Annulment of penitentiary exam regulation rendered moot by prior judgment and lack of defendant standing as non-issuer.

Şedinţa publică din data de 21 martie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată şi hotărârile pronunţate de Tribunalul Bihor

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, astfel cum a fost precizată ulterior, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Penitenciarul Slobozia - Comisia de concurs pentru ocuparea funcţiei de şef serviciu regim penitenciar, a solicitat următoarele:

(i) anularea în parte a procesului-verbal cu nr. x/06.02.2016 cu privire la rezultatele obţinute de candidaţii participanţi pentru ocuparea postului de şef Serviciu Regim Penitenciar la Penitenciarul Oradea;

(ii) anularea în parte a procesului-verbal cu nr. x/10.02.2016 în ceea ce priveşte rezultatele obţinute de candidaţii participanţi pentru ocuparea postului de şef Serviciu Regim Penitenciar la Penitenciarul Oradea;

(iii) anularea în parte a procesului-verbal cu nr. x/12.02.2016 în ceea ce priveşte rezultatele obţinute de candidaţii participanţi pentru ocuparea postului de şef Serviciu Regim Penitenciar la Penitenciarul Oradea;

(iv) obligarea A.N.P. să numească o comisie de corectare, care să elaboreze o nouă grilă de corectare şi să procedeze la recorectarea lucrărilor concursului organizat pt. ocuparea funcţiei de şef serviciu Regim Penitenciar la Penitenciarul Oradea;

(v) anularea Ordinului Ministrului Justiţiei nr. 2478/C/2010 pentru aprobarea Regulamentului privind condiţiile de participare, organizare şi desfăşurare a concursurilor pentru ocuparea, prin avansarea în funcţie, trecerea agenţilor în corpul ofiţerilor şi din sursă externă, a posturilor vacante de funcţionar public cu statut special din sistemul administraţiei penitenciarelor.

La data de 20 septembrie 2016, numitul B. a formulat cerere de intervenţie principală.

Prin încheierea din data de 26 octombrie 2016, Tribunalul Bihor, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a admis în principiu cererea de intervenţie principală formulată de B., a disjuns capătul de cerere privind anularea Ordinului Ministrului Justiţiei nr. 2478/C/2010 şi a dispus formarea unui nou dosar, rămânând în pronunţare asupra excepţiei necompetenţei materiale în soluţionarea acestui capăt de cerere.

Prin sentinţa civilă nr. 2057 din data de 10 noiembrie 2016, Tribunalul Bihor, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată de către pârâtul Penitenciarul Slobozia şi a declinat în favoarea Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal, competenţa de soluţionare a acţiunii privind pe reclamantul A., pe pârâţii A.N.P., Penitenciarul Slobozia - Comisia de concurs pentru ocuparea funcţiei de şef serviciu regim penitenciar şi intervenientul principal B., având ca obiect anularea Ordinului Ministrului Justiţiei nr. 2478/CA/12.10.2010.

2. Hotărârile Curţii de Apel Oradea

Prin încheierea de şedinţă din data de 8 februarie 2017, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal a dispus introducerea în cauză a Ministerului Justiţiei, în calitate de pârât, iar prin încheierea de şedinţă din 22 februarie 2017, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, a Penitenciarului Slobozia şi a lui B..

Prin sentinţa civilă nr. 101 din data de 22 mai 2019, aceeaşi instanţă a admis acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei şi a anulat Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 2478/CA/12.10.2010, obligând pârâtul să achite reclamantului suma de 991,22 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva încheierii de şedinţă din data de 22 februarie 2019 şi a sentinţei civile nr. 101 din data de 22 mai 2019, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a de contencios adminsitrativ şi fiscal, a declarat recurs intervenientul B..

4. Soluţia Înaltei Curţi asupra cererii de recurs formulate de intervenientul B.

Prin decizia nr. 1510 din data de 11 martie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis recursul declarat de intervenientul B. împotriva încheierii de şedinţă din data de 22 februarie 2019 şi a sentinţei civile nr. 101 din data de 22 mai 2019, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal, a casat hotărârile recurate şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe, spre o nouă judecată.

