Enforcement of government share-sale order: admissibility of separate penalty claims and personal effect of Article 24(3) Law 554/2004 coercive measures

Şedinţa publică din data de 30 martie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2022, reclamanţii A., B. şi C., în calitate de moştenitori ai defunctului A., au chemat în judecată pârâtul Guvernul României, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună: fixarea sumei definitive ce li se datorează de către pârât cu titlu de penalităţi, ca urmare a neexecutării de către acesta, în mod culpabil, a obligaţiei prevăzute în decizia civilă nr. 2370/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în şedinţa publică din data de 08.05.2019, în dosar nr. x/2015; stabilirea, în condiţiile art. 892 din C. proc. civ., despăgubirile pe care pârâtul le-o datorează, pentru neexecutarea în natură a obligaţiei prevăzute în decizia civilă nr. 2370/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în şedinţa publică din data de 08.05.2019, în dosar nr. x/2015.

Prin întâmpinare, pârâtul Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului, a invocat exceptia prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită, exceptia lipsei de obiect si implicit a interesului, excepţia inadmisibilităţii cererii.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1567 din 20 septembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis excepţia inadmisibilităţii şi a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B., C., în calitate de moştenitori ai defunctului A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, ca inadmisibilă.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1567 din 20 septembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A., B. şi C., în calitate de moştenitori ai defunctului A., au declarat recurs.

În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurenţii au susţinut că, întrucât jurisprudenţa nu a fost unitară în prezenta speţă, a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în vederea pronunţării unei hotărâri care să stabilească care anume este instanţa competentă să soluţioneze cererile privind executarea silită cu privire la titlul executoriu indicat mai sus, cauză care face obiectul Dosarului nr. x/2022, cu termen de judecată în data de 07.11.2022 (astfel cum rezultă din extrasul de pe portalul Înaltei Curţi de Casaţie şi justiţie anexat).

Pe cale de consecinţă, până la pronunţarea unei hotărâri în acest sens de către Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, nu se ştie cu certitudine care este instanţa competentă să soluţioneze cererile privind executarea silită cu privire la titlul executoriu în discuţie, respectiv fie instanţa de drept comun, fie instanţa de contencios administrativ, acesta fiind motivul pentru care recurentii au înţeles să invoce motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Astfel, în opinia sa, în ipoteza în care se stabileşte de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie faptul că instanţa competentă în acest caz este instanţa de drept comun, se impune admiterea prezentului şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa competentă să soluţioneze cauza.

Cu privire la interpretarea eronată a dispoziţiilor de drept material şi drept procesual, recurenţii au arătat că prima instanţă a dat o interpretare eronată dispoziţiilor art. 24 alin. (3) Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, respectiv dispoziţiilor art. 1436 alin. (3) C. civ.

Astfel, având în vedere dispoziţiile legale de mai sus, procedura prevăzută în art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, contrar susţinerilor primei instanţe, a fost îndeplinită, întrucât a fost cerută deja, de cel puţin unul dintre creditorii din cadrul dosarului cu privire la care se solicită executarea silită, amendarea primului-ministru al României la plata unei amenzi de 20 % din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, de la pronunţarea Deciziei I.C.C.J., secţia de contencios administrativ şi fiscal nr. 2370/08.05.2019 în dosarul nr. x/2015 până la executarea obligaţiei impuse în decizia menţionată, amendă care se va face venit la bugetul de stat (conform extrasului de pe portal anexat la prezenta).

Totodată, faţă de dispoziţiile art. 1436 alin. (3) C. civ., potrivit cărora, "Hotărârea judecătorească obţinută de unul dintre creditori împotriva debitorului comun profită şi celorlalţi creditori", au susţinut recurenţii că atâta vreme cât există deja o hotărâre pronunţată potrivit dispoziţiei art. 24 alin. (3) Legea nr. 554/2004, aceasta profită şi celorlalţi creditori din speţă.

