Taxpayer's appeal on VAT assessment over free employee rail permits rejected; tax base correctly set by ministerial tariffs.

Şedinţa publică din data de 16 martie 2023

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I Cererea de chemare în judecată

1. Prin cererea înregistrată la data de 3.02.2014 sub nr. x/2014 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, anularea Deciziei nr. 384/20.12.2013, a Deciziei de impunere nr. x/25.06.2013 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/25.06.2013, în ceea ce priveşte TVA de plată în sumă de 16.349.003 RON şi 14.689.232 RON accesorii aferente, din care penalităţi în sumă de 6.072 RON calculate până la data de 31 martie 2013, sume aferente autorizaţiilor de călătorie de care au beneficiat salariaţii "C.F.R. Călători" S.A. încadraţi cu contract individual de muncă pe perioada nedeterminată, pentru perioada 01.01.2008 - 30.09.2010.

2. Prin sentinţa civilă nr. 3307 de la 3 decembrie 2014, Curtea de apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea, a anulat în parte Decizia nr. 384/20.12.2013, Decizia de impunere x/25.06.2013 şi Raportul de inspecţie fiscală, menţinându-le în ceea ce priveşte suma de 935,97 RON TVA, 635,97 accesorii, din care 633,33 RON majorări de întârziere şi 11,13 penalităţi. A obligat pârâta la plata sumei de 2050 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.

3. Prin Decizia nr. 2436 din data de 27.01.2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei civile nr. 3307 din 03 decembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal. A casat sentinţa atacată şi a respins acţiunea formulată de reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" S.A. ca neîntemeiată.

4. Împotriva Deciziei 2436 din data de 27.01.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-a formulat cerere de revizuire de către Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" S.A.

5. Prin Decizia 1425 din 29.03.2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de revizuire formulată de Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" S.A. împotriva Deciziei nr. 2436 din 27 iunie 2017 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2014. A schimbat decizia atacată, în sensul că a admis recursul declarat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei civile nr. 3307 din 3 decembrie 2014 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal. A casat sentinţa atacată şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în vederea soluţionării capătului subsidiar al cererii de chemare în judecată. A fost menţinută soluţia dată de instanţa de recurs în privinţa capătului de cerere principal.

6. La data de 10.08.2018, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, în vederea rejudecării capătului subsidiar al cererii de chemare în judecată.

7. La data de 15.05.2019, Direcţia Generală a Marilor Contribuabili a depus cerere de intervenţie în interes propriu, prin care a solicitat admiterea cererii de intervenţie in interes propriu, prin raportare la prevederile art. III alin. (2) din H.G. nr. 1171/2007. Prin încheierea de şedinţă din 26.06.2019, instanţa a respins ca inadmisibilă cererea de intervenţie în interes propriu formulată de către Direcţia Generală a Marilor Contribuabili.

8. Prin Decizia nr. 5969 din 27 noiembrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi de Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul formulat de Direcţia Generală a Marilor Contribuabili împotriva încheierii de şedinţă din 26.06.2019, a calificat cererea de intervenţie în interes propriu formulată de către intervenienta Direcţia Generală a Marilor Contribuabili ca fiind o cerere de intervenţie accesorie, a admis în parte cererea de intervenţie accesorie formulată de către intervenienta Direcţia Generală a Marilor Contribuabili.

II Hotărârea pronunţată de instanţa de fond

9. Prin sentinţa civilă nr. 234 din 15 iunie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a respins capătul de cerere subsidiar formulat de către reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" S.A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi intervenienta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, ca fiind neîntemeiat.

10. Totodată, s-a admis cererea de intervenţie accesorie formulată în favoarea pârâtei de către intervenientul accesoriu Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

III Recursul formulat de reclamantă

11. Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" S.A., cu invocarea motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6) şi 8) din C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei, admiterea capătului subsidiar de cerere.

