Inadmissibility of revision for violation of EU primacy: Conflict of interest recommendation vs. statutory incompatibility

Şedinţa publică din data de 22 martie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei, cadrul procesual

Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba-Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 18.04.2016, sub nr. de dosar x/2016, reclamantul A. a solicitat a se constata că nu este în stare de incompatibilitate şi să se dispună anularea în întregime a raportului de evaluare. Prin Raportul de evaluare nr. x/29.03.2016 întocmit de inspectorul de integritate din cadrul Agenţiei Naţionale de Integritate, în temeiul prevederilor art. 8, art. 9, art. 10 lit. b), e) şi f) şi Secţiunea a 3-a din Capitolul I al Titlului II din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, s-a dispus: Comunicarea Raportului de evaluare persoanei evaluate; Comunicarea Raportului de evaluare Instituţiei Prefectului Judeţului Bihor, pentru informare şi luarea măsurilor legale ce se impun, după rămânerea definitivă a acestuia; sesizarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Salonta cu privire la existenţa unor indicii referitoare la săvârşirea de către A., primar al Comunei Mădăras, judeţul Bihor, pentru mandatele 2008- 2012 şi 2012-2016, a infracţiunii de fals în declaraţii, prevăzută de dispoziţiile art. 326 din Legea nr. 286/2009 privind C. pen.

Soluţia primei instanţe

Prin sentinţa nr. 179/CA/2016-PI din 19 septembrie 2016 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal s-a respins acţiunea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtei Agenţia Naţională de Integritate, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei nr. 179/CA/2016-PI din 19 septembrie 2016 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în condiţiile art. 483 C. proc. civ. reclamantul A. a declarat recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin Decizia nr. 1393 pronunţată la data de 14.03.2019 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins recursul formulat de A. împotriva sentinţei nr. 179/CA/2016-PI din 19 septembrie 2016 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Prin cererea de revizuire înregistrată la data de 01.04.2019, pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2019, revizuentul A., în contradictoriu cu intimata Agenţia Naţională de Integritate, a solicitat revizuirea sentinţei civile nr. 179/CA/2016 din 19.09.2016 pronunţată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2016 şi ca urmare a rejudecării, admiterea acţiunii formulate de reclamant, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii de revizuire revizuentul a arătat, în esenţă, că prin sentinţa civilă nr. 179/CA/2016 - P.I. pronunţată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin Decizia nr. 1393/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a respins acţiunea formulată de revizuentul din prezenta cauză împotriva raportului de evaluare prin x/29.03.2016 emis de intimat, prin care s-a reţinut existenţa stării de incompatibilitate în ceea ce-l priveşte de revizuent.

Revizuentul a mai susţinut, în esenţă, că îşi întemeiază cererea de revizuire pe prevederile art. 21 din Legea nr. 554/2004 arătând că sentinţa a cărei revizuire se cere a fost pronunţată fără a se avea în vedere prevederile art. 13 din Recomandarea nr. 10/2000 a Comitetului Miniştrilor Statelor Membre, precum şi faptul că legislaţia română este net dezavantajoasă pentru revizuent şi nu respectă principiul priorităţii dreptului Uniunii. Conform susţinerilor revizuentului, prin sentinţa atacată instanţa a interpretat dreptul naţional într-o manieră contrară dreptului european.

Prin sentinţa nr. 120/35/CA/2019 Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins, atât cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu întrebarea preliminară formulată de revizuentul A., cât şi cererea de revizuire formulată de acesta, în contradictoriu cu intimata AGENŢIA NAŢIONALĂ DE INTEGRITATE, împotriva sentinţei civile nr. 179/CA/2016 din data de 19.09.2016 pronunţată de Curtea de Apel Oradea în dosar nr. x/2016, ca inadmisibile.

Împotriva sentinţei nr. 120 din data de 26.06.2019, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul A..

Prin Decizia nr. 3728 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal în data de 22 iulie 2020 s-a admis recursul declarat de recurentul A. împotriva sentinţei nr. 120 din 26 iunie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a casat sentinţa recurată şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Hotărârea ce face obiectul recursului dedus prezentei judecăţi

Prin sentinţa nr. 68/CA/2019 -P.I. pronunţată în data de 10 iunie 2021, Curtea de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în rejudecare, după casare cu trimitere, a respins, atât cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu întrebarea preliminară formulată de revizuentul A., cât şi cererea de revizuire formulată de acesta, în contradictoriu cu intimata AGENŢIA NAŢIONALĂ DE INTEGRITATE, împotriva sentinţei nr. 88/09.05.2016 pronunţată de Curtea de Apel Oradea în dosar nr. x/2016, ca inadmisibile.

