Inadmissibility of EU preliminary reference and revision based on Council of Europe Recommendation rather than EU law; incompatibility versus conflict of interest

Şedinţa publică din data de 22 martie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 08.01.2016, sub număr de dosar x/2016 reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate, anularea Raportului de evaluare nr. x/18.12.2015 prin care s-a reţinut existenţa stării de incompatibilitate întrucât, începând cu 20.06.2012, a deţinut, simultan, atât funcţia de primar al Comunei Uileacu de Beiuş, judeţul Bihor, cât şi calitatea de comerciant persoană fizică autorizată, fiind încălcate dispoziţiile art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003.

Prin sentinţa nr. 88 din 9 mai 2016, Curtea de Apel Oradea a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, cu privire la pct. 3 din Raportul de evaluare (prin care s-a dispus sesizarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Aleşd cu privire la existenţa unor indicii referitoare la săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii, prevăzută de art. 326 din Legea nr. 286/2009 privind C. pen.), invocată de pârâtă, şi, în consecinţă, a respins, ca inadmisibilă, acţiunea în ceea ce priveşte pct. 3 din Raportul de evaluare.

Deopotrivă, a respins, ca nefondată, acţiunea reclamantei, de anulare a Raportului de evaluare.

Împotriva acestei sentinţe, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., reclamanta A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi, în rejudecare, admiterea acţiunii.

În cuprinsul recursului, recurenta a formulat şi cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene cu întrebare preliminară privind lămurirea noţiunii de "incompatibilitate" aşa cum este prevăzută în Recomandarea 100/2000 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 4504 pronunţată la data de 13 decembrie 2018, a respins cererea recurentei-reclamante de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Deopotrivă, a respins şi recursul formulat de A. împotriva sentinţei nr. 88 din 9 mai 2016 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

La data de 15 martie 2019, reclamanta A. a formulat cerere de revizuire a sentinţei civile nr. 88/09.05.2016, pronunţată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2016, această cerere de revizuire fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal sub nr. de dosar x/2019

Hotărârea ce face obiectul recursului dedus prezentei judecăţi

Prin sentinţa nr. 163/CA/2019 -P.I. pronunţată în data de 11 noiembrie 2019, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins, atât cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu întrebările preliminare formulate de revizuientă, cât şi cererea de revizuire formulată de revizuienta A., în contradictoriu cu intimata AGENŢIA NAŢIONALĂ DE INTEGRITATE, împotriva sentinţei nr. 88/09.05.2016 pronunţată de Curtea de Apel Oradea în dosar nr. x/2016, ca inadmisibile.

Recursul formulat în cauză şi motivele de casare invocate

Împotriva sentinţei nr. 163/CA/2019 -P.I. pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în data de 11 noiembrie 2019 a declarat recurs revizuenta A., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate, reţinerea cauzei spre rejudecare, urmând ca apoi să fie admise cererile sale, astfel cum au fost formulate în faţa primei instanţe.

În cuprinsul motivelor de recurs, a susţinut recurenta că atât cererea de suspendare a sentinţei a cărei revizuire o solicită cât şi cererea de revizuire dar si cererea de sesizare a CJUE au fost respinse, toate ca inadmisibile, deşi, cel puţin cererea de suspendare avea precedent de admitere depus la prezentul dosar cu titlu de practica-dosar cu nr. x/2018, fapt ce dovedeşte că practica Curţii de apel Oradea nu este constanta în ceea ce priveşte cererile de suspendare.

Raportându-se la reţinerile instanţei învestite cu soluţionarea cererii de revizuire, recurenta susţine că hotarârea recurată este criticabilă cel puţin sub un aspect, pe care instanţa de judecată a cererii de revizuire nu 1-a avut in vedere, aspect care se refera la puterea juridica unei astfel de recomandări, deoarece recomandările, în cazul de faţă fiind vorba de Recomandarea R10 din 2000, sunt acte oficiale adoptate de instituţii europene, publicate apoi in Jurnalul Uniunii Europene şi, deci, opozabile erga-omnes.

In sens larg, lato-sensu, recurenta apreciază că acestea trebuie sa fie avute in vedere şi sa li se dea eficienta juridicăm deoarece un act normativ, un act juridic este adoptat pentru a produce efecte juridice si nu doar pentru simpla sa adoptare spre a reglementa un domeniu şi fără a i se da aplicabilitate şi eficienţă juridică.