In ipoteza în care s-ar admite contrariul, s-ar ajunge ca primul-ministru să fie obligat de cel puţin 10.000 ori (numărul creditorilor din speţă), prin hotărâri civile distincte, la plata unei amenzi de 20 % din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, de la pronunţarea aceleiaşi hotărâri, respectiv Decizia I.C.C.J., secţia de contencios administrativ şi fiscal nr. 2370/08.05.2019 în dosarul nr. x/2015, până la executarea obligaţiei impuse în decizia menţionată.

Pe cale de consecinţă, s-a hotărât deja de către Curtea de Apel Bucureşti, cu titlu definitiv şi cu putere de lucru judecat faţă de recurenti, amendarea primului-ministru la plata unei amenzi de 20 % din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, de la pronunţarea Deciziei I.C.C.J., secţia de contencios administrativ şi fiscal nr. 2370/08.05.2019 în dosarul nr. x/2015.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 şi 8 C. proc. civ.

4. Apărările formulate în recurs

Intimaţii-pârâţi Prim-ministrul României şi Guvernul României au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situaţiei de fapt reţinute.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 19 ianuarie 2023, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 30 martie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinări şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Potrivit art. I al O.G. nr. 55/2003, în derularea procesului de privatizare a SNP Petrom, Ministerul Economiei şi Comerţului va vinde direct pachetul de acţiuni către salariaţii societăţii care au drept de cumpărare, iar potrivit art. V din O.G. nr. 55/2003, care a modificat art. 9 din Anexa 1 la O.U.G. nr. 49/1997, salariaţii SNP Petrom au dreptul să achiziţioneze acţiuni ale societăţii până la limita de 8% din capitalul social la acelaşi preţ cu care se vor vinde acţiunile în cadrul procesului de privatizare, cota procentuală ce urmează să fie achiziţionată şi momentele la care se va realiza achiziţionarea acţiunilor de către aceştia urmând să fie stabilite prin hotărâre de Guvern.

În anul 2015 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal s-a înregistrat dosarul nr. x/2015 având ca părţi un litisconsorţiu format din 14.378 reclamanţi, 8.485 intervenienţi, persoane salariate în cadrul SNP Petrom S.A.. În cadrul acelui litigiu petenţii au solicitat instanţei, în contradictoriu cu Guvernul României, emiterea unei hotărâri de guvern pentru aplicarea dispoziţiilor art. 9 din Anexa 1 la O.U.G. nr. 49/1997 privind înfiinţarea SNP Petrom S.A.. Prin sentinţa nr. 1901/2015, Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea. În recurs, prin decizia nr. 2370/08.05.2019 (titlul executoriu) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul, a casat sentinţa de fond şi, rejudecând fondul litigiului, a admis acţiunea şi a obligat Guvernul României să adopte o hotărâre pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor art. 9 din Anexa 1 la O.U.G. nr. 49/1997, în vederea vânzării de acţiuni ale OMV Petrom S.A. (denumire în urma reorganizării SNP Petrom) până la limita de 8% din capitalul social la acelaşi preţ la care au fost vândute acţiunile în cadrul procesului de privatizare, sub sancţiunea unor penalităţi de 1000 RON pe fiecare zi de întârziere de la data pronunţării deciziei şi până la executarea obligaţiei. Instanţa de recurs a reţinut un drept legitim al petenţilor de a achiziţiona acţiuni şi o culpă a Guvernului prin pasivitatea de a adopta o hotărâre de Guvern pentru mai mult de 10 ani. Penalităţile au fost stabilite în baza art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004. La data de 14.07.2020 instanţa de recurs a respins solicitarea Guvernului de lămurire a dispozitivului deciziei nr. 2370/08.05.2019.

In acest context, instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamantii A., B. şi C., în calitate de moştenitori ai defunctului A., au chemat în judecată pârâtul Guvernul României, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună: fixarea sumei definitive ce li se datorează de către pârât cu titlu de penalităţi, ca urmare a neexecutării de către acesta, în mod culpabil, a obligaţiei prevăzute în decizia civilă nr. 2370/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în şedinţa publică din data de 08.05.2019, în dosar nr. x/2015; stabilirea, în condiţiile art. 892 din C. proc. civ., despăgubirile pe care pârâtul le-o datorează, pentru neexecutarea în natură a obligaţiei prevăzute în decizia civilă nr. 2370/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în şedinţa publică din data de 08.05.2019, în dosar nr. x/2015.