Recursul formulat în cauză şi motivele de casare invocate

Împotriva sentinţei nr. 68/CA/2021 -P.I. pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în data de 10 iunie 2021 a declarat recurs revizuentul A., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate, reţinerea cauzei spre rejudecare, urmând ca apoi să fie admise cererile sale, astfel cum au fost formulate în faţa primei instanţe.

În cuprinsul motivelor de recurs, a susţinut recurentul că hotarârea recurată este criticabilă cel puţin sub un aspect, pe care instanţa de judecată a cererii de revizuire nu 1-a avut in vedere, aspect care se refera la puterea juridica unei astfel de recomandări, deoarece recomandările, în cazul de faţă fiind vorba de Recomandarea R10 din 2000, sunt acte oficiale adoptate de instituţii europene, publicate apoi in Jurnalul Uniunii Europene şi, deci, opozabile erga-omnes.

In sens larg, lato-sensu, recurentul apreciază că acestea trebuie sa fie avute in vedere şi sa li se dea eficienta juridicăm deoarece un act normativ, un act juridic este adoptat pentru a produce efecte juridice si nu doar pentru simpla sa adoptare spre a reglementa un domeniu şi fără a i se da aplicabilitate şi eficienţă juridică.

Recomandările pot fi utile pentru clarificarea unor probleme de drept, în mod formal iar recomandările, formulate de către Consiliu si Comisie, sunt de cele mai multe ori invitaţii adresate Statelor Membre de a-si modifica legislaţia naţionala si de a o adapta unui cadru general propus, de cele mai multe ori, recomandările preced acte cu caracter obligatoriu ale Comunităţii (regulament, directiva, decizie).

Trebuie observat ca articolul 211 TCE conferă Comisiei competenta de a formula recomandări sau opinii în domeniile prevăzute de tratat, nu numai unde este prevăzut expres acest lucru, ci si atunci când consideră necesar.

Literatura de specialitate a apreciat ca aceste acte pot avea un efect persuasiv, atunci când sunt menţionate într-o hotărâre a Curţii Europene de Justiţie iar instanţele naţionale sunt obligate sa le urmeze dacă interpretează dreptul comunitar, atunci când indică scopul legislaţiei comunitare.

De altfel, mai susţine recurentul- revizuent, potrivit interpretărilor date cu privire la forţa juridica a legislaţiei europene, s-a făcut o clasificare cu privire la evidenţierea funcţiilor pe care actele uniunii le pot avea, iar o prima funcţie s-a considerat a fi cea interpretativă, acest lucru însemnând faptul ca ele pot fi utilizate în vederea unei corecte interpretări si aplicări a normelor europene.

Poziţia CJUE, cu privire la instrumentele juridice care nu sunt obligatorii, adică recomandarea, în cazul de faţă, este că o astfel de recomandare poate avea un rol semnificativ în procesul de interpretare a unui regulament (menţionează cauza C-149/73 Otto Witt KeHottptzffltamt Hamburg-Eriais, Hotatarea din 12 decembrie 1973, cauza cll3/7S, Giardano hecassetti c Administratione delîe finanze dello Statao, Hotatarea din 15 iunie 1976) care trebuiesc luate în considerare atât de instanţele Uniunii Europene cat si de instanţele naţionale ale statelor membre.

La început, Curtea Europena de Justiţie s-a dovedit rezervată în a acorda efecte juridice instrumentelor care nu aveau caracter obligatoriu, cum ar fi recomandarea, însă ulterior, Curtea si-a extins opinia si a apreciat că, în sens larg, recomandările trebuies avute in vedere la judecarea cauzelor atât de către instanţele europene cât şi de către instanţele naţionale ale statelor membre, sens în care solicită instanţei de recurs să aibă în vedere practica C.J.U.E. din cauza C-367/98, Comisia Comunităţilor Europene c. Republicii Portugheze, Hotărârea din 4 iunie 2002; C.J.U.E..cauza C-483/99, Comisia Comunităţilor Europene c. Republicii Franceze. Hotărârea din 4 iunie 2002; C.J.U.E., cauza C-503/99, Comisia Comunităţilor Europene c. Regatului 5 Belgiei, Hotărârea din 4 iunie 2002.

