Guarantee Fund appeal rejected; annulment of refusal and damages award for 2013 accident upheld.

Şedinţa publică din data de 22 martie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 22 martie 2019, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantele A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor ("FGA", "Fondul"), au solicitat:

(i) anularea Deciziei nr. 19296 din data de 04.03.2019 şi a Deciziei nr. 19297 din data de 04.03.2019, prin care s-a soluţionat cererea de plată nr. x/15.05.2017 pentru acordarea de despăgubiri în cuantum de 69.072 RON, reprezentând prejudiciul suferit în urma accidentului rutier din data de 31.07.2013;

(ii) obligarea Fondului de Garantare a Asiguraţilor la emiterea unor noi decizii pentru plata de despăgubiri, conform cererii de plată depusă şi înregistrată sub nr. x/15.05.2017.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1031 din 27 octombrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

(i) a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor;

(ii) a anulat deciziile 19296/04.03.2019 şi 19297/04.03.2019;

(iii) a obligat pârâtul să emită o decizie prin care să acorde sume de 69.072 RON reprezentând despăgubiri materiale şi morale pentru prejudiciul suferit de reclamantă şi fiica acesteia B. în urma accidentului rutier ale căror victime au fost din data de 31.07.2013;

(iv) a obligat pârâtul să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în cuantum de 850 RON (taxă timbru şi onorariu expert).

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1031 din 27 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii.

Consideră recurentul-pârât că este greşită interpretarea pe care instanţa de fond a făcut-o cu privire la art. 28 alin. (1) C. pen., prin care limitează incidenţa autorităţii de lucru judecat a hotărârii penale definitive în faţa instanţei civile numai cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Astfel, este incorectă argumentaţia potrivit căreia instanţa civilă nu este legată de dezlegările date de instanţa penală cu privire la vinovăţia unei persoane. A admite o astfel de idee achiesează cu încălcarea principiului non bis in idem, iar regula conform căreia penalul ţine în loc civilul este golită de conţinut.

Un argument în acest sens rezultă şi din alin. (2) al art. 28 C. pen., care prevede că hotărârea definitivă a instanţei civile nu are autoritate de lucru judecat în faţa organelor judiciare cu privire la existenţa fapte penale, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia. Cu atât mai mult instanţa civilă nu poate avea dreptul de a dispune altfel decât instanţa penală cu privire la existenţa vinovăţiei stabilite pe tărâm penal.

Printr-un alt rând de critici, recurentul-pârât susţine că prima instanţă a încălcat dispoziţiile art. 22 raportat la art. 264 C. proc. civ., referitoare la aprecierea probelor. În speţă, instanţa de fond a făcut o aplicare eronată a concluziilor raportului de expertiză, stabilind că vina producerii accidentului aparţine conducătoarei autoturismului, deşi constatările organelor de cercetare penală arată contrariu, iar expertul a arătat că nu poate stabili dacă, la momentul pătrunderii pietonilor pe suprafaţa carosabilă, culoarea semaforului era verde ori verde intermitent şi că, în acest din urmă caz, pietonii aveau obligaţia de a nu se angaja în traversare.

Totodată, arată recurentul-pârât, instanţa de fond nu a avut în vedere contradicţiile din depoziţiile martorilor, astfel cum au fost menţionate de FGA în cuprinsul obiecţiunilor la raportul de expertiză.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatele-reclamante A. şi B. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este nefondat, pentru următoarele considerente:

Pentru a răspunde primului motiv de nelegalitate al recurentului-pârât, Înalta Curte are în vedere dispoziţiile art. 28 alin. (1) din noul C. proc. pen., potrivit cărora:

"(1)Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite."

Criticile recurentului-pârât referitoare la modul de interpretare de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 28 C. pen. pornesc de la o premisă greşită şi anume aceea că, în cursul cercetării penale ce a urmat accidentului auto suferit de intimatele-reclamante, organele de urmărire penală au statuat în mod definitiv cu privire la nevinovăţia conducătorului auto C., a cărei faptă a condus la vătămarea intimatelor-reclamante.

Înalta Curte reţine că, din înscrisurile existente în dosarul cauzei rezultă că, prin Ordonanţa de clasare din 31.07.2014, emisă în dosarul nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 4 Bucureşti, s-a dispus clasarea cauzei privind pe numita C. (conducătorul autoturismului implicat în accident) sub aspectul săvârşirii infracţiunii de vătămare corporală din culpă, dat fiind că fapta nu mai este prevăzută de legea penală. S-a reţinut că actuala reglementare prevede că, pentru a fi întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de vătămare corporală din culpă, este necesar ca vătămările corporale să necesite pentru vindecare mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale, situaţie neregăsită în speţă.