Recomandările pot fi utile pentru clarificarea unor probleme de drept, în mod formal iar recomandările, formulate de către Consiliu si Comisie, sunt de cele mai multe ori invitaţii adresate Statelor Membre de a-si modifica legislaţia naţionala si de a o adapta unui cadru general propus, de cele mai multe ori, recomandările preced acte cu caracter obligatoriu ale Comunităţii (regulament, directiva, decizie).

Trebuie observat ca articolul 211 TCE conferă Comisiei competenta de a formula recomandări sau opinii în domeniile prevăzute de tratat, nu numai unde este prevăzut expres acest lucru, ci si atunci când consideră necesar.

Literatura de specialitate a apreciat ca aceste acte pot avea un efect persuasiv, atunci când sunt menţionate într-o hotărâre a Curţii Europene de Justiţie iar instanţele naţionale sunt obligate sa le urmeze dacă interpretează dreptul comunitar, atunci când indică scopul legislaţiei comunitare.

De altfel, mai susţine recurenta - revizuentă, potrivit interpretărilor date cu privire la forţa juridica a legislaţiei europene, s-a făcut o clasificare cu privire la evidenţierea funcţiilor pe care actele uniunii le pot avea, iar o prima funcţie s-a considerat a fi cea interpretativă, acest lucru însemnând faptul ca ele pot fi utilizate în vederea unei corecte interpretări si aplicări a normelor europene.

Poziţia CJUE, cu privire la instrumentele juridice care nu sunt obligatorii, adică recomandarea, în cazul de faţă, este că o astfel de recomandare poate avea un rol semnificativ în procesul de interpretare a unui regulament (menţionează cauza C-149/73 Otto Witt KeHottptzffltamt Hamburg-Eriais, Hotatarea din 12 decembrie 1973, cauza cll3/7S, Giardano hecassetti c Administratione delîe finanze dello Statao, Hotatarea din 15 iunie 1976) care trebuiesc luate în considerare atât de instanţele Uniunii Europene cat si de instanţele naţionale ale statelor membre.

La început, Curtea Europena de Justiţie s-a dovedit rezervată în a acorda efecte juridice instrumentelor care nu aveau caracter obligatoriu, cum ar fi recomandarea, însă ulterior, Curtea si-a extins opinia si a apreciat că, în sens larg, recomandările trebuies avute in vedere la judecarea cauzelor atât de către instanţele europene cât şi de către instanţele naţionale ale statelor membre, sens în care solicită instanţei de recurs să aibă în vedere practica C.J.U.E. din cauza C-367/98, Comisia Comunităţilor Europene c. Republicii Portugheze, Hotărârea din 4 iunie 2002; C.J.U.E..cauza C-483/99, Comisia Comunităţilor Europene c. Republicii Franceze. Hotărârea din 4 iunie 2002; C.J.U.E., cauza C-503/99, Comisia Comunităţilor Europene c. Regatului 5 Belgiei, Hotărârea din 4 iunie 2002.

Mai mult decât atât, susţine recurenta că recomandările si celalate acte ale UE care nu ar avea aplicabilitate si caracter obligatoriu, contribuie totuşi la implementarea unor dispoziţii obligatorii şi sunt de natură să dea naştere unor aşteptări legitime ale destinatarilor acestora şi chiar pot sta la baza atragerii răspunderii delictauale ale instituţiilor Uniunii Europene emitente asa după cum retine si literature juridica de specialitate.

Instanţa de judecata a cerereii de revizuire nu a făcut altceva decât să reţină în motivare ca exista o confuzie intre instituţiile uniunii si astfel reţine în mod greşit că între Consiliul European, Consiliul U.E., şi Consiliul Europei şi că toate cele trei entităţi, deşi au o denumire semantic apropiată în limba română, sunt distincte unele de altele iar Consiliul Europei nu este o instituţie a Uniunii Europene, spre deosebire de Consiliul U.E., ci reprezintă o organizaţie internaţională distinctă de Uniunea Europeană.