5. Hotărârea instanţei de fond pronunţată în al doilea ciclu procesual

Cauza a fost înregistrată în rejudecare, pe rolul aceleiaşi instanţe, la data de 4 mai 2021, sub nr. x/2016*.

Prin sentinţa civilă nr. 79 din 29 iunie 2021, Curtea de Apel Oradea, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamantul de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi intervenientul B. şi a anulat Ordinul nr. Ministrului Justiţiei nr. 2478/CA/12.10.2010, obligând pârâţii şi intervenientul principal să achite reclamantului suma de 991,22 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

6. Calea de atac exercitată împotriva sentinţei civile nr. 79 din 29 iunie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia contencios administrativ şi fiscal

Împotriva acestei sentinţe, au declarat recurs pârâţii Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Ministerul Justiţiei, precum şi intervenientul B..

6.1. Prin recurs, pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor a solicitat casarea sentinţei recurate şi rejudecarea cauzei, cu consecinţa scoaterii acesteia din proces, pentru lipsa calităţii sale procesuale pasive.

În ceea ce priveşte motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de rejudecare şi-a fundamentat soluţia pronunţată pe Ordinul nr. 2478/C/2010 din 12 octombrie 2010 emis de Ministerul Justiţiei, reţinând culpa ANP, deşi aceasta nu a fost emitenta actului normativ, ci doar l-a pus în executare, în baza prezumţiei legalităţii acestuia şi a specificului instituţiei, fiind parte a sistemului de apărare, în subordinea Ministerului Justiţiei.

În opinia sa, hotărârea recurată se bazează pe motive contradictorii, instanţa de rejudecare reţinând pe de-o parte că actul anulat este emis de Ministerul Justiţiei, iar pe de altă parte că ANP este în culpă faţă de reclamant, obligând-o la plata cheltuielilor de judecată.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că sentinţa recurată a fost pronunţată cu încălcarea art. 501 din C. proc. civ.

Consideră că instanţa de rejudecare trebuia să ţină cont de aspectele invocate în faţa instanţei a cărei hotărâre a fost casată, respectiv de faptul că, în primul ciclu procesual, a fost admisă excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive. În plus, instanţa de fond ar fi trebuit să se pronunţe în limitele casării, respectiv strict în ceea ce priveşte problematica generată de calitatea procesuală pasivă a intervenientului principal B..

În opinia sa, instanţa de fond a dispus obligarea ANP la plata cheltuielilor de judecată, cu depăşirea cadrului legal de rejudecare stabilit în urma casării cu trimitere.

6.2. Recursul declarat de pârâtul Minsterul Justiţiei a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate şi rejudecarea cauzei, cu consecinţa respingerii acţiunii ca rămasă fără obiect.

În dezvoltarea cererii de recurs, a susţinut că instanţa de fond a reţinut că Ordinul Ministerului Justiţiei nr. 2478/C/2010 a fost emis în considerarea dispoziţiilor art. 31 din Legea nr. 293/2004, prevederi legale ce au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 90/2019 pronunţată de Curtea Constituţională, însă, odată cu intrarea în vigoare a Ordinului Ministerului Justiţiei nr. 3065/C/2020 din data de 23 iulie 2020, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 709 din 07.08.2020, Ordinele MJ nr. 2478/C/2010 şi nr. 1040/C/2007 au fost abrogate şi prin urmare, cererea de chemare în judecată a rămas fără obiect.

6.3. Intervenientul B., de asemenea, a declarat recurs în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate şi în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, iar în subsidiar, rejudecarea cauzei, cu consecinţa respingerii, ca nefondată, a cererii de chemare în judecată.

