Annulling fiscal security measures: Strict interpretation of the "exceptional case" requirement for proving danger of asset concealment under Art. 213 CPCF
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the appeal filed by the tax administration authorities, ruling in favor of the taxpayer and upholding the appellate court's decision to annul and remove the enforcement security measures. The dispute concerned the legality of a decision instituting attachment and sequester security measures over the taxpayer's bank accounts and receivables, which the authorities justified by the debtor's status as a former associate and administrator of a company with significant tax debts and a state of inactivity. The court held that such measures are exceptional under Article 213(2) of the Fiscal Procedure Code and require concrete, objective proof of a danger that the debtor will hide, withhold, or squander assets to frustrate tax collection, rather than merely relying on the existence of unpaid tax obligations or past administrative roles. Furthermore, the court rejected the authority's argument regarding jurisdictional incompetence, noting that the security measures were accessory to the main administrative act and that the lower court had correctly assumed jurisdiction under Article 50(2) of the Fiscal Procedure Code, while also dismissing the challenge to the prior order on jurisdiction as not being expressly included in the appeal scope under the Civil Procedure Code.
Legislator headnote
AI generatedart. 148 din Legea nr. 31/1990, art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ, art. 466 alin. (4) din C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 496 alin. (1) C. proc. civ; Annulling fiscal security measures: Strict interpretation of the "exceptional case" requirement for proving danger of asset concealment under Art. 213 CPCF: The dispute concerned the legality of a decision instituting attachment and sequester security measures over the taxpayer's bank accounts and receivables, which the authorities justified by the debtor's status as a former associate and administrator of a company with significant tax debts and a state of inactivity. The court held that such measures are exceptional under Article 213(2) of the Fiscal Procedure Code and require concrete, objective proof of a danger that the debtor will hide, withhold, or squander assets to frustrate tax collection, rather than merely relying on the existence of unpaid tax obligations or past administrative roles. Furthermore, the court rejected the authority's argument regarding jurisdictional incompetence, noting that the security measures were accessory to the main administrative act and that the lower court had correctly assumed jurisdiction under Article 50(2) of the Fiscal Procedure Code, while also dismissing the challenge to the prior order on jurisdiction as not being expressly included in the appeal scope under the Civil Procedure Code.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedProcedural basis cited in the dispositive for dismissing the appeal as unfounded.
Substantive basis cited in the dispositive for ruling on the administrative law claim regarding the annulment of security measures.
Full text
Şedinţa publică din data de 23 martie 2022
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea formulată la data de 12.11.2019 şi înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa, sub nr. x/12.11.2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (ANAF), Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice (DGRFP) Galaţi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice (AJFP) Constanţa şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa - Serviciul Colectare Executare Silită Persoane Juridice, anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/15.10.2019, desfiinţarea măsurilor asigurătorii instituite prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/15.10.2019 şi obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată.
2. Hotărârea primei instanţe Prin sentinţa civilă nr. 37/CA din 18 martie 2020, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal:
- a admis acţiunea în contencios administrativ şi fiscal promovată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice (AJFP) Constanţa;
- a anulat Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/15.10.2019, precum şi măsurile asiguratorii înfiinţate în baza Deciziei nr. 92661/15.10.2019;
- a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâta ANAF şi a respins acţiunea în contradictoriu cu această pârâtă, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală;
- a obligat pârâta DGRFP Galaţi la plata către reclamant a sumei de 50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată - taxă judiciară de timbru.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 37/CA din 18 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal au formulat recurs pârâtele Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa şi Direcţia Regională a Finanţelor Publice Galaţi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3 şi pct. 8 C. proc. civ.
Cu referire la motivul de casare prevăzut de dispoziţiile 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., se susţine că instanţa de fond a încălcat competenţa de soluţionare a capătului de cerere având ca obiect desfiinţarea măsurilor asigurătorii instituite prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 92661/15.10.2301, respectiv poprirea asigurătorie şi sechestrul asigurător, competenţa soluţionării acestui capăt de cerere revenind instanţei de executare, şi nu Curţii de Apel Constanţa.
Din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispoziţiile 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. susţine că dispoziţiile art. 213 alin. (1) şi (2) Codul de procedură fiscală trebuie interpretate prin raportare la întreaga economie a acestui act normativ.