ORI, atunci când instanţa în motivare reţine că inclusiv practica judiciara la nivelul uniunii europene nu da efect juridic unei astfel de recomandări, în mod cert nu cunoaşte şi nu cunoştea practica judiciară reprezentata de Cauza C 322 din 2008 Salvatore Grimaldi împotriva Fonds des maladies profesionnelles având ca obiect pronunţarea unei hotărâri preliminare privind interpretarea Recomandării Comisiei pentru statele membre din 23 iulie 1962 privind adoptarea unei liste europene a bolilor profesionale (JO 1962, 80, p. 2188) şi a Recomandării 66/462 a Comisiei din 20 iulie 1966 privind condiţiile de despăgubire a persoanelor care suferă de boli profesionale (JO 1966, 147, p. 2696), în lumina articolului 189 al cincilea paragraf din Tratatul CEE.

Astfel, CJUE, în această cauza a statuat "pronunţându-se cu privire la întrebarea care i-a fost adresată de Tribunal du travail din Bruxelles, prin hotărârea din 28 octombrie 1988, hotărăşte: în lumina articolului 189 al cincilea paragraf din Tratatul CEE Recomandarea Comisiei din 23 iulie 1962 privind adoptarea unei liste europene a bolilor profesionale şi Recomandarea 66/462 din 20 iulie 1966 privind condiţiile de despăgubire a persoanelor care suferă de boli profesionale, nu pot prin ele însele să confere justiţiabililor drepturi de care aceştia să se poată prevala în faţa instanţelor naţionale. Cu toate acestea, instanţele naţionale au oblisaţia de a lua în considerare recomandările în vederea soluţionării litigiilor care le sunt prezentate, în special atunci când acestea pot explica interpretarea altor dispoziţii naţionale sau comunitare. B..,,

Mai mult decât atât, recurenta solicită a se avea în vedere faptul că şi Curtea Constituţionala a României retine, aplica si menţionează în motivarea unor decizii trimiteri la recomandări, enumerând astfel Decizia 757 din 23 noiembrie 2017, unde curtea face trimitere şi motivează soluţia cu referire directa la Recomnadarea 19 din 2000.

Astfel, consideră că instanţa de judecata a cererii de revizuire nu a ţinut cont de acestă hotărâre a CJUE în cauza C 322/88 si de decizii ale Curţii Constituţionale, motiv pentru care consideră că recursul său este fondat, sens în care se impune a fi admis, cu consecinţa rejudecării revizuirii cât şi a cererii de sesizare a CJUE.

Apărări formulate în cauză

Intimata Agenţia Naţională de Integritate nu a formulat întâmpinare la recursul promovat de recurenta - revizuentă, ci Concluzii Scrise în cadrul cărora a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, urmând a se constata că soluţiile de respingere, ca inadmisibilă a cererii de revizuire şi a cererii de sesizare a CJUE, sunt temeinice şi legale.

Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin Rezoluţia Preşedintelui completului învestit cu soluţionarea dosarulu din data de 11.05.2020, s-a fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 22 martie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei, în baza art. 394 C. proc. civ. Înalta Curte a declarat dezbaterile închise reţinând dosarul spre soluţionare pe fondul recursului ce face obiectul prezentei judecăţi.

Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Înalta Curte, examinând hotărârea atacată în raport de criticile formulate şi de prevederile legale incidente în cauza de faţă, constată că recursul promovat de recurenta - revizuentă A. este nefondat, motiv pentru care urmează a-l respinge, în considerarea următoarelor argumente:

Analizând litigiul ce face obiectul judecăţii, reţine Înalta Curte că recurenta- revizuientă - reclamantă A. a supus controlului de legalitate Raportul de evaluare nr. x/18.12.2015 prin care s-a reţinut existenţa stării de incompatibilitate întrucât, începând cu 20.06.2012, a deţinut, simultan, atât funcţia de primar al Comunei Uileacu de Beiuş, judeţul Bihor, cât şi calitatea de comerciant persoană fizică autorizată, fiind încălcate dispoziţiile art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003.

Prin sentinţa civilă nr. 88/CA/2016-PI din 9 mai 2016, Curtea de Apel Oradea a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, cu privire la pct. 3 din Raportul de evaluare (prin care s-a dispus sesizarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Aleşd cu privire la existenţa unor indicii referitoare la săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii, prevăzută de art. 326 din Legea nr. 286/2009 privind C. pen.), invocată de pârâtă, şi, în consecinţă, a respins, ca inadmisibilă, acţiunea în ceea ce priveşte pct. 3 din Raportul de evaluare.

