, prin sentinţa recurată, pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost obligat la emiterea unui nou ordin de salarizare pentru reclamantă, cu luarea în considerare a valorii de referinţă sectorială de 484,18 RON începând cu data de 01.12.2015.

Ordinul nr. 3206/29.11.2019 pe care se sprijină invocarea incidentului procedural este ulterior pronunţării hotărârii recurate şi recunoaşte în favoarea reclamantei, începând cu 01.12.2016, o indemnizaţie brută corespunzătoare unei valori de referinţă sectoriale de 484.18 RON.

Emiterea ordinului colectiv, după soluţionarea cauzei în primă instanţă, cu consecinţa recalculării cuantumului indemnizaţiei de încadrare brute cuvenite reclamantei, nu reprezintă o împrejurare de natură a lipsi de obiect acţiunea.

Socotind ordinul menţionat o punere în executare parţială a sentinţei recurate, în contextul în care, până la momentul pronunţării prezentei hotărâri, nu s-a făcut dovada emiterii noului ordin individual de salarizare, Înalta Curte nu poate primi excepţia rămânerii fără obiect a cererii de chemare în judecată.

Înalta Curte constată că şi criticile de nelegalitate invocate de recurentul - pârât sunt nefondate.

Astfel, raportându-se la familia ocupaţională "Justiţie" stabilită de Anexa VI a Legii - cadru nr. 284/2010 şi la ordonatorii principali de credite indicaţi în normele juridice respective, Curtea de apel a avut în vedere, în mod corect, situaţia de fapt existentă la data pronunţării hotărârii recurate.

În acord cu opinia judecătorului fondului, instanţa de control judiciar constată că valoarea corectă a VRS trebuie să fie cea de 484,18 RON, întrucât dispoziţiile O.G. nr. 13/2008 stabileau:

"art. 1 (1) Valoarea de referinţă sectorială prevăzută în anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările ulterioare, se majorează, începând cu data de 1 aprilie 2008, cu 2% faţă de nivelul din luna decembrie 2007.

(2) Începând cu data de 1 octombrie 2008, creşterea valorii de referinţă sectoriale este de 2% faţă de valoarea din luna septembrie 2008.

(3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică şi pentru personalul din serviciile de probaţiune salarizat potrivit Legii nr. 327/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din serviciile de probaţiune".

"art. 2 (1) Valoarea de referinţă sectorială prevăzută în anexele nr. 1c, 2c şi 3c la Ordonanţa Guvernului nr. 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, precum şi din cadrul altor unităţi din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări prin Legea nr. 247/2007, se majorează, începând cu data de 1 aprilie 2008, cu 4% faţă de nivelul din luna decembrie 2007.

(2) Începând cu data de 1 octombrie 2008, creşterea valorii de referinţă sectoriale este de 4,5% faţă de valoarea din luna septembrie 2008".

Reiese aşadar că acest act normativ a stabilit majorarea VRS pentru personalul din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor.

Totodată, în ceea ce priveşte obligaţia ordonatorului de credite de a stabili salariile prin egalizare la nivelul cel mai mare existent în cadrul familiei ocupaţionale, obligaţie impusă de actelor normative menţionate anterior şi de cele stabilite prin Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016 a Curţii Constituţionale a României, Înalta Curte constată că reclamanta a depus la dosar hotărâri judecătoreşti cu privire la care a arătat că au fost recunoscute valori ale VRS care cuprind majorările stabilite de O.G. nr. 13/2008.

Prin urmare, faţă de toate aspectele anterior reţinute, interpretarea recurentului-pârât privind greşitul raţionament al judecătorului fondului care a concluzionat în sensul încălcării dispoziţiilor art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 71/2015 în ceea ce priveşte stabilirea valorii de referinţă sectorială, nu pot fi primite.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din acelaşi Cod, Înalta Curte va respinge recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta A. şi pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 714 din 30 octombrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 martie 2022.