Joint tax liability for insolvency: requirement to prove specific bad faith conduct rather than presumed negligence Failed

Şedinţa publică din data de 29 martie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin contestaţia înregistrată pe rolul Curţii de Apel Braşov la data de 17.12.2018, înregistrată sub nr. x/2018, reclamantul A., în contradictoriu cu intimate Direcţia Generală Regională A Finanţelor Publice Braşov reprezentantă prin Agenţia Judeţeană A Finanţelor Publice Covasna, a solicitat: anularea Deciziei nr. 1179/11.08.2017 privind soluţionarea contestaţiei formulate de petentul A. şi a Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/13.06.2017 şi suspendarea judecaţii cauzei până la finalizarea procedurii insolvenţei, decizia de angajare a răspunderii solidare a contestatorului, fiind nelegală luând în considerare incidenţele Legi nr. 85/2014 privind procedura insolventei întrucât, faţă de societatea B. S.R.L. s-a deschis procedura insolvenţei începând cu data de 11.04.2017.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 193 din data de 16 octombrie 2019, Curtea de Apel Braşov, secţia a II -a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia tardivităţii.

Pe fond, a admis acţiunea şi a dispus anularea Deciziei nr. 1179/11.08.2017 de soluţionare a contestaţiei şi anularea în parte a Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/13.06.2017, în ceea ce priveşte pe reclamantul A..

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 193 din data de 16 octombrie 2019 a Curţii de Apel Braşov, secţia a II -a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Covasna în nume propriu şi în numele Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Braşov, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac exercitate, recurenta - pârâtă a arătat că, în ceea ce priveste modul de solutionare a exceptiei tardivitătii formulării acţiunii, instanţa de fond în mod eronat a concluzionat că în cauză nu s-a efectuat procedura de comunicare a deciziei de soluţionare a contestaţiei emise în procedura prealabilă conform dispoziţiilor art. 47 alin. (6) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Astfel, Anunţul individual nr. 5614/06.09.2017, a fost la sediul Direcţiei Generale Regionala a Finantelor Publice Braşov din mun. Brasov, str. x în data de 06.09.2017. Totodată, anunţul a fost afişat pe pagina de Internet a Agenţiei Naţională de Administrare Fiscală(adresa WEB), unde Anunţul individual nr. 5614/06,092017 a apărut în data de 06.09.2017 şi a fost menţinut până la data de 04.112017, cu respectarea dispoziţiilor art. 47 alin. (6) din Legea nr. 207/2015.

Prin urmare, comunicarea deciziei de soluţionare a contestaţiei a fost efectuată cu respectarea dispoziţiilor art. 47 din Legea nr. 207/2015, în ordinea stabilită de legiuitor, aceasta la solicitarea reclamantului a fost comunicată iniţial la prin poştă cu scrisoare recomandată la adresa de domiciliu indicat, însă plicul a fost returnat de către organul poştal în data de 28.08.2017.

Din cauza faptului că procedura de comunicare nu s-a putut realiza prin modalităţile prevăzute de art. 47 alin. (2) şi (3) din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală cu modificările şi completările ulterioare, s-a procedat la comunicarea actului administrativ fiscal prin publicitate, potrivit procedurii prevăzute de art. 47 alin. (4)-(7) din acelaşi act normativ.

Recurenta - reclamantă apreciază că procedura de comunicare ar fi fost viciată doar în cazul în care nu ar fi fost respectat ordinea de prioritate pentru realizarea modalităţilor de comunicare a actelor administrativ fiscale, sau dacă comunicarea s-ar fi efectuat doar prin publicitate. Consideră că organul de soluţionare a contestaţiei prin efectuarea procedurii de comunicare a deciziei de soluţionare a contestaţiei prin publicitate a asigurat dreptul reclamantului de a lua la cunoştintă de această decizie.

În ceea ce priveşte soluţia privind anularea deciziei contestate, recurenta - reclamantă a arătat că instanţa de fond în mod greşit a constatat că în cauză nu subzistă temeiul de drept prevăzut la art. 27 alin. (2) lit. b), d) din O.G. nr. 92/2003 cu modificările şi completările ulterioare, reglementată în prezent de art. 25 alin. (2) lit. b), d) din Legea nr. 207/2015 privind noul Codul de procedură fiscală.