Deopotrivă, a respins, ca nefondată, acţiunea reclamantei, de anulare a Raportului de evaluare.

Împotriva sentinţei civile nr. 88/CA/2016-PI din 9 mai 2016, rămasă definitivă prin Decizia nr. 4504/13.12.2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal reclamanta a formulat, la data de 15.03.2019 cerere de revizuire, invocând prevederile art. 21 din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 509 şi următoarele din C. proc. civ.

În cadrul dosarului de revizuire, revizuenta a formulat şi Cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, solicitând Curţii să se pronunţe cu titlu preliminar dacă articolul 13 din Recomandarea 10/2000 se opune cu întreaga reglementare a Legii nr. 1661/2003 ce se impune a se interpreta cu privire la speţa de faţă, sau numai în mod special cu norma internă reprezentată de art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003 pe care se fundamentează Raportul de evaluare al Agenţiei Naţionale de Integritate cu privire la incompatibilitatea/conflictul de interese.

Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins, atât cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu întrebarea preliminară formulată de revizuentă, cât şi cererea de revizuire formulată de aceeaşi parte, ca inadmisibile, reţinând în esenţă că Recomandarea nr. R (2000) a Comitetului Miniştrilor Statelor Membre privind codurile de conduită ale funcţionarilor publici, este un act emis de Comitetul Miniştrilor Statelor Membre ale Consiliului Europei, adică de o instituţiei de drept internaţional constituită în cadrul organizaţiei internaţionale Consiliul Europei, distinctă de Uniunea Europeană, neintrând în sfera actelor de drept U.E şi prin, urmare nu poate forma obiect al unei cereri de întrebare preliminară întemeiată pe prevederile art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene şi nici obiect al unei cereri de revizuire întemeiată pe prevederile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Soluţia dată de instanţa învestită cu judecarea cererii de revizuire este împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, pentru argumentele ce vor fi redate în continuare.

În prealabil, înainte de a păşi la examinarea legalităţii soluţiei pronunţate de prima instanţă, Înalta Curte constată că, deşi în cadrul cererii de recurs, revizuenta a făcut vorbire şi de o cerere de suspendare formulată în temeiul art. 512 din C. proc. civ., respinsă, ca inadmisibilă, de instanţă prin încheierea nr. 17 din data de 10.06.2019, aceasta nu face obiectul prezentului control judiciar, partea promovând recurs separat împotriva acestei încheieri, soluţionat de Înalta Curte de casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 5228 pronunţată la data de 31.10.2019, în sensul respingerii acestuia, ca inadmisibil.

Deopotrivă, Înalta Curte constată că, deşi, în cadrul recursului recurenta a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., din examinarea cererii de recurs se poate cu uşurinţă observa că motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., ce vizează, în esenţă, nemotivarea hotărârii sau împrejurarea că aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei, nu a fost argumentat, nefiind indicate în concret niciun fel de aspecte care să demonstreze, respectiv, care să susţină motivul de nelegalitate invocat.

Reţinând, aşadar, lipsa evidentă de prezentare de către recurenta-revizuentă A. a criticilor din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., instanţa de control judiciar constată deopotrivă că hotărârea recurată este judicios motivată, coerentă şi răspunde criticilor şi argumentelor înfăţişate de toate părţile cauzei, fiind altfel pe deplin respectate prevederile art. 425 Cod procedură civilă şi limitele cercetării judecătoreşti impuse de dispoziţiile 21 din Legea nr. 554/2004 şi art. 513 din C. proc. civ.

Ceea ce trebuie observat în cauză este faptul că cerinţa existenţei unei motivări concise, care nu are elemente de contradictorialitate, este îndeplinită, fiind respectate garanţiile unui proces echitabil şi ale dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt ocrotite prin prisma dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel că nu se poate reţine incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material, nu poate fi reţinut, iar în acest sens, Înalta Curte are în vedere că, potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

În ceea ce priveşte soluţia dată cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu întrebarea preliminară formulată de recurenta - revizuentă, Înalta Curte constată că, raportat la actul juridic ce se solicită a fi interpretat, respectiv Recomandarea nr. R (2000) 10 a Comitetului Miniştrilor Statelor Membre privind codurile de conduită ale funcţionarilor publici, emis de Comitetul Miniştrilor Statelor Membre ale Consiliului Europei, adică de o instituţiei de drept internaţional constituită în cadrul organizaţiei internaţionale Consiliul Europei, distinctă de Uniunea Europeană, în mod corect a constatat instanţa de primă jurisdicţie că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene precum şi jurisprudenţa C.J.U.E pentru formularea unei întrebări preliminare.