Susţine recurenta că măsurile asigurătorii au fost luate întrucât au existat indicii că existe pericolul ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă, ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, respectiv intimatul reclamant a avut calitatea de asociat cu o cotă de participare la beneficii şi pierderi de 40% din data de 27.10.2008 până la 10.12.2014, a deţinut calitatea de administrator din data de 27.10.2008 până la 10.12.2014, debitorul principal societatea B. S.R.L. figurează cu debite către bugetul de stat în cuantum de 3.924.239 RON, intimatul reclamant deţine funcţia de administrator şi asociat unic şi la C. S.R.L., iar starea de pasivitate manifestată prin neachitarea la termenul scadent a obligaţiilor bugetare aferente perioadei administrate precum şi faţă de demersurile întreprinde de organul de executare silită din cadrul AJFP Constanţa pentru recuperarea acestor sume sunt elemente de natură să conducă la îndeplinirea condiţiilor răspunderii solidare în sarcina intimatului reclamant.
Afirmă recurenta că în raport de prevederile art. 148 din Legea nr. 31/1990 administratorul societăţii nu se poate absolvi de atribuţiile şi obligaţiile conferite de actul constitutiv. Virarea la buget a obligaţiilor fiscale este obligatorie şi prioritară faţă de alte plăţi, întrucât menţinerea sau redresarea activităţii unei societăţi comerciale trebuie să fie rezultatul unui management eficient.
Totodată, afirmă că măsurile asigurătorii au fost luate în raport de vechimea şi cuantumul obligaţiilor fiscale datorate de societatea B. S.R.L. care exced posibilităţile de plată ale debitorului determinând pericolul semnificativ ca datoriile să nu fie achitate.
Prin urmare, susţine recurenta că este suficient pentru luarea măsurilor asigurătorii numai să se constate pericolul sustragerii/ascunderii/risipirii patrimoniului debitoarei cu consecinţa îngreunării procedurii de colectare, nefiind necesară producerea vreunuia dintre evenimentele precizate anterior.
4 Apărările formulate în cauză
Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind legală şi temeinică, susţinând în esenţă, că nu au fost respectate dispoziţiile art. 213 Codul de procedură fiscală, respectiv luarea măsurilor trebuie să fie raportată la o anumită atitudine de rea-credinţă a intimatului reclamant, fiind necesar a se dovedi tentativa acţiunii de sustragere, ascundere sau distrugere a activelor patrimoniale cu scopul de a zădărnici eforturile organelor fiscale de a executa creanţa fiscală.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor invocate prin cererea de recurs, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 92661 emisă la data de 15.10.2019, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa, în temeiul art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, a dispus instituirea măsurilor asigurătorii sub forma popririi asigurătorii asupra sumelor datorate reclamantului A. de terţ şi asupra disponibilităţilor băneşti din conturile bancare până la concurenţa sumelor stabilite prin procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate nr. x din data de 05.07.2016, respectiv suma de 3.924.239 RON.
Împotriva acestei decizii, reclamantul a formulat acţiunea în anulare admisă prin sentinţa atacată.
Prin invocarea motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa de fond a încălcat competenţa de soluţionare a capătului de cerere având ca obiect desfiinţarea măsurilor asigurătorii instituite prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 92661/15.10.2301, respectiv poprirea asigurătorie şi sechestrul asigurător, competenţa soluţionării acestui capăt de cerere revenind instanţei de executare, şi nu Curţii de Apel Constanţa.
Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. "Casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate:
"când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii".
Înalta Curte reţine că prin recursul formulat recurenta formulează critici exclusiv cu privire la sentinţa atacată nr. 37/CA/18.03.2020, fără a formula recurs şi împotriva încheierii de şedinţă din data de 04 martie 2020 când prima instanţă a respins excepţia de necompetenţă invocată de pârâte în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect desfiinţarea măsurilor asigurătorii stabilite prin decizia contestată.
Potrivit dispoziţiilor art. 466 alin. (4) din C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul.
Întrucât, spre deosebire de vechiul C. proc. civ., în actualul Cod nu se mai prevede că apelul/recursul declarat împotriva hotărârii se socoteşte făcut şi împotriva încheierilor premergătoare, instanţa de recurs apreciază că, pentru a putea face obiectul analizei instanţei de control judiciar, este necesar ca partea interesată să indice expres în cuprinsul căii de atac încheierile premergătoare pe care înţelege să le atace.
În lipsa unei menţiuni exprese în cuprinsul cererii de recurs în sensul că această cale de atac priveşte atât sentinţa civilă nr. 37/CA/18.03.2020, cât şi încheierea pronunţată în şedinţa publică din data de 04 martie 2020, orice critică adusă de recurentă soluţiilor pronunţate prin aceasta din urmă nu va putea fi primită, fiind vădit nefondată.