Prin sentinţa recurată, acţiunea a fost respinsă ca inadmisibilă, reclamantii exercitând calea de atac a recursului întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 şi 8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., presupune nereguli procedurale în ceea ce priveşte încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii.

Înalta Curte reţine că, potrivit prevederilor art. 130 alin. (2) C. proc. civ., "Necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.", iar în conformitate cu prevederile art. 131 alin. (1) acelaşi Cod, "La primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu".

Alin. (2) al aceluiaşi articol statuează că "În mod excepţional, în cazul în care pentru stabilirea competenţei sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuţia părţilor şi va acorda un singur termen în acest scop".

Textele menţionate sunt expresia intenţiei legiuitorului de a stabili clar aspectul competenţei unei instanţe, nerespectarea termenului procedural de invocare a necompetenţei atrăgând decăderea din dreptul de a pune în discuţie necompetenţa instanţei, respectiv lipsirea instanţei sesizate de posibilitatea invocării necompetenţei cu depăşirea termenului procedural menţionat, cu consecinţa corelativă a consolidării competenţei instanţei învestite, independent de norma care reglementează competenţa instanţei.

Efectul omisiunii de a invoca necompetenţa materială la primul termen de judecată la care părţile erau legal citate este stabilirea competenţei instanţei învestite cu soluţionarea cererii de chemare în judecată.

Verificând dosarul de fond, se constată că reclamanţii au adresat cererea de chemare în judecată Curţii de Apel Bucureşti, iar părţile nu au invocat excepţia necompetenţei materiale a instanţei.

Faţă de cele expuse anterior, se reţine că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ.

Nici motivul de nelegalitate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi reţinut în cauză.

În accepţiunea acestor dispoziţii legale, încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum şi prin încălcarea unor principii generale de drept. Altfel spus, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă, fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanţa a dat o greşită interpretare a acesteia sau faptele au fost reţinute greşit în raport de exigenţele textului de lege.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Astfel cum s-a reţinut, recurenţii au solicitat instanţei să dispună: fixarea sumei definitive ce li se datorează de către pârât cu titlu de penalităţi, ca urmare a neexecutării de către pârât, în mod culpabil, a obligaţiei prevăzute în decizia civilă nr. 2370/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în şedinţa publică din data de 08.05.2019, în dosar nr. x/2015; stabilirea, în condiţiile art. 892 din C. proc. civ., despăgubirile pe care pârâtul le-o datorează, pentru neexecutarea în natură a obligaţiei prevăzute în decizia civilă nr. 2370/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în şedinţa publică din data de 08.05.2019, în dosar nr. x/2015, întemeiată pe dispoziţiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, faţă de împrejurarea că pârâtul nu a înţeles, în mod culpabil, să execute obligaţia sa prevăzută în titlul executoriu menţionat.

Prin criticile de recurs, aceştia au susţinut că procedura prevăzută în art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, contrar susţinerilor primei instanţe, a fost îndeplinită, întrucât a fost cerută deja, de cel puţin unul dintre creditorii din cadrul Dosarului cu privire la care se solicită executarea silită, amendarea primului-ministru al României la plata unei amenzi de 20 % din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, de la pronunţarea Deciziei I.C.C.J., secţia de contencios administrativ şi fiscal nr. 2370/08.05.2019 în dosarul nr. x/2015 până la executarea obligaţiei impuse în decizia menţionată, argumente care sunt nefondate.

Astfel, conform paragrafului 65 din Decizia nr. 12/2018 pronunţată de ICCJ-Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în dosarul nr. x/2017), procedura de executare silită a hotărârilor de contencios administrativ prin care autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operaţiuni administrative (obligaţii de a face care implică faptul personal al debitorului), aşa cum este reglementată prin art. 24 din Legea nr. 554/2004 în forma în vigoare după adoptarea Legii nr. 138/2014, presupune două etape:

a)Într-o primă etapă, conform art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, la solicitarea creditorului, instanţa de executare aplică conducătorului autorităţii publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, care se face venit la bugetul de stat, iar reclamantului îi acordă penalităţi, în condiţiile art. 905 din C. proc. civ. (art. 906 după numerotarea realizată în urma republicării).