Conform art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, pe cale de hotărâre preliminară, cu privire la interpretarea şi validitatea dreptului Uniunii.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene precum şi din jurisprudenţa C.J.U.E. în materie rezultă condiţiile de admisibilitate ale unei cereri de întrebare preliminară, respectiv relevanţa chestiunii de drept cu privire la soluţionarea cauzei, condiţia ca întrebarea să privească interpretarea şi validitatea dreptului Uniunii Europene şi condiţia ca textul din dreptul U.E. a cărui interpretare se doreşte să nu fie atât de clar încât să nu fie necesară o dezlegare din partea C.J.U.E.

Se constată, aşadar că, aşa cum rezultă din interpretarea prevederilor art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene precum şi din jurisprudenţa C.J.U.E., obiect al cererii de hotărâre preliminară adresată C.J.U.E. îl pot forma numai interpretarea şi validitatea dreptului Uniunii Europene, iar actele juridice de drept al Uniunii Europene sunt cele care provin de la Consiliul U.E., Parlamentul U.E. sau alte instituţii ale Uniunii Europene.

Or, în condiţiile în care prin cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene recurenta - revizuentă a solicitat interpretarea articolului 13 din Recomandarea R (2000) 10 privind codurile de conduită ale funcţionarilor publici, iar acest act juridic este emis de Comitetul Miniştrilor Statelor Membre ale Consiliului Europei, adică de o instituţiei de drept internaţional constituită în cadrul organizaţiei internaţionale Consiliul Europei, distinctă de Uniunea Europeană, judicios instanţa de primă jurisdicţie a reţinut inadmisibilitatea cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu întrebarea preliminară formulată de recurenta - revizuentă pentru neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, actele emise sub egida Consiliului Europei neintrând în sfera actelor de drept U.E.

Înalta Curte constată deopotrivă că nici condiţia privind relevanţa chestiunii de drept în soluţionarea cauzei nu este îndeplinită, având în vedere că articolul 13 din Recomandarea nr. R (2000) 10 a Comitetului Ministrilor Statelor Membre privind codurile de conduită ale funcţionarilor publici se referă la conflictul de interese iar recurenta - revizuentă a fost constatată a fi în stare de incompatibilitate în baza art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003.

Conflictul de interese are o reglementare juridică distinctă în Legea nr. 161/2003 şi vizează situaţia în care persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcţie publică are un interes personal de natură patrimonială, care ar putea influenţa îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor care îi revin potrivit Constituţiei şi altor acte normative.

Incompatibilităţile sunt cele reglementate de Constituţie, de legea aplicabilă autorităţii sau instituţiei publice în care persoanele ce exercită o demnitate publică sau o funcţie publică îşi desfăşoară activitatea, precum şi de dispoziţiile prezentului titlu.

Incompatibilitatea este, aşadar, o interdicţie legală ca o persoană să poată ocupa, simultan, două funcţii, două atribuţii din cauza unei contradictorialităţi între acestea, rezultate din caracterul celor două funcţii şi intervine indiferent dacă persoana în cauză are un interes personal sau nu, de orice natură, în vreme ce conflictul de interese presupune existenţa unui interes personal de natură patrimonială, care ar putea influenţa îndeplinirea obligaţiilor.

Ori, norma internaţională invocată de revizuentă a vizat situaţia în care un funcţionar public se află în conflict de interese, adică are un interes personal de natura sa influenţeze sau să pară a influenţa exercitarea imparţială şi obiectivă a funcţiilor sale oficiale.

Această situaţie nu este prezentă în speţa dedusă judecăţii, astfel că, un răspuns din partea CJUE la întrebarea preliminară formulată nu este de natură a influenţa în vreun mod soluţionarea cauzei, neavând legătură cu prezentul litigiu.