Criticile de nelegalitate subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. privesc nemotivarea hotărârii recurate, întrucât instanţa de fond nu a expus motivele care au stat la baza soluţiei pronunţate şi nici pe cele pentru care a înlăturat susţinerile părţilor, rezumându-se doar la expunerea situaţiei de fapt şi la redarea fidelă, dar trunchiată a considerentelor deciziei CCR nr. 90/2019, fără a arăta în concret care sunt argumentele pentru care această decizie determină nelegalitatea Ordinului nr. 2478/12.10.2010 contestat în prezenta cauză.

În opinia recurentului-intervenient, instanţa de fond ar fi trebuit să explice care este legătura dintre prevederile art. 31 din Legea nr. 293/2004 şi actul administrativ atacat şi cum neconstituţionalitatea unui text de lege, sancţiune care produce efecte numai pentru viitor, determină incidenţa sancţiunii nulităţii ordinului atacat.

Mai mult decât atât, instanţa nu a analizat apărările formulate prin cererea de intervenţie şi a reţinut culpa sa procesuală, obligându-l la cheltuieli de judecată în solidar cu ceilalţi pârâţi, fără a arăta, în concret, în ce constă această culpă şi de ce îi este angajată răspunderea pentru un ordin emis de către Ministerul Justiţiei.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-intervenient a arătat că sentinţa recurată încalcă prevederea constituţională potrivit căreia deciziile Curţii Constituţionale produc efecte doar pentru viitor.

Consideră că declararea neconstituţională a prevederilor art. 31 din Legea nr. 293/2004 nu afectează în niciun fel legalitatea Ordinului Ministerului Justiţiei nr. 2478/12.10.2010 cât timp acesta a fost emis cu respectarea condiţiilor de legalitate existente la momentul emiterii sale. Or, sancţiunea nulităţii nu poate interveni pentru motive ulterioare emiterii acestuia.

Totodată, critică soluţia de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată, apreciind că nu i se poate reţine o culpă procesuală, în condiţiile în care actul administrativ contestat a fost emis de un alt pârât, iar intervenientul nu a avut nicio atribuţie la emiterea acestuia, singurul în măsură să răspundă fiind Ministerul Justiţiei, în calitate de emitent al ordinului contestat.

Ulterior, la data de 9 noiembrie 2022, recurentul-intervenient a înregistrat la dosarul cauzei o completare a motivelor de recurs, apreciind ca fiind incident în prezenta cauză şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., din perspectiva lipsei de interes a intimatului-reclamant, ca urmare a faptului că, ulterior pronunţării sentinţei atacate în prezenta cauză, a fost emisă Decizia Directorului Penitenciarului Oradea nr. 298/26.09.2022, prin care s-a dispus încetarea raporturilor de serviciu ale intimatului-reclamant prin pensionare, începând cu data de 28 septembrie 2022.

7. Apărările formulate în cauză

Recurenta-pârâtă ANP a formulat întâmpinare faţă de recursurile declarate de pârâtul Ministerul Justiţiei şi de intervenientul B., solicitând admiterea acestora, casarea sentinţei recurate şi rejudecarea cauzei, cu consecinţa respingerii acţiunii ca rămasă fără obiect.

8. Alte aspecte procesuale relevante

La termenul de judecată din data de 8 martie 2023, Înalta Curte a calificat motivul de recurs invocat de către recurentul-intervenient B., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., ca fiind o excepţie a lipsei de interes a intimatului-reclamant în susţinerea acţiunii, astfel cum s-a consemnat în partea introductivă a încheierii de şedinţă de la acea dată.

II. Soluţia Înaltei Curţi asupra cererii de recurs

II.1. Examinând, cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţiile inadmisibilităţii şi a rămânerii fără obiect a recursului declarat de intervenientul B., invocate de către intimatul-reclamant A., Înalta Curte constată următoarele:

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de intervenientul B., Înalta Curte reţine că, potrivit art. 457 alin. (1) din C. proc. civ.:

"Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei", iar potrivit art. 129 din Constituţia României:

"Împotriva hotărârilor judecătoreşti părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii".