Mai mult decât atât, susţine recurenta că recomandările si celalate acte ale UE care nu ar avea aplicabilitate si caracter obligatoriu, contribuie totuşi la implementarea unor dispoziţii obligatorii şi sunt de natură să dea naştere unor aşteptări legitime ale destinatarilor acestora şi chiar pot sta la baza atragerii răspunderii delictauale ale instituţiilor Uniunii Europene emitente asa după cum retine si literature juridica de specialitate.

Instanţa de judecata a cerereii de revizuire nu a făcut altceva decât să reţină în motivare ca exista o confuzie intre instituţiile uniunii si astfel reţine în mod greşit că între Consiliul European, Consiliul U.E., şi Consiliul Europei şi că toate cele trei entităţi, deşi au o denumire semantic apropiată în limba română, sunt distincte unele de altele iar Consiliul Europei nu este o instituţie a Uniunii Europene, spre deosebire de Consiliul U.E., ci reprezintă o organizaţie internaţională distinctă de Uniunea Europeană.

Ori, atunci când instanţa în motivare reţine că inclusiv practica judiciara la nivelul uniunii europene nu da efect juridic unei astfel de recomandări, în mod cert nu cunoaşte şi nu cunoştea practica judiciară reprezentata de Cauza C 322 din 2008 Salvatore Grimaldi împotriva Fonds des maladies profesionnelles având ca obiect pronunţarea unei hotărâri preliminare privind interpretarea Recomandării Comisiei pentru statele membre din 23 iulie 1962 privind adoptarea unei liste europene a bolilor profesionale (JO 1962, 80, p. 2188) şi a Recomandării 66/462 a Comisiei din 20 iulie 1966 privind condiţiile de despăgubire a persoanelor care suferă de boli profesionale (JO 1966, 147, p. 2696), în lumina articolului 189 al cincilea paragraf din Tratatul CEE.

Astfel, CJUE, în această cauza a statuat "pronunţându-se cu privire la întrebarea care i-a fost adresată de Tribunal du travail din Bruxelles, prin hotărârea din 28 octombrie 1988, hotărăşte: în lumina articolului 189 al cincilea paragraf din Tratatul CEE Recomandarea Comisiei din 23 iulie 1962 privind adoptarea unei liste europene a bolilor profesionale şi Recomandarea 66/462 din 20 iulie 1966 privind condiţiile de despăgubire a persoanelor care suferă de boli profesionale, nu pot prin ele însele să confere justiţiabililor drepturi de care aceştia să se poată prevala în faţa instanţelor naţionale. Cu toate acestea, instanţele naţionale au oblisaţia de a lua în considerare recomandările în vederea soluţionării litigiilor care le sunt prezentate, în special atunci când acestea pot explica interpretarea altor dispoziţii naţionale sau comunitare. B..,,

Mai mult decât atât, recurentul solicită a se avea în vedere faptul că şi Curtea Constituţionala a României retine, aplica si menţionează în motivarea unor decizii trimiteri la recomandări, enumerând astfel Decizia 757 din 23 noiembrie 2017, unde curtea face trimitere şi motivează soluţia cu referire directa la Recomnadarea 19 din 2000.

Solicită a se constata că Recomandarea nr. R (2000) 10 a Comitetului Miniştrilor Statelor Membre ale Consiliului Europei este un act juridic adoptat pentru a produce efecte juridice, iar recomandările şi celelalte acte ale UE care nu au aplicabilitate şi caracter obligatoriu, contribuie totuşi la implementarea unor dispoziţii obligatorii şi sunt de natură să dea naştere unor aşteptări legitime ale destinatarilor acestora şi chiar pot sta la baza atragerii răspunderii delictuale ale instituţiilor Uniunii Europene emitente.

Mai mult, în cadrul procedurii preliminare, rolul Curţii este acela de a oferi o interpretare a dreptului Uniunii sau de a se pronunţa cu privire la validitatea acestuia, şi nu de a aplica acest drept la situaţia de fapt care face obiectul acţiunii principale, rol ce revine instanţei naţionale. Astfel spus, Curtea de Justiţiei a Uniunii Europene nu este competentă să se pronunţe cu privire la problemele de fapt ivite în cadrul litigiului principal şi nici să soluţioneze eventualele divergenţe de opinii în interpretarea sau aplicarea normelor de drept naţional.