Astfel, instanta de fond analizând condiţiile impuse de art. 25 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 207/2015 prin sentinţa pronunţată a concluzionat că în cauză nu s-a probat reaua credinţă a reclamantului care avea calitate de administrator şi asociat, pentru înstrăinarea sau ascunderea activelor debitorului şi pentru nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale.

În cauză, a fost dovedit faptul că organul fiscal a efectuat nenumărate demersuri în vederea identificării bunurilor şi veniturilor debitorului B. S.R.L., bunuri care figurau înregistrate în ultimul bilanţ contabil aferent anului 2014.

Totodată, este eronată reţinerea instanţei de fond cum că din moment ce reclamantul a avut calitatea de administrator al B. SRL- până la data de 12.05.2015, neidentificarea la data de 26.11.2015 când a fost întocmit procesul-verbal de insolvabilitate a activelor înregistrate în evidenta contabilă a societăţii nu atrage culpa acestuia întrucât la acea dată nu mai avea calitatea de administrator al societăţii, deoarece prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei a dovedit faptul că încă din anul 2014 organul fiscal a efectuat demersuri în vederea identificării bunurilor menţionate în ultimul bilanţ contabil întocmit la data de 31.12.2014, însă solicitările organului fiscal nu au fost onorate de reclamant care avea calitatea de administrator şi nici cu ocazia deplasării organului fiscal la sediul societăţii aceste bunuri nu au putut fi identificate. Or dacă reclamantul ar fi fost de bună credinţă ar fi dat curs solicitării organului fiscal şi ar fi prezentat situaţia bunurilor deţinute de societate.

Contrar celor reţinute de instanţa de fond, recurenta - reclamantă consideră că prin înscrisurile prin constatările organului de inspecţie fiscală(necontestate de debitoare) a dovedit reaua credinţă a reclamantului în săvârşirea faptei prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015, respectiv vinovăţia acestuia pentru provocarea stării de insolvabilitate a societăţii a relei credinţe a acesteia în nedeclararea şi neplata obligaţiilor fiscale, aferente perioadei în care acesta deţinea calitatea de administrator al societăţii.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată, intimatul - reclamant a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

5. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este nefondat.

Reclamantul A. a suspus controlului de legalitate Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/13.06.2017 emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Covasna.

Prin sentinţa recurată, Curtea de Apel Constanţa a respins excepţia tardivităţii formulării acţiunii. Pe fond, a admis acţiunea şi a anulat atât decizia de angajare a răspunderii solidare, cât şi decizia de soluţionare a contestaţiei administrative.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material este nefondat, iar în acest sens Înalta Curte are în vedere că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe este expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Înalta Curte constată că este corectă soluţia de respingere a excepţiei tardivităţii formulării acţiunii având în vedere că potrivit dispoziţiitor art. 47 din Legea nr. 207/2005, afişarea anunţului trebuia să se facă prin cele două modalităţi concomitente - la sediu şi pe pagina de internet - şi să se facă dovada că au fost îndeplinite cumulativ cele două condiţii.

În cauză, recurenta-pârâtă nu au depus la dosarul cauzei dovada menţinerii anunţului timp de 60 de zile de la data publicării la sediul organului fiscal, conform dispoziţiilor art. 47 alin. (6) din Legea nr. 207/2015.

Înalta Curte are în vedere că instanţa de fond a admis acţiunea introductivă, anulând actele administrativ-fiscale contestate, reţinând că intimatul - reclamant nu se află în ipoteza reglementată de art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală întrucât nu a fost dovedită reaua-credinţă a acestuia pentru înstrăinarea sau ascunderea activelor societăţii şi pentru neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale.

Prin recursul declarat, recurenta-pârâtă critică sentinţa de fond prin raportare la considerentele primei instanţe referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 25 alin. (2) lit. b) şi d) din Codul de procedură fiscală întrucât nu a fost dovedită reaua-credinţă a acestuia pentru înstrăinarea sau ascunderea activelor societăţii şi pentru neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale, reiterând în acest sens, în esenţă, apărările formulate şi prin întâmpinarea depusă la dosarul de fond.

Potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. (2) lit. b) şi d) din Codul de procedură fiscală:

"Pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: b) administratorii, asociaţii, acţionarii şi orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea cu rea - credinţă, sub orice formă a activelor debitorului (...) d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale."