Din cuprinsul textelor de lege menţionate anterior rezultă că părţile pot uza doar de căile de atac prevăzute de lege, iar exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti pentru care C. proc. civ. sau legea specială nu prevede o astfel de posibilitate, reprezintă un demers inadmisibil, indiferent de criticile învederate de partea care a formulat calea de atac, însă această situaţie nu este incidentă în cauza de faţă.

Înalta Curte constată că obiectul dosarului pendinte îl constituie anularea Ordinului nr. 2478/12.10.2010 pentru aprobarea Regulamentului privind condiţiile de participare, organizare şi desfăşurare a concursurilor pentru ocuparea, prin avansare în funcţie, trecerea agenţilor în corpul ofiţerilor şi din sursă externă, a posturilor vacante de funcţionar public cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare.

Prin sentinţa civilă nr. 79 din data de 29 iunei 2021, Curtea de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de A. şi în consecinţă, a anulat ordinul anterior menţionat, iar împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs intervenientul B..

Potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, hotărârea pronunţată în prima instanţă poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de comunicare.

În lumina acestor prevederi legale şi prin raportare la obiectul cauzei- anulare act administrativ, Înalta Curte constată că sentinţa civilă nr. 79 din data de 29 iunie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal este susceptibilă de recurs.

Înalta Curte apreciază ca fiind relevante şi dispoziţiile art. 458 din C. proc. civ., potrivit cărora "căile de atac pot fi exercitate numai de părţile aflate în proces care justifică un interes, în afară de cazul în care potrivit legii, acest drept îl au şi alte organe şi persoane".

Or, în cauza de faţă, titularul căii de atac a dobândit calitate procesuală ca urmare a admiterii în principiu a cererii sale de intervenţie, prin încheierea de şedinţă din data de 26 octombrie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2016, de către Tribunalul Bihor, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal şi justifică un interes în declararea recursului, prin raportare la soluţia pronunţată de către instanţa de fond.

Faţă de toate aceste considerente, Înalta Curte constată că, în cauză, nu a fost identificat niciun element de natură a conduce la inadmisibilitatea recursului, motiv pentru care va respinge excepţia invocată de către intimatul-reclamant în acest sens.

Totodată, Înalta Curte va respinge excepţia rămânerii fără obiect a recursului declarat de intervenientul B., invocată de către aceeaşi parte, constatând că obiectul căii de atac exercitate subzistă, fiind reprezentat de sentinţa civilă nr. 79 din data de 29 iunei 2021 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal, argumentele invocate în susţinerea acestei excepţii vizând de fapt fondul cauzei.

II.2. Procedând la examinarea recursurilor ce fac obiectul prezentei cauze, Înalta Curte constată următoarele:

II.2.1. Cu titlu prealabil, în ceea ce priveşte recursul declarat de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Înalta Curte constată că, deşi aceasta a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., argumentele aduse de recurentă în cadrul recursului relevă o greşită interpretare şi aplicare de către instanţa de fond a dispoziţiilor legale incidente şi se se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă.

Înalta Curte constată că sentinţa atacată a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material aplicabile în speţă şi că se impune admiterea recursului şi reformarea sentinţei, în considerarea argumentelor ce succed.

În cauză, criticile de nelegalitate formulate de ANP vizează lipsa calităţii procesuale pasive a autorităţii pârâte, aceasta susţinând, pe de o parte, că instanţa de rejudecare ar fi trebuit să se pronunţe în limitele casării, doar în ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă a intervenientului B. şi pe de altă parte, că nu este emitenta actului administrativ contestat, respectiv Ordinul nr. 2478/C/2010 din 12 octombrie 2010, motiv pentru care a solicitat scoaterea sa din proces.

Înalta Curte constată că, prin încheierea de şedinţă dn 22 februarie 2017, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, a Penitenciarului Slobozia şi B., reţinând că aceştia nu justifică legitimare procesuală pasivă, prin raportare la faptul că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie anularea Ordinului Ministerului Justiţiei nr. 2478/C/2010, al cărui emitent este Ministerul Justiţiei. Ulterior, în urma admiterii recursului declarat de către intervenientul B., aceasta încheiere a fost casată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare, aceleaşi instanţe.