Potrivit art. 430 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.: "Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşata. Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă".
Pe cale de consecinţă, argumentele statuate de prima instanţă în cuprinsul încheierii pronunţate în şedinţa publică din 04 martie 2020 se bucură de autoritate de lucru judecat, criticile recurentei cu privire la conţinutul acesteia neputând fi primite.
Pe de altă parte, Înalta Curte reţine că instanţa de fond corect a stabilit a fi competentă a soluţiona şi capătul de cerere având ca obiect desfiinţarea măsurilor asigurătorii stabilite prin decizia contestată, în raport de prevederile art. 50 alin. (2) Codul de procedură fiscală şi caracterul accesoriu al acestora faţă de actul administrativ principal anulat, respectiv faţă de decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/15.10.2019.
Pe calea recursului de faţă, supus analizei instanţei de control judiciar, pârâta a atacat sentinţa de fond şi din perspectiva unor critici de nelegalitate subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Potrivit textului de lege invocat: "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.
În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente.
Recurenta pârâtă a invocat faptul că în motivarea deciziei atacate s-a reţinut existenţa indiciilor că există pericolul ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea prin raportare la faptul că intimatul reclamant a avut calitatea de asociat cu o cotă de participare la beneficii şi pierderi de 40% din data de 27.10.2008 până la 10.12.2014, a deţinut calitatea de administrator din data de 27.10.2008 până la 10.12.2014, debitorul principal societatea B. S.R.L. figurează cu debite către bugetul de stat în cuantum de 3.924.239 RON, intimatul reclamant deţine funcţia de administrator şi asociat unic şi la C. S.R.L., iar starea de pasivitate manifestată prin neachitarea la termenul scadent a obligaţiilor bugetare aferente perioadei administrate precum şi faţă de demersurile întreprinde de organul de executare silită din cadrul AJFP Constanţa pentru recuperarea acestor sume sunt elemente de natură să conducă la îndeplinirea condiţiilor răspunderii solidare în sarcina intimatului reclamant.
În raport de aceste elemente menţionate de recurentă, Înalta Curte reţine că nu au aptitudinea de a susţine legalitatea actului administrativ atacat.
Potrivit dispoziţiilor art. 213 alin. (2) şi (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, "(2) Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii şi sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepţionale, respectiv în situaţia în care există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Dispoziţiile art. 231 rămân aplicabile. Măsurile asigurătorii devin măsuri executorii la împlinirea termenului prevăzut la art. 230 alin. (1) sau art. 236 alin. (12), după caz, ori la expirarea perioadei de suspendare a executării silite. (...) (5) Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată şi semnată de către conducătorul organului fiscal competent".
Motivarea, atât în fapt cât şi în drept, reprezintă o condiţie de legalitate a actului administrativ, o garanţie împotriva arbitrariului, o dovadă de transparenţă, pentru a da posibilitatea cunoaşterii motivelor pentru care a fost emis, a elementelor de fapt şi de drept care au determinat adoptarea, persoanei interesate să aprecieze asupra legalităţii şi temeiniciei acestuia şi instanţei de judecată învestite de persoana care se pretinde vătămată să efectueze controlul jurisdicţional. Motivarea reprezintă o obligaţie generală, aplicabilă oricărui act administrativ, iar aprecierea asupra acesteia se realizează în concret, în raport de natura şi obiectul actului administrativ.
Obligativitatea motivării deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii este prevăzută imperativ de art. 213 alin. (5) din Codul de procedură fiscală, iar în raport de dispoziţiile alineatelor precedente, motivarea trebuie să se refere la cazurile excepţionale avute în vedere. Potrivit dispoziţiilor alin. (2), în cazuri excepţionale se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii şi sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietatea debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, respectiv în situaţia în care există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.
În interpretarea textului art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, Înalta Curte apreciază că legiuitorul a definit în ce constă starea de pericol (sustragerea/ascunderea/risipirea patrimoniului) şi care sunt consecinţele acesteia (se periclitează colectarea), iar pentru a stabili în ce măsură se justifică instituirea măsurilor asiguratorii, pot fi avute în vedere şi alte elemente decât cele indicate anterior.
Înalta Curte reţine că, recurenta-pârâtă nu a motivat în concret, cu argumente suficient de precise şi concordante, nici existenţa unei situaţii excepţionale, nici a pericolului sustragerii, ascunderii sau risipirii patrimoniului.
Mai mult decât atât, organele fiscale nu au dovedit existenţa elementelor care să formeze convingerea că intimatul reclamant ar fi încercat să risipească patrimoniul astfel încât să îngreuneze posibilitatea de recuperare a debitelor suplimentare stabilite.