Totodată, arată că instanţele naţionale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcţie de particularităţile fiecărei cauze, atât asupra necesităţii unei întrebări preliminare în vederea soluţionării fondului litigiilui, cât li asupra pertinenţei întrebărilor adresate Curţii de Justiţiei a Uniunii Europene. Curtea de Justiţiei a Uniunii Europene a recunoscut instanţelor naţionale o marjă largă de apreciere a relevanţei unei hotărâri preliminare, acestor instanţe revenindu-le obligaţia de a înainta o cerere preliminară doar atunci când există dubii în legătură cu aplicarea sau interpretarea unei norme comunitare.

Consideră, astfel, că susţinerile şi mijloacele de apărare formulate nu au fost serios examinate, împrejurare ce denotă, în fapt, necercetarea cererii de revizuire din perspectiva motivelor invocate.

Ca atare, instanţa în rejudecarea cererii de revizuire a făcut iar o judecare fără a ţine cont de acesta hotărâre a CJUE în cauza C 322/88 si de decizii ale Curţii Constitutrionale, şi astfel, apreciază că este un motiv întemeiat de a formula o cerere de recurs, ce solicită a fi admisă, cu consecinţa rejudecarii si apoi a admiterii cererii de revizuire cat si a cererii de sesizare a CJUE.

În concluzie, recurentul susţine că hotărârea recirată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând astfel admiterea recursului, cu consecinţa admiterii cererilor formulate.

În continuare, recurentul a formulat din nou cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, solicitând Curţii să se pronunţe cu titlu preliminar dacă articolul 13 din Recomandarea 10/2000 se opune cu întreaga reglementare a Legii nr. 161/2003 ce se impune a se interpreta cu privire la speţa de faţă, sau numai în mod special cu norma internă reprezentată de către art. 87 alin. (1) lit. d) şi g) din Legea nr. 161/2003 pe care se fundamentează Raportul de evaluare al Agenţiei Naţionale de Integritate cu privire la incompatibilitate/conflict de interese.

Atât întrebarea preliminară cât şi motivele invocate de recurentul - revizuent în susţinerea cererii de sesizare sunt identice cu cele formulate la momentul judecării iniţiale a cererii de revizuire, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2019 înregistrat pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, soluţionat prin sentinţa nr. 120/35/CA/2019 din 26 iunie 2019, casată cu trimitere spre rejudecare, prin Decizia Înalte Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal nr. 3728/22 iulie 2020, cererea iniţială de Sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene regăsindu-se ataşată la dosarul anterior menţionat.

Apărări formulate în cauză

Intimata Agenţia Naţională de Integritate a formulat întâmpinare la recursul promovat de recurentul - revizuent, în cadrul căreia, a invocat nulitatea recursului şi pe fondul acestuia a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin Rezoluţia Preşedintelui completului învestit cu soluţionarea dosarulu din data de 17.09.2021, s-a fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 22 martie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când, după soluţionarea cu prioritate a excepţiei nulităţii recursului, invocată de intimata - pârâtă în cadrul întâmpinării, în sensul respingerii acesteia, conform considerentelor expuse în practicaua prezentei hotărâri, Înalta Curte, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei, în baza art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise reţinând dosarul spre soluţionare pe fondul recursului ce face obiectul prezentei judecăţi.

Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Înalta Curte, examinând hotărârea atacată în raport de criticile formulate de recurentul- revizuient şi de prevederile legale incidente în cauza de faţă, constată că recursul ce face obiectul prezentei judecăţi este nefondat, motiv pentru care urmează a-l respinge, în considerarea următoarelor argumente:

Analizând litigiul ce face obiectul judecăţii, reţine Înalta Curte că recurentul- revizuent A. a supus controlului de legalitate Raportul de evaluare nr. x/29.03.2016, prin care intimata a reţinut în sarcina sa existenţa stării de incompatibilitate prevăzută de dispoziţiile art. 87 alin. (1) lit. d) şi g) din Legea nr. 161/2003, susţinuându-se că a deţinut concomitent funcţia de primar al comunei Mădăras precum şi calitatea de comerciant persoană fizică şi aceea de administrator al unei societăţi comerciale.