Nu pot fi primite susţinerile recurentei-pârâte potrivit cărora, în rejudecare, instanţa de fond a depăşit limitele casării, în sensul că ar fi trebuit să se pronunţe strict asupra problematicii generate de calitatea procesuală pasivă a intervenientului principal B., câtă vreme încheierea menţionată anterior a fost desfiinţată în integralitate, însă Înalta Curte observă că instanţa de fond a omis să tranşeze chestiunea referitoare la calitatea procesuală pasivă a ANP, invocată prin întâmpinare.

Potrivit art. 36 din C. proc. civ., "calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii".

Altfel spus, calitatea procesuală pasivă presupune existenţa unei identităţi între persoana celui chemat în judecată şi cel obligat în raportul juridic dedus judecăţii.

În materia contenciosului administrativ, calitatea procesuală derivă din capacitatea administrativă de a emite acte administrative, prin urmare, o autoritate publică poate avea calitatea de pârât doar în măsura în care are calitatea de emitent al actului administrativ contestat. Or, în speţa de faţă, nu este îndeplinită această condiţie, câtă vreme actul administrativ contestat, respectiv OMJ nr. 2478/C/2010 a fost emis de către Ministerul Justiţiei, ANP având doar rolul de a aduce la îndeplinire măsurile dispuse prin acesta.

În consecinţă, Înalta Curte constată că Administraţia Naţională a Penitenciarelor nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, motiv pentru care, reţinând incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 din acelaşi act normativ, va casa în parte sentinţa recurată, va admite recursul declarat de către pârâta ANP şi va respinge cererea de chemare în judecată ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

II.2.2. În continuare, analizând recursul declarat de Ministerul Justiţiei, Înalta Curte îl va admite, în următoarele limite şi pentru următoarele considerente:

În cauză, reclamantul A. a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea actului administrativ cu caracter normativ reprezentat de Ordinul nr. 2478/C din 12 octombrie 2010 pentru aprobarea Regulamentului privind condiţiile de participare, organizare şi desfăşurare a concursurilor pentru ocuparea, prin avansare în funcţie, trecerea agenţilor în corpul ofiţerilor şi din sursă externă, a posturilor vacante de funcţionar public cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare.

Solicitarea de anulare a acestui ordin a format anterior obiectul unei alte cauze, respectiv a dosarului nr. x/2016 înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, având ca părţi reclamantul Sindicatul Salariaţilor Penitenciarului Bistriţa şi pârâţii Ministerul Justiţiei şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor.

Prin sentinţa nr. 510 din data de 23 decembrie 2020, rămasă definitivă prin nerecurare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Sindicatul Salariaţilor Penitenciarului Bistriţa şi a anulat Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 2478/C din 12 octombrie 2010 pentru aprobarea Regulamentului privind condiţiile de participare, organizare şi desfăşurare a concursurilor pentru ocuparea, prin avansare în funcţie, trecerea agenţilor în corpul ofiţerilor şi din sursă externă, a posturilor vacante de funcţionar public cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare.

Potrivit art. 23 din Legea nr. 554/2004:

"Hotărârile judecătoreşti definitive prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor. Acestea se publică obligatoriu după motivare, la solicitarea instanţelor, în Monitorul Oficial al României, Partea I, sau, după caz, în monitoarele oficiale ale judeţelor ori al municipiului Bucureşti, fiind scutite de plata taxelor de publicare."

În lumina acestor prevederi legale, Înalta Curte reţine că hotărârea judecătorească definitivă de anulare (totală sau parţială) a unui act administrativ normativ produce efecte erga omnes, nu doar raportat la părţile cauzei în care s-a pronunţat soluţia de anulare, ci efectele acestei hotărâri se răsfrâng şi asupra cauzelor aflate în curs de judecată, având acelaşi obiect, întrucât acţiunea în anulare nu poate viza decât un act administrativ normativ în vigoare. Or, această condiţie nu este îndeplinită în ipoteza în care actul atacat sau o parte a prevederilor acestuia au fost desfiinţate de instanţa de judecată în cadrul unei alte acţiuni în anulare.