Dispoziţiile art. 906 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ. vorbesc de obligarea debitorului la plata în favoarea creditorului a unei penalităţi de la 100 la 1.000 RON pe zi de întârziere, stabilită până la executarea obligaţiei, dacă obligaţia nu este evaluabilă în bani, sau a unei penalităţi între 0,1% şi 1% din valoarea obiectului obligaţiei, pe zi de întârziere, dacă obligaţia este evaluabilă în bani.

Această etapă are un dublu scop:

- pe de o parte, dă efect principiului disponibilităţii care guvernează executarea silită şi în materia contenciosului administrativ (într-adevăr, debitorul nu este obligat să ceară executarea, iar dacă a cerut-o nu este obligat să o finalizeze, aşa cum rezultă explicit din dispoziţiile art. 24 alin. (5); altfel spus, fără o cerere formulată în temeiul art. 24 alin. (3) nu există executare silită în materia contenciosului administrativ (pentru ipotezele guvernate de art. 18 alin. (1) şi (4) lit. b) şi c) şi art. 24 alin. (1) deoarece s-a încălca principiul disponibilităţii; în plus, spre diferenţă de dreptul comun, executarea silită în astfel de situaţii se face de instanţa de executare şi nu de executorul judecătoresc, ceea ce este firesc deoarece în discuţie este constrângerea la exerciţiului puterii publice;

- pe de altă parte, prima fază are ca obiectiv să constrângă debitorul autoritate publică să execute în natură obligaţia care presupune faptul său personal, stabilită în sarcina sa de instanţa de contencios administrativ, iar mijloacele de constrângere sunt amenda în favoarea statului şi penalităţile în favoarea creditorului.

b) Într-o a doua etapă, dispoziţiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, care se suprapun în parte prevederilor din art. 906 alin. (4) din C. proc. civ., prevăd că "Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a amenzii şi de acordare a penalităţilor debitorul nu execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu, instanţa de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce se va datora statului şi suma ce i se va datora lui cu titlu de penalităţi, prin hotărâre dată cu citarea părţilor. Totodată, prin aceeaşi hotărâre, instanţa va stabili, în condiţiile art. 891 din C. proc. civ. (devenit art. 892 în urma republicării -), despăgubirile pe care debitorul le datorează creditorului pentru neexecutarea în natură a obligaţiei.

Cea de-a doua etapă, într-o primă variantă, are ca obiectiv executarea silită prin echivalent a obligaţiei amintite, în cazul în care debitorul refuză executarea în natură.

Astfel, potrivit art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, daca în termen de 3 luni de la data comunicării hotărârii de aplicare a amenzii şi de acordare a penalităţilor debitorul, în mod culpabil, nu executa obligaţia prevăzuta în titlul executoriu, instanţa de executare, la cererea creditorului, va fixa suma ce se va datora statului şi suma ce i se va datora lui cu titlu de penalităţi, prin hotărâre dată cu citarea părţilor. Totodată, prin aceeaşi hotărâre, instanţa va stabili, în condiţiile art. 892 din C. proc. civ., despăgubirile pe care debitorul le datorează creditorului pentru neexecutarea în natură a obligaţiei.

Preliminar, se constată că legea prevede două momente procedurale diferite la care se pot solicita/se pot stabili penalităţi de întârziere conform legii nr. 554/2004:

- pe de o parte, în temeiul art. 18 alin. (5) şi (6), odată cu soluţionarea acţiunii sau a recursului, la cererea părţii interesate (reclamantul);

- pe de altă parte, în temeiul art. 24 alin. (3), la cererea creditorului, în termenul de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită, care curge de la expirarea termenului prevăzut pentru executare în cuprinsul hotărârii definitive sau, în lipsă, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii.

De altfel, art. 18 alin. (5) şi (6) nu reprezintă decât o posibilitate mai energică pusă la dispoziţia creditorului de a cere încă din cursul judecăţii executarea obligaţiei principale sub sancţiunea penalităţilor, care încep să curgă încă de la împlinirea termenului de executare dat prin hotărâre sau, în lipsa acestuia, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti.