Instituirea măsurilor asigurătorii reprezintă o măsură cu un caracter exceptional, fiind astfel calificată chiar prin prevederile art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală, putând fi dispusă în ipotezele arătate strict de norma legală, respectiv atunci când există pericolul ca bunurile mobile şi/sau imobile ale debitorului să fie sustrase, ascunse ori risipite, fiind astfel, periclitată sau îngreunată în mod considerabil colectarea.
Îndeplinirea condiţiilor cerute de art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală reclamă analizarea, în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze, a împrejurărilor ce relevă iminenţa diminuării patrimoniului, fapt de natură a periclita plata datoriilor fiscale.
Sintagma "în cazuri excepţionale" prevăzută de norma juridică confirmă faptul că măsura asigurătorie este o măsură de excepţie, iar nu una de drept comun, astfel încât dacă organele fiscale constată neîndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor fiscale, nu există un temei suficient pentru luarea măsurilor asigurătorii. Luarea măsurilor asigurătorii trebuie raportată la o anumită atitudine de rea-credinţă a debitorului care încearcă să-şi sustragă, ascundă sau să distrugă activele patrimoniale cu scopul de a zădărnici eforturile organelor fiscale de a executa creanţa fiscală.
Astfel, constată Înalta Curte că măsurile asigurătorii nu sunt o etapă obligatorie care precede orice executare silită, ci se aplică doar în cazurile limitate în care există indicii că executarea va fi îngreunată prin atitudinea debitorului.
Pericolul la care face referire legea trebuie să fie unul concret şi obiectiv, în sensul existenţei unor indicii că respectivul contribuabil urmează să se sustragă de la plata obligaţiilor fiscale care îi vor incumba.
Luarea măsurilor asigurătorii trebuie raportată la o anumită atitudine de rea-credinţă a debitorului care încearcă să-şi sustragă, ascundă sau să distrugă activele patrimoniale cu scopul de a zădărnici eforturile organelor fiscale de a executa creanţa fiscală. Însuşi legiuitorul a definit ce înseamnă caracterul excepţional:
"atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea."
Pentru ca măsurile asigurătorii să poată fi dispuse trebuie verificate, la data luării măsurilor, ipotezele de excepţie avute în vedere de legiuitor. Ca atare, pentru luarea măsurilor în aceste condiţii, trebuie să existe date certe, susţinute de probatoriu, care să ducă la concluzia existenţei pericolului că debitorul se sustrage, sau îşi ascunde ori îşi risipeşte patrimoniul.
Textul de lege anterior menţionat stabileşte în mod clar că instituirea măsurilor asigurătorii este "una excepţională" şi poate fi luată numai în ipoteza în care "există pericolul ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea".
Aşadar, împrejurarea că intimatul reclamant a avut calitatea de asociat cu o cotă de participare la beneficii şi pierderi de 40% din data de 27.10.2008 până la 10.12.2014, a deţinut calitatea de administrator din data de 27.10.2008 până la 10.12.2014, debitorul principal societatea B. S.R.L. figurează cu debite către bugetul de stat în cuantum de 3.924.239 RON, intimatul reclamant deţine funcţia de administrator şi asociat unic şi la C. S.R.L., iar starea de pasivitate manifestată prin neachitarea la termenul scadent a obligaţiilor bugetare aferente perioadei administrate precum şi faţă de demersurile întreprinse de organul de executare silită din cadrul AJFP Constanţa pentru recuperarea acestor sume, nu poate fi circumscrisă cerinţei dispoziţiei legale, respectiv "în cazuri excepţionale".
Organul fiscal nu a probat, prin date obiective, pericolul că debitorul s-ar putea sustrage, ar putea ascunde ori şi-ar putea risipi patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, astfel că luarea măsurilor asigurătorii prin decizia atacată nu s-a făcut în conformitate cu prevederile legale, organul fiscal neinvocând şi nedovedind nicio situaţie concretă din care să rezulte că este îndeplinită condiţia prevăzută de textul legal, respectiv aceea a existenţei pericolului sustragerii, ascunderii sau risipirii patrimoniului reclamantului.
În concluzie, Înalta Curte constată că sentinţa atacată nu este dată cu greşita interpretare sau aplicare a dispoziţiilor de drept material incidente în cauză.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurentele-pârâte Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa şi Direcţia Regională a Finanţelor Publice Galaţi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa împotriva sentinţei civile nr. 37/CA din 18 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 martie 2022.