Astfel, Înalta Curte reţine că nu este întemeiată critica referitoare la faptul că instanţa de fond a reţinut că în cauză intimatul-reclamant nu se află în ipoteza reglementată de art. 25 alin. (2) lit. b) din Codul de procedură fiscală întrucât nu a fost dovedită reaua-credinţă a acestuia pentru ascunderea sau înstrăinarea activelor societăţii. Împrejurarea că la data întocmirii procesului-verbal de insolvabilitate(26.11.2015) nu au fost identificate activele înregistrate în evidenţa contabilă a societăţii nu atrage culpa intimatului - reclamant întrucât calitatea acestuia de administrator a încetat la data de 12.05.2015, iar la data de 31.07.2015 a cedat cele 21 de părţi sociale pe care le deţinea către administratorul statutar al societăţii.

De asemenea, nu este întemeiată nici critica referitoare la faptul că instanţa de fond a reţinut în cauză intimatul-reclamant nu se află în ipoteza reglementată de art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală întrucât nu a fost dovedită reaua-credinţă a acestuia pentru nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale având în vedere că recurentele-pârâte nu au reuşit să facă dovada îndeplinirii uneia dintre condiţiile esenţiale pentru angajarea răspunderii solidare a intimatului-reclamant pentru obligaţiile fiscale ale societăţii debitoare. Recurentele-pârâte susţin în esenţă că reaua-credinţă, invocată de organul fiscal este întemeiată pe nerespectarea obligaţiilor declarative conform prevederilor legale şi nerespectarea obligaţiei de a plăti la timp taxele, impozitele şi sumele datorate la bugetul general consolidat. Or, astfel cum a arătat în mod corect şi instanţa de fond, nu se poate reţine că există o prezumţie de rea-credinţă care să decurgă doar din neîndeplinirea acestor obligaţii.

În speţă, Înalta Curte constată că prin decizia de antrenare a răspunderii solidare organul fiscal nu motivează în mod convingător îndeplinirea condiţiei relei credinţe, în sensul că nu arată argumentele concrete pentru care s-a apreciat că intimatul - reclamant a acţionat cu rea-credinţă în scopul determinat de lege, exercitând un management defectuos care a determinat starea de insolvabilitate a societăţii ori a dobândit, tot cu rea-credinţă, active ale societăţii debitoare, în scopul provocării insolvabilităţii acesteia.

Legiuitorul a prevăzut că doar buna-credinţă se prezumă, nu şi reaua-credinţă, care pentru a fi reţinută, trebuie probată. Recurenta-pârâtă nu au probat existenţa acestei condiţii, simpla prezumţie că insolvabilitatea firmei s-a produs ca urmare a conduitei intimatului-reclamantul, fără ca aceasta să fie concretizată în acţiuni/inacţiuni specifice, nu reprezintă o dovadă a relei-credinţe, câtă vreme nu s-a probat, prin vreun mijloc de probă, că administratorul a acţionat cu rea-credinţă şi în scopul de a produce insolvabilitatea firmei.

Înalta Curte are în vedere că reaua-credinţă presupune o atitudine voliţională a persoanei vinovate constând în reprezentarea rezultatului negativ şi urmărirea obţinerii acelei finalităţi prin acţiunile sau inacţiunile lor.

Cu alte cuvinte, recurentele-pârâte ar fi trebuit să probeze că intimatul-reclamant a acţionat în mod conştient în scopul înstrăinării sau ascunderii activelor societăţii sau a nedeclarării şi/sau neachitării la scadenţă a obligaţiilor fiscale dar, cu toate acestea, nu au fost prezentate elemente de fapt precise şi certe care să justifice dovedirea intenţiei intimatului-reclamant de a acţiona în scopul provocării eludării de către societatea debitoare a plăţii obligaţiilor fiscale. Astfel că, în acord cu soluţia instanţei de fond, Înalta Curte nu poate reţine ca fiind îndeplinită condiţia relei-credinţe, cu atât mai mult cu cât intimatul-reclamant nici nu a deţinut calitatea de administrator şi asociat al debitorului insolvabil pe întreaga perioadă ce a făcut obiectul verificării care s-a concretizat prin deciziile de impunere emise la data de 30.09.2016, iar acesta a îndeplinit calitatea de administrator până în data de 12.05.2015.

Având în vedere cele expuse mai sus, Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., este neîntemeiat, astfel că recursul formulat potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 urmează a fi respins, ca nefondat, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., republicat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Covasna în nume propriu şi în numele Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Braşov împotriva sentinţei civile nr. 193/CA din 16 octombrie 2019 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 martie 2022.