În concluzie, în condiţiile în care Recomandarea R (2000) 10 privind codurile de conduită ale funcţionarilor publici, este emise de Comitetul Miniştrilor Statelor Membre ale Consiliului Europei, adică de o instituţiei de drept internaţional constituită în cadrul organizaţiei internaţionale Consiliul Europei, distinctă de Uniunea Europeană, iar articolul 13 invocat de recurenta - reclamantă reglementează situaţia conflictului de interes şi nu pe cea a stării de incompatibilitate (incidentă în speţă), cele două noţiuni fiind complet diferite, în mod corect instanţa de primă jurisdicţie a reţinut inadmisibilitatea cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu întrebarea preliminară formulată de recurenta - revizuentă pentru neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.

Deopotrivă, constată Înalta Curte că şi soluţia dată cererii de revizuire este legală, fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 554/2004, conform cărora: "(1) Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunţarea hotărârilor rămase definitive prin încălcarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene, reglementat la art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României, republicată."

Din interpretarea dispoziţii lor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 rezultă că o condiţie esenţială de admisibilitate a oricărei cereri de revizuire întemeiată pe aceste prevederi speciale o constituie invocarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene. Astfel, cazul de revizuire în discuţie a fost conceput ca un ultim remediu intern, menit să asigure preeminenţa prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii şi a celorlalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu.

În cauză, revizuenta a invocat încălcarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene prin prisma pretinsei nerespectări a dispoziţiilor art. 13 din Recomandarea nr. R (2000) 10 a Comitetului Miniştrilor Statelor Membre privind codurile de conduită ale funcţionarilor publici.

Ori, cum actele juridice de drept al Uniunii Europene sunt cele care provin de la Consiliul U.E., Parlamentul U.E. sau alte instituţii ale Uniunii Europene, iar Recomandarea nr. R(2000) 10 privind codurile de conduită ale funcţionarilor publici, invocată de recurenta - revizuentă, este emisă de Comitetul Miniştrilor Statelor Membre ale Consiliului Europei, adică de o instituţie de drept internaţional constituită în cadrul organizaţiei internaţionale Consiliul Europei, distinctă de Uniunea Europeană, în mod legal instanţa de primă jurisdicţie a constatat inadmisibilitatea cererii de revizuire întemeiată de recurenta - revizuentă pe dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 554/2004, reţinând că actele emise sub egida Consiliului Europei, cum este Recomandarea nr. R (2000) 10 a Comitetului Miniştrilor Statelor Membre, nu intră în sfera actelor de drept U.E.

Cât priveşte critica recurentei referitoare la caracterul obligatoriu al Recomandărilor, Înalta Curte reţine că, în ceea ce priveşte Recomandările adoptate de instituţiile Uniunii Europene, art. 288 al Tratatului privind Uniunea Europeană (fostul art. 249 TCE) stabileşte că:

"Recomandările şi avizele nu sunt obligatorii ".

Prin urmare, cum recomandările nu sunt obligatorii pentru statele membre, neimpunând niciun fel de obligaţie în sarcina acestora - acest caracter fiind atribuit doar regulamentelor, directivelor şi deciziilor - invocarea unei pretinse nerespectări a unei recomandări nu poate constitui temei pentru admiterea cererii de revizuire reglementată de disp. art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

De altfel, astfel cum s-a reţinut şi anterior, art. 13 din Recomandarea în discuţie reglementează situaţia conflictului de interese şi nu pe cea a stării de incompatibilitate (incidentă în speţă), cele două noţiuni sunt complet diferite, neavând, aşadar, legătură cu prezentul litigiu.

Astfel, Înalta Curte constată că dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită prima instanţă, reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente, hotărârea recurată nefiind susceptibilă de reformare, criticile recurentei - revizuente fiind neîntemeiate.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru aceste considerente, nefiind identificate motive de casare a sentinţei, prin prisma prevederilor ar. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) Cod procedură civilă, republicat, Înalta Curte va respinge recursul formulat de recurenta-revizuentă A., ca nefondat, cu consecinţa menţinerii hotărârii atacate, ca legale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de recurenta-revizuentă A. împotriva sentinţei nr. 163/CA/2019-P.I. din 11 noiembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 22 martie 2022.