Prin sentinţa nr. 179/CA/2016-PI din 19 septembrie 2016 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal s-a respins acţiunea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtei Agenţia Naţională de Integritate, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei nr. 179/CA/2016-PI din 19 septembrie 2016 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în condiţiile art. 483 C. proc. civ. reclamantul A. a declarat recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin Decizia nr. 1393 pronunţată la data de 14.03.2019 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal a respinge recursul formulat de A. împotriva sentinţei nr. 179/CA/2016-PI din 19 septembrie 2016 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Prin cererea de revizuire înregistrată la data de 01.04.2019, pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, revizuentul A., în contradictoriu cu intimata Agenţia Naţională de Integritate, a solicitat revizuirea sentinţei civile nr. 179/CA/2016 din 19.09.2016 pronunţată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2016 şi ca urmare a rejudecării, admiterea acţiunii formulate de reclamant, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa nr. 68/CA/2019 -P.I. pronunţată în data de 10 iunie 2021, Curtea de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în rejudecare, după casarea cu trimitere dispusă prin Decizia nr. 3728 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal în data de 22 iulie 2020, a respins, atât cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu întrebarea preliminară formulată de revizuentul A., cât şi cererea de revizuire formulată de acesta, în contradictoriu cu intimata AGENŢIA NAŢIONALĂ DE INTEGRITATE, împotriva Sentinţei 179/CA/2016 din 19.09.2016 pronunţată de Curtea de Apel Oradea în dosar nr. x/2016, ca inadmisibile, reţinând în esenţă că Recomandarea nr. R (2000) 10 a Comitetului Miniştrilor Statelor Membre privind codurile de conduită ale funcţionarilor publici, nu are relevanţă asupra fondului cauzei, aceasta referindu-se la instituţia conflictului de interese, în vreme de revizuentul a fost constatat în stare de incompatibilitate.

Soluţia dată de instanţa învestită cu judecarea cererii de revizuire este împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, pentru argumentele ce vor fi redate în continuare.

Astfel, Înalta Curte constată că, deşi, în cadrul recursului recurentul a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., din examinarea cererii de recurs se poate cu uşurinţă observa că motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., ce vizează, în esenţă, nemotivarea hotărârii sau împrejurarea că aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei, nu a fost argumentat, nefiind indicate în concret niciun fel de aspecte care să demonstreze, respectiv, care să susţină motivul de nelegalitate invocat.

Reţinând, aşadar, lipsa evidentă de prezentare de către recurentul-revizuent A. a criticilor din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., instanţa de control judiciar constată deopotrivă că hotărârea recurată este judicios motivată, coerentă şi răspunde criticilor şi argumentelor înfăţişate de toate părţile cauzei, fiind altfel pe deplin respectate prevederile art. 425 C. proc. civ. şi limitele cercetării judecătoreşti impuse de dispoziţiile 21 din Legea nr. 554/2004 şi art. 513 din C. proc. civ.

Ceea ce trebuie observat în cauză este faptul că cerinţa existenţei unei motivări concise, care nu are elemente de contradictorialitate, este îndeplinită, fiind respectate garanţiile unui proces echitabil şi ale dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt ocrotite prin prisma dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel că nu se poate reţine incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material, nu poate fi reţinut, iar în acest sens Înalta Curte are în vedere că, potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

În ceea ce priveşte soluţia dată cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu întrebarea preliminară formulată de recurentul - revizuent, Înalta Curte constată că, raportat la actul juridic ce se solicită a fi interpretat, respectiv Recomandarea nr. R (2000) 10 a Comitetului Miniştrilor Statelor Membre privind codurile de conduită ale funcţionarilor publici, emis de Comitetul Miniştrilor Statelor Membre ale Consiliului Europei, în mod corect a constatat instanţa de primă jurisdicţie că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene precum şi jurisprudenţa C.J.U.E pentru formularea unei întrebări preliminare.

Conform art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, pe cale de hotărâre preliminară, cu privire la interpretarea şi validitatea dreptului Uniunii.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene precum şi din jurisprudenţa C.J.U.E. în materie rezultă condiţiile de admisibilitate ale unei cereri de întrebare preliminară, respectiv relevanţa chestiunii de drept cu privire la soluţionarea cauzei, condiţia ca întrebarea să privească interpretarea şi validitatea dreptului Uniunii Europene şi condiţia ca textul din dreptul U.E. a cărui interpretare se doreşte să nu fie atât de clar încât să nu fie necesară o dezlegare din partea C.J.U.E.