În concluzie, chiar dacă vizează o altă cauză, soluţia de anulare a unui act administrativ normativ este obligatorie şi aplicabilă erga omnes de la momentul pronunţării acesteia, publicarea sa în Monitorul Oficial făcându-se numai în scop de opozabilitate faţă de terţi, însă în speţa de faţă, nu se poate invoca necunoaşterea sa, câtă vreme înseşi părţile au făcut referire la aceasta, iar emitentul ordinului contestat a fost parte în cadrul procesual al acelui dosar.

Înalta Curte va avea în vedere şi prevederile art. 29 din C. proc. civ., potrivit cărora acţiunea civilă este reprezentată de ansamblul mijloacelor procesuale prin care se asigură protecţia judiciară a drepturilor şi intereselor civile legal ocrotite, precum şi cele ale art. 32 din acelaşi cod, care reglementează condiţiile necesare pentru existenţa dreptului la acţiune, una dintre acestea fiind cea privind formularea unei pretenţii.

Aşadar, unul dintre elementele acţiunii civile este, alături de părţi şi cauză, obiectul acţiunii, respectiv pretenţia concretă a reclamantului, condiţie generală care vizează orice cerere în justiţie şi care se impune a fi îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluţionării cauzei, atât la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, cât şi la momentul exercitării şi soluţionării căilor de atac.

Or, în condiţiile în care se solicită anularea Ordinului 2478/C din 12 octombrie 2010, care, la data soluţionării recursului, a fost deja anulat prin sentinţa nr. 510 din data de 23 decembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, Înalta Curte constată că, în cauză nu este îndeplinită condiţia premisă a existenţei actului administrativ normativ vizat de cererea de anulare, astfel că acţiunea formulată de către reclamant a rămas fără obiect.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, reţinând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 din C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei, va casa în parte sentinţa atacată şi, în rejudecare, va respinge cererea de anulare, ca rămasă fără obiect.

Faţă de soluţia de rămânere fără obiect a cererii de chemare în judecată, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analizarea excepţiei lipsei de interes în susţinerea acţiunii introductive, invocată de către recurentul-intervenient B., având în vedere că între cele două elemente obligatorii ale acţiunii civile, respectiv obiectul şi interesul de a acţiona, prevalează analiza celui dintâi.

II.2.3. Referitor la recursul declarat de intervenientul B., Înalta Curte constată că acesta s-a prevalat în susţinerea căii de atac de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., arătând că, pe de o parte, că instanţa de fond nu a motivat sentinţa recurată, respectiv nu a arătat care sunt în concret motivele pentru care a apreciat că Decizia nr. 90/2019 a Curţii Constituţionale prin care au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. 31 din Legea nr. 293/2004, determină nelegalitatea ordinului contestat în prezenta cauză şi pentru care a înlăturat susţinerile părţilor, iar pe de altă parte, a încălcat prevederea constituţională potrivit căreia deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor.

Totodată, a criticat soluţia de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată, apreciind că nu poate fi reţinută culpa sa procesuală câtă vreme actul administrativ anulat a fost emis de către un alt pârât, singurul în măsură să răspundă în acest sens fiind Ministerul Justiţiei.

Cât priveşte motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta nu este fondat, întrucât prima instanţă a prezentat în considerentele sentinţei argumentele de fapt şi de drept avute în vedere la pronunţarea soluţiei de admitere a cererii de chemare în judecată, reţinând nelegalitatea O.M.J. nr. 247/8/CA/12.10.2010, prin raportare la cele statuate prin decizia nr. 90/2019 pronunţată de Curtea Constituţională a României cu privire la dispoziţiile art. 31 din Legea nr. 293/2004, care au stat la baza ordinului atacat.

Hotărârea nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv dat fiecărei susţineri formulate de părţile în proces, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susţine soluţia pronunţată în cauză.

