Incompatibility of local official with corporate management: applicability of Law No. 176/2010 over Labor Code disciplinary prescriptive limits

Şedinţa publică din data de 29 martie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman, reclamantul A. a solicitat instanţei în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţionala de Integritate, anularea raportului de evaluare nr. x/21.11.2018, întocmit de pârâtă la data de 21.11.2018.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 819 din data 20 noiembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX -a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea ca nefondată.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 819 din data de 20 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac exercitate, recurentul - reclamant a arătat că raportul de evaluare nu conţine date concrete legate de persoana care a făcut sesizarea A.N.I. şi nici cu privire la data primirii de către acesta a informării privind existenta sesizării, precum şi alte aspecte ce ţin de nerespectarea procedurii şi a termenelor prevăzute de lege pentru întocmirea raportului de evaluare.

Recurentul - reclamant a arătat că în perioada în care a deţinut concomitent funcţia de viceprimar şi calitatea de administrator nu a realizat nici-o interferare a celor două funcţii şi nu a obţinut un profit material.

De asemenea, este nelegală reţinerea că sancţiunile prevăzute de art. 25 şi art. 26 alin. (3) din Legea nr. 176/2010 intervin după rămânerea definitivă a raportului de evaluare contestat, nefiind aplicabil termenul general de prescripţie, deoarece pornind de la prevederile art. 32 din acelaşi act normativ care precizează că Legea nr. 176/2010 se completează cu Codul muncii, în conformitate cu art. 252 alin. (1) Codul Muncii angajatorul dispune aplicarea sancţiunii disciplinare în termen de 30 zile de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la săvârşirea faptei.

Or, raportul a fost emis cu încălcarea dispoziţiile art. 252 alin. (1) art. 278 alin. (2) din Codul Muncii, referitoare la aplicarea sancţiunii disciplinare, dar şi cu încălcarea dispoz.art. 32 lit. d) şi art. 33 C. proc. civ., pe considerentul că s-a depăşit termenul de 6 luni de la data săvârşirii faptei.

Ca atare, între momentul săvârşirii faptei(05.05.2017) şi întocmirea raportului de evaluare(21.11.2018), trecând o perioadă de 1 an şi 6 luni, apreciază prescris dreptul de sancţionare disciplinară.

Deşi a avut cunoştinţă despre existenţa cazului de incompatibilitate încă din 05.05.2017, ANI nu a luat nicio măsură, ca atare, nu este îndeplinită condiţia stabilită de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 care prevede obligativitatea constatării existenţei stării de incompatibilitate ca condiţie esenţială.

Recurentul - reclamant a arătat că, în justificarea excepţiei lipsei de interes, asupra căreia instanţa de fond nu s-a pronunţat, a invocat Decizia Curţii Constituţionale nr. 460/2013, care a statuat că prevederile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 se suspendă până la momentul la care Senatul României va interpret prevederile acestuia.

Raportul nu ţine cont nici de practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a statuat încă din 7 noiembrie 2013 că starea de incompatibilitate prevăzută de Legea nr. 161/2003 încetează de la data la care s-a făcut dovada înregistrării demisiei la organul competent să ia act de manifestarea unilaterală de voinţă exprimată.

Recurentul - reclamant susţine că a formulat o cerere de demisie la societate, cu mult înainte, dar înscrisul în care s-a materializat voinţa sa în acest sens nu a prezentat relevanţă faţă de comunicarea de la ONRC.

Nu lipsit de importanţă este faptul că pentru a aplicarea unei sancţiuni pentru a se lua măsuri este necesar, potrivit art. 25 alin. (1), (2) (3) şi (4) din Legea 176/2010, să fie emis un act administrativ, să fie încheiat un act juridic, să fi luat o decizie sau să fi participat la luarea unei decizii.

Recurentul - reclamant a susţinut că încetarea stării de incompatibilitate în care s-a aflat a avut loc prin demisie, efectele acesteia producându-se atât în planul raporturilor comerciale ale societăţii, cât şi in planul răspunderii personale, iar demisia sau retragerea din funcţia de administrator produce efecte de la data manifestării unilaterale de voinţa nu de la data înscrierii acestei menţiuni la Registrul Comerţului.

Or, înregistrarea menţiunilor în Registrul Comerţului nu reprezintă o condiţie necesară producerii efectelor în planul răspunderii personale a titularului ei sau în planul raporturilor comerciale ale societăţii comerciale, ci doar în ceea ce priveşte opozabilitatea acestui act unilateral de voinţă faţă de terţi, astfel ca retragerea sa din funcţia de administrator devenit efectivă încă din momentul formulării cererii olografe de demisie.

De aceea, apreciază că demisia să din funcţia de administrator a devenit efectivă şi a produs efecte în planul răspunderii personale, inclusiv în privinţa stării de incompatibilitate, din momentul înregistrării ei la societate, fiind, aşadar, respectate prevederile art. 91 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 161/2003, care stabilesc modul de rezolvare a stării de incompatibilitate a aleşilor locali.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată, intimata - pârâtă Agenţia Naţională de Integritate a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Reclamantul A. a suspus controlului de legalitate exercitate de instanţa de contencios administrativ Raportul de evaluare nr. x/21.11.2018 prin care pârâta Agenţia Naţională de Integritate a constatat că a încălcat regimul juridic al incompatibilităţilor ca urmare a deţinerii şi exercitării simultan a funcţiei de viceprimar al comunei Purani, judeţul Teleorman, şi a celei de administrator al B. S.R.L, în perioada 30.06.2016 -23.05.2017, încălcând astfel prevederile art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin sentinţa recurată, Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Recurentul - reclamant şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. republicat, Înalta Curte apreciază că acesta a fost invocat formal de către recurentul-reclamant prin cererea de recurs, deoarece în cuprinsul cererii nu există nicio critică ce s-ar putea circumscrie acestui motiv de casare.