Ori, faţă de conţinutul actului juridic a cărui interpretare se cere, respectiv art. 13 din Recomandarea nr. R (2000) 10 a Comitetului Miniştilor Statelor Membre privind codurile de conduită ale funcţionarilor publici, ce vizează principii de reglementare a conflictului de interese, în condiţiile în care fondul litigiului îl constituie raportul de evaluare prin care s-a reţinut existenţa stării de incompatibilitate, cele două instituţii juridice (conflictul de intere şi incompatibilitatea) fiind diferite, în acord cu instanţa de primă jurisdicţie şi Înalta Curte constată că cererea recurentului - revizuent prin care tinde a lămuri din punct de vedere comunitar noţiunea şi conţinutul faptei de conflict de interese nu este de natură a duce la dezlegarea cauzei, neavând legătură cu prezentul litigiu.

În concluzie, având în vedere că articolul 13 din Recomandarea R (2000) 10 privind codurile de conduită ale funcţionarilor publici, invocat de recurentul - revizuent, reglementează situaţia conflictului de interes şi nu pe cea a stării de incompatibilitate (incidentă în speţă), între cele două instituţii neexistând similitudine, în mod corect instanţa de primă jurisdicţie a reţinut inadmisibilitatea cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu întrebarea preliminară formulată de recurentul - revizuent, pentru neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.

Deopotrivă, constată Înalta Curte că şi soluţia dată cererii de revizuire este legală, fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 554/2004, conform cărora: "(1) Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunţarea hotărârilor rămase definitive prin încălcarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene, reglementat la art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României, republicată."

Din interpretarea dispoziţii lor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 rezultă că o condiţie esenţială de admisibilitate a oricărei cereri de revizuire întemeiată pe aceste prevederi speciale o constituie invocarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene. Astfel, cazul de revizuire în discuţie a fost conceput ca un ultim remediu intern, menit să asigure preeminenţa prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii şi a celorlalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu.

În cauză, revizuentul a invocat încălcarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene prin prisma pretinsei nerespectări a dispoziţiilor art. 13 din Recomandarea nr. R (2000) 10 a Comitetului Miniştrilor Statelor Membre privind codurile de conduită ale funcţionarilor publici, ce reglementează situaţia conflictului de interese.

Ori, aşa cum s-a reţinut şi anterior, în condiţiile în care fondul litigiului dedus judecăţii vizează existenţa a două situaţii de incompatibilitate, iar art. 13 din Recomandarea nr. R (2000) 10 a Comitetului Miniştrilor Statelor Membre, în raport de care recurentul - revizuent a formulat cererea de revizuire, conţine principii de reglementare a conflictului de interese, în mod legal instanţa de primă jurisdicţie a constatat inadmisibilitatea cererii de revizuire întemeiată de recurenta - revizuentă pe dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 554/2004, norma europeană pretins încălcată, invocată de recurentul - revizuent neavând legătură cu prezentul litigiu.

Cum instanţa de primă jurisdicţie a reţinut inadmisibilitatea revizuirii în considerarea faptului că norma europeană pretins încălcată nu are legătură cu fondul litigiului, şi nu raportat la emitentul acesteia ori la caracterul Recomandării, susţinerile recurentului referitoare la utilitatea recomandărilor şi la obligaţia instanţelor de a le respecta, nu vor fi avute în vedere, fiind străine cauzei.

Astfel, Înalta Curte constată că dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită prima instanţă, reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente, hotărârea recurată nefiind susceptibilă de reformare, criticile recurentului - revizuent fiind neîntemeiate.

În ceea ce priveşte reiterarea cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu aceeaşi întrebare preliminară şi raportat la aceleaşi motive, în condiţiile în care aceasta a fost reanalizată de instanţa învestită cu rejudecarea cererii de revizuire, după casarea cu trimitere dispusă prin Decizia nr. 3728 din 22 iulie 2020, iar în cadrul prezentului control de legalitate această instanţa a analizat hotărârea recurată inclusiv sub aspectul modului de soluţionare a cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu aceeaşi întrebare preliminară ce vizează articolul 13 din Recomandarea 10/2000, Înalta Curte constată că demersul recurentului, de reformulare a aceleiaşi cereri de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, apare ca inadmisibil.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru aceste considerente, nefiind identificate motive de casare a sentinţei, prin prisma prevederilor ar. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul formulat de recurentul-revizuent A., ca nefondat, cu consecinţa menţinerii hotărârii atacate, ca legale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de recurentul-revizuent A. împotriva sentinţei nr. 68/CA/2021-P.I. din 10 iunie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 22 martie 2022.