Or, în cauza de faţă, aceste cerinţe au fost întrunite, întrucât instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia din sentinţa recurată, a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de către aceasta.

Împrejurarea că recurentul-intervenient nu este de acord cu soluţia pronunţată prin hotărârea recurată nu este de natură să conducă la concluzia încălcării dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., astfel că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi reţinut.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs, Înalta Curte apreciază ca fiind neîntemeiate criticile recurentului-intervenient prin care acesta susţine că instanţa de fond a încălcat prevederea constituţională potrivit căreia deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor, respectiv că Decizia nr. 90/2019 a Curţii Constituţionale nu putea fi aplicată actului administrativ atacat în prezenta cauză, întrucât acesta a fost emis anterior.

Pentru a statua astfel, Înalta Curte constată că efectele deciziilor Curţii Constituţionale se produc cu privire la toate situaţiile juridice neepuizate la data publicării hotărârilor în Monitorul Oficial, or, situaţia actului contestat de către reclamant nu era definitivată la data de 6 mai 2019 când a fost publicată Decizia nr. 90/2019 a CCR în Monitorul Oficial, acesta fiind supus contestării în procedura judiciară desfăşurată în faţa instanţe de contencios administrativ.

La momentul verificării legalităţii actelor contestate, instanţa de judecată are obligaţia de a ţine cont de statuările Curţii Constituţionale din cuprinsul deciziilor publicate în Monitorul Oficial, iar cum ordinul atacat în prezenta cauză a fost emis în temeiul unor texte de lege declarate neconstituţionale, Înalta Curte constată că în mod corect a reţinut instanţa de fond că actul administrativ atacat este afectat de un viciu de nelegalitate.

Totodată, instanţa de control judiciar constată că şi motivul de recurs privind obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată este nefondat.

Cu privire la acest aspect, recurentul-intervenient a invocat condiţionarea acordării cheltuielilor de judecată de existenţei culpei procesuale şi a calităţii de emitent a actului administrativ anulat.

Înalta Curte constată că obligarea la plata cheltuielilor de judecată este justificată de existenţa culpei procesuale a celui care a pierdut procesul, iar faţă de soluţia de admitere a acţiunii introductive, instanţa de fond a aplicat corect dispoziţiile art. 453 din C. proc. civ., potrivit cărora partea care pierde procesul este obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Este adevărat că litigiul a fost declanşat ca urmare a emiterii de către pârâtul Ministerul Justiţiei a unui act administrativ a cărui nelegalitate a fost ulterior constatată, însă, recurentul-intervenient a urmărit, prin cererea de intervenţie principală formulată, obţinerea unei soluţii de respingere a cererii formulate de către reclamant, astfel că obligaţia de suportare a cheltuielilor de judecată îi revine şi acestuia, în calitate de parte care a căzut în pretenţii în cadrul contencios dedus judecăţii în prezenta cauză.

Faţă de dispoziţiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., constatând culpa procesuală a recurentului-intervenient ce derivă din însuşi cadrul procesual existent în prezenta cauză, Înalta Curte reţine caracterul întemeiat al soluţiei de obligare a acestuia la plata cheltuelilor de judecată, ca urmare a admiterii cererii de chemare în judecată formulate de reclamant şi a anulării în consecinţă, a ordinului atacat.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de intervenientul B., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţiile inadmisibilităţii şi a rămânerii fără obiect a recursului, invocate de intimatul-reclamant.

Admite recursurile declarate de pârâtul Ministerul Justiţiei şi pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor împotriva sentinţei civile nr. 79 din data de 29 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează, în parte, sentinţa recurată şi, rejudecând cauza:

Respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor privind anularea ordinului nr. 2478/12.10.2010, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei şi cu intervenientul B. privind anularea ordinului nr. 2478/12.10.2010, ca rămasă fără obiect.

Menţine dispoziţiile sentinţei recurate referitoare la obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei şi a intervenientului B. la plata cheltuielilor de judecată.

Respinge recursul declarat de intervenientul B. împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 21 martie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.