În acest context, instanţa de fond a reţinut în mod corect că în faţa instanţei civile are autoritate de lucru judecat doar o hotărâre penală definitivă prin care se stabileşte existenţa faptei penale şi a persoanei care a săvârşit-o, iar nu şi o hotărâre penală prin care se pronunţă o soluţie de achitare sau încetare a procesului penal. Înalta Curte constată că în speţă nu s-a demonstrat existenţa unei astfel de hotărâri emise de instanţa penală, care să poată fi opusă cu autoritate de lucru judecat instanţei civile, cauza nefiind dedusă judecăţii instanţei penale, iar soluţia organelor de urmărire penală fiind aceea de clasare a cauzei.

Chiar dacă prin sintagma "hotărâre penală definitivă" s-ar putea înţelege şi soluţia dispusă de procuror în cursul urmăririi penale, tot nu sunt îndeplinite condiţiile existenţei autorităţii de lucru judecat, prin raportare la motivele expuse în cuprinsul ordonanţei de clasare. Motivul pentru care a fost clasată cauza sub aspectul săvârşirii infracţiunii de vătămare corporală din culpă a fost acela că, la data emiterii ordonanţei, noul C. pen. intrat în vigoare după data săvârşirii faptei nu mai incrimina ca fiind infracţiune de vătămare corporală din culpă fapta al cărei rezultat constă în leziuni traumatice care necesită pentru vindecare mai puţin de 90 de zile de îngrijiri medicale. Aşadar, clasarea cauzei şi închiderea dosarului penal nu s-a datorat lipsei culpei conducătorului auto, organul de urmărire penală nefăcând o analiză de fond a faptei şi a vinovăţiei persoanelor implicate (conducătorul auto şi victimele accidentului), câtă vreme legea stabilea că fapta cercetată, prin raportare la numărul de zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecarea victimelor, nu reprezintă infracţiune.

Este de observat şi că, astfel cum a arătat prima instanţă, nu se poate reţine autoritatea de lucru judecat a constatărilor organelor de poliţie făcute cu ocazia cercetării unui eveniment rutier şi nici a menţiunilor făcute în partea introductivă a ordonanţei de clasare, în care sunt relatate constatările organelor de poliţie referitoare la săvârşirea unei fapte ilicite ce ar consta în încălcarea normelor rutiere.

Prin urmare, în cauza de faţă nu se poate reţine autoritatea de lucru judecat a soluţiei dispuse de organele de urmărire penală prin ordonanţa de clasare (sau prin raportare la actele de cercetare prealabile), din perspectiva persoanei vinovate de producerea accidentului, nefiind întrunite condiţiile prevăzute de art. 28 C. pen.. Pe cale de consecinţă, instanţa de fond a procedat în mod corect, în litigiul de faţă, la stabilirea culpei producerii accidentului auto soldat cu vătămarea intimatelor-reclamante, pentru a statua asupra despăgubirilor solicitate de acestea prin cererea de plată şi respinse prin decizia FGA contestată.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la modul de apreciere a probelor administrate în cauză, Înalta Curte constată că aceste critici nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Ceea ce recurentul-pârât solicită instanţei de control judiciar este să reaprecieze valoarea probatorie a dovezilor administrate, contrar dispoziţiilor art. 483 şi art. 488 C. proc. civ., care permit casarea hotărârilor de fond doar pentru motive de nelegalitate, iar nu pentru motive de netemeinicie.

Analiza modului de apreciere a probelor administrate în cauză ar putea fi supusă atenţiei instanţei de control judiciar doar din perspectiva modului de aplicare sau interpretare în cauză a normelor de drept material incidente. Însă argumentaţia recurentului-pârât nu cuprinde nicio astfel de trimitere la texte de drept substanţial, susţinându-se doar că prima instanţă a apreciat greşit concluziile raportului de expertiză şi conţinutul actelor întocmite de organele de cercetare penală. Aceste critici pot face doar obiectul unei căi de atac devolutive, dar nu constituie aspecte de nelegalitate verificabile în calea de atac extraordinară a recursului.

Totodată, recurentul-pârât expune şi aspecte străine de cauza de faţă, contestând conţinutul depoziţiilor martorilor, pretins neluat în considerare de instanţa de fond şi făcând trimitere la obiecţiunile pe care le-ar fi formulat în acest sens în faţa instanţei de fond în referire la raportul de expertiză. Cu toate acestea, din înscrisurile dosarului rezultă că nu au existat martori oculari la producerea accidentului, instanţa de fond nu a administrat această probă, iar pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că prima instanţă a pronunţat o soluţie legală de anulare a deciziei FGA contestate şi de obligare a pârâtului la plata despăgubirilor materiale şi morale solicitate de reclamante prin cererea de plată (cuantum necontestat de pârât în recurs), iar criticile autorităţii pârâte nu au aptitudinea de a conduce la reformarea hotărârii instanţei de fond.

În consecinţă, constatând că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 1031 din 27 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 22 martie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.