Dacă nu a uzat de această posibilitate, creditorul poate cere constrângerea debitorului prin penalităţi în temeiul art. 24 alin. (3), fiind aceleaşi penalităţi, care de data aceasta încep să curgă diferit.

Penalităţile devin obiect al executării silite (alături de despăgubiri, altele decât cele de întârziere) doar în condiţiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, după ce instanţa de executare (care este instanţa de contencios administrativ, conform art. 25 alin. (1) raportat la art. 2 alin. (1) lit. ţ) din Legea nr. 554/2004) a constatat că obligaţia de executare în natură nu este posibilă din cauza refuzului culpabil al debitorului şi, la cererea creditorului (necesară potrivit interpretării per a contrario a dispoziţiilor art. 24 alin. (5) din lege), dispune executarea ei prin echivalent, fixând sumele datorate creditorului cu titlu de penalităţi şi de despăgubire.

Acţiunile întemeiate pe art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 trebuie înţelese ca având întotdeauna drept capăt de cerere declanşarea procedurii de executare silită a debitorului care, fie nu şi-a îndeplinit obligaţia, fie a îndeplinit-o necorespunzător, fie a îndeplinit-o cu întârziere (acest capăt de cerere este unul în constatare, instanţa fiind chemată doar să constate una din cele trei situaţii posibile).

În situaţia în care creditorul deţine o hotărâre judecătorească în care s-a făcut aplicarea art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 şi totuşi formulează o cerere în temeiul art. 24 alin. (3) prin care pretinde şi aplicarea mijloacelor de constrângere, atunci instanţa este ţinută să constate dacă debitorul a îndeplinit obligaţia întocmai şi la timp sau, în caz contrar, să constate una din următoarele trei ipoteze logic posibile: că obligaţia nu a fost îndeplinită, sau că nu a fost îndeplinită întocmai, sau că a fost îndeplinită cu întârziere.

Prin urmare, în mod corect a reţinut prima instanţă că în speţă, cererea de fixarea sumei definitive ce li se datorează de către pârât cu titlu de penalităţi, ca urmare a neexecutării de către acesta, în mod culpabil, a obligaţiei prevăzute în decizia civilă nr. 2370/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în şedinţa publică din data de 08.05.2019, în dosar nr. x/2015 şi de stabilire, în condiţiile art. 892 din C. proc. civ., despăgubirile pe care pârâtul le-o datorează, pentru neexecutarea în natură a obligaţiei prevăzute în decizia civilă nr. 2370/2019, este inadmisibilă, fiind eronată interpretarea recurenţilor cu privire la îndeplinirea procedurii prevăzute de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, întrucât a fost cerută deja de cel puţin unul dintre creditorii din cadrul dosarului cu privire la care se solicită executarea silită, cu trimitere la dispoziţiile art. 1436 alin. (3) C. proc. civ. referitoare la hotărârea judecătorească obţinută de unul dintre creditori împotriva debitorului comun care profită si celorlaţi creditori, în condiţiile în care de hotărârea pronunţată în temeiul dispoziţiilor art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 se poate prevala doar creditorul cu privire la care s-a pronunţat hotărârea, iar nu un alt creditor.

De altfel, Înalta Curte constată că recurenţii invocă sentinţa nr. 1393/2022 a Curţii de Apel Bucureşti, astfel cum rezultă din extrasul de pe portalul instanţelor de judecată aflat la dosar, prin care a fost obligat Prim ministrul României la plata unei amenzi şi a penalităţilor de întârziere, în baza prevederilor art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, iar în cauza de faţă aceştia solicită fixarea cuantumului despăgubirilor întemeiată pe dispoziţiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004. De asemenea, se constată că în cadrul litigiului respectiv, recurenţii nu au avut calitatea de parte, astfel că nu pot fi primite argumentele recurenţilor astfel cum au fost formulate.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanţii A., B., C. împotriva sentinţei civile nr. 1567 din 20 septembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 30 martie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.