În ceea ce priveşte motivare, instanţa de recurs reţine că în temeiul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., republicat, instanţa este obligată să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia pronunţată, arătând atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea este, aşadar, un element esenţial al hotărârii judecătoreşti, o puternică garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar de legalitate şi temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

În speţă, Înalta Curte, analizând raţionamentul juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate de către instanţa de fond, prin raportare la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., constată că, instanţa de fond a avut în vedere la pronunţarea sentinţei toate elementele de fapt şi de drept şi le-a valorificat în raport de probatoriul propus de părţile litigante acesta fiind un argument în plus, opiniei instanţei de recurs, conform căreia acest motiv de casare a fost indicat formal.

În ceea ce priveşte criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că o primă critică vizează nerespectarea dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Legea nr. 176/2010 la emiterea raportului de evaluare.

Înalta Curte analizând conţinutul raportului de evaluare constată că acesta cuprinde elementele obligatorii prevăzute de art. 21 alin. (3) din Legea nr. 176/2010, respectiv partea descriptivă a situaţiei de fapt, punctul de vedre al persoanei supuse evaluării, evaluarea elementelor de conflict de interese, concluzii, fiind astfel posibilă realizarea controlului judiciar. Elementele menţionate de recurentul - reclamant, respectiv persoana care a făcut sesizarea, data primirii de către acesta a informării privind sesizarea, precum şi aspecte ce ţin de nerespectarea procedurii şi a termenelor prevăzute de lege pentru întocmirea raportului de evaluare, nu se regăsesc în prevederile art. 21 alin. (3) din Legea nr. 176/2010.

Este nefondată şi cea de-a doua critică referitoare încălcarea dispoziţiilor art. 252 alin. (10) şi art. 278 alin. (2) din Codul Muncii, în sensul că între momentul săvârşirii faptei şi întocmirea raportului de evaluare a trecut o perioadă mai mare de 6 luni, prescriindu-se dreptul de sancţionare disciplinară.

Aşa cum a reţinut şi prima instanţă, Înalta Curte constată că, în cauză, nu se impune parcurgerea procedurii prevăzută de Codul Muncii pentru constatarea săvârşirii unei abateri disciplinare întrucât recurentului - reclamant, viceprimar al comunei Purani, jud. Teleorman, i s-a aplicat sancţiunea administrativă de încetare a mandatului de ales local prevăzută de art. 25 din Legea nr. 176/2010.

Nici criticile referitoare la prescrierea dreptului de a aplica sancţiunea nu sunt fondate întrucât Legea nr. 176/2010 cu modificările şi completările ulterioare reprezintă norma specială în ceea ce priveşte evaluarea regimului incompatibilităţilor care derogă de la norma generală(art. 2517 din C. civ.) şi care reglementează în mod expres, respectiv la art. 26 alin. (3) aspectele privind prescripţia în materia răspunderii administrative.

Referitor la Decizia CCR nr. 460/2013 invocată de recurentul - reclamant, Înalta Curte reţine că prin aceasta a fost constatată existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi autoritatea legiuitoare, reprezentată de Senatul României, prin omisiunea acestuia din urmă de a finaliza procedura parlamentară cu privire la sesizarea Agenţiei Naţionale de Integritate.

Ulterior, prin Decizia nr. 418/2014, CCR a constatat că prevederile art. 25 alin. (2) teza a II -a din Legea nr. 176/2010 sunt constituţionale în măsura în care "aceeaşi funcţie" se referă la toate funcţiile eligibile prevăzute de art. 1 din aceeaşi lege. Având în vedere caracterul definitiv şi general obligatoriu al acestei decizii, instanţa de control judiciar reţine că art. 25 alin. (2) teza a II -a din Legea nr. 176/2010 nu poate fi susceptibil de o altă interpretare.

Înalta Curte constată că sunt nefondate şi criticile invocate de recurent cu privire la elementele factuale ale cauzei care au generat situaţia de incompatibilitate, raportat la materialul probator administrat în cauză, precum şi la dispoziţiile legale aplicabile în cauza dedusă judecăţii.

Recurentul - reclamant a invocat atât în faţa instanţei de fond, cât şi în recurs, faptul că încetarea stării de incompatibilitate a avut loc prin demisie, precizând că a formulat cererea de demisie cu mult înainte de data menţionată la ONRC, fără a preciza însă data la care a formulat şi înregistrat această cerere.

Înalta Curte constată că din adresa nr. x/26.09.2017 emisă de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, rezultă că reclamantul A. figurează în evidenţele acestei instituţii ca administrator al S.C. "B." S.R.L.- societate în funcţiune, având număr de ordine x, începând cu data de 11.11.2010 şi până la data de 23.05.2017 (data retragerii din funcţia de administrator, potrivit menţiunii nr. 12597/23.05.2017 înscrisă la R.C. la data de 24.05.2017).

Art. 249 C. proc. civ. stabileşte că cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească.

În cauză, recurentul-reclamant nu a depus nici în faţa instanţei de fond şi nici în recurs dovada înregistrării cererii de demisie din funcţia de administrator al societăţii la o dată anterioară datei de 23.05.2017, dată menţionată în Registrul Comerţului şi dată până la care a fost reţinută starea de incompatibilitate în privinţa sa.

Apreciind asupra soluţiei date de instanţa de fond, Înalta Curte constată că prima instanţă a interpretat corect dispoziţiile care reglementează regimul specific al incompatibilităţilor, astfel încât hotărârea pronunţată este legală, neexistând motive care să atragă admiterea recursului.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 819 din 20 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 martie 2022.