12. În motivarea recursului, a prezentat situaţia de fapt şi a arătat că atât considerentele, cât şi soluţia instanţei de fond sunt rezultatul aplicării greşite a normelor de drept material, motiv de recurs reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

13. Raportat la prevederile art. 1 din O.G. nr. 112/1999, salariaţii încadraţi cu contract individual de muncă pe durată nedeterminată la CFR Călători beneficiază anual de autorizaţii de călătorie în interes de serviciu şi în interes personal pe căile ferate române, în mod gratuit. Legea consacră, aşadar, autorizaţiei de călătorie, un dublu rol, în sensul că, în baza acesteia, salariatul CFR Călători poate circula atât în interes de serviciu, cât şi în interes personal. Or, pentru perioada de interes în prezenta cauză, respectiv 01.01.2008 - 30.09.2010, în conformitate cu prevederile alin. (5) al art. 6 din O.G. nr. 112/1999, republicată, "Călătoriile în interes personal efectuate în baza autorizaţiei de călătorie se declară de către titularul acesteia, pe propria răspundere, în luna respectivă, cu precizarea traseului şi a rangului de tren folosit."

14. La judecata în fond a dosarului nr. x/2014, a subliniat obligaţia legală reglementată în sarcina salariatului CFR Călători de a declara călătoriile în interes personal, iar pe de altă parte, prin Raportul de expertiză contabilă judiciară efectuat în cauză, s-a determinat TVA aferentă călătoriilor în interes personal efectuate de salariaţi, călătorii rezultate din declaraţiile date conform prevederilor alin. (5) al art. 6 din O.G. nr. 112/1999.

15. În ce priveşte numărul autorizaţiilor de călătorie, instanţa de fond reţine că acesta intră sub autoritatea de lucru judecat, faţă de hotărârea prin care a fost constatată admisibilă cererea de revizuire, cu toate acestea, în vederea soluţionării capătului subsidiar de cerere, a dispus din oficiu administrarea probei cu expertiză contabilă judiciară, respectiv întocmirea unui supliment. Conform acestuia, "Expertiza a inclus în baza de calcul toate autorizaţiile de călătorie, deoarece nu au fost identificate la dosarul cauzei ordinele de deplasare care au justificat deplasarea în interes de serviciu a salariaţilor." Prin intermediul obiecţiunilor, a solicitat refacerea calculului bazei de impunere a TVA, prin raportare la valorile de emitere a legitimaţiilor de călătorie cuprinse în Dispoziţiile directorului general nr. 48/2007, nr. 42/2008 si nr. 46/2009, motivat de împrejurarea că răspunsul dat de expert nu a fost în concordanţă cu obiectivul dispus de catre instanţă.

Astfel, expertul a avut in vedere, la calcularea bazei de impunere, tarifele autorizaţiilor de călătorie emise cu an de valabilitate 2008, 2009, 2010 cuprinse in Ordinele ministrului transporturilor nr. 1016/2007, nr. 1303/2008 şi 1099/2009, deşi ar fi trebuit să aibă în vedere valorile de emitere a legitimaţiilor de călătorie cuprinse în Dispoziţiile directorului general nr. 48/2007, nr. 42/2008 şi nr. 46/2009. Obiecţiunile au fost respinse ca neîntemeiate, cu toate că, pe de o parte, suma de 86.919.641,18 RON, stabilită de caăre expert ca reprezentând baza de calcul a TVA, pentru autorizaţiile de călătorie emise cu an de valabilitate 2008, 2009 şi 2010, nu era utilă soluţionării capătului subsidiar de cerere, iar pe de altă parte, a fost rezultatul unui calcul greşit.

Calculul s-a efectuat greşit de către expert, deşi sumele corecte rezultau din cuprinsul procesului-verbal nr. x/5.06.2013 şi din Anexa nr. 31 din Raportul de inspecţie fiscală nr. x/25.06.2013. Prin refacerea calcului, utilizând sumele corecte, ar fi rezultat o bază de impunere în sumă de 29.556.993 RON pentru anul 2009, respectiv în sumă de 28.857.222 RON pentru anul 2010, sume cuprinse şi în Anexa 31 - Situaţia TVA aferentă autorizaţiilor de călătorie - din Raportul de inspecţie fiscală nr. x/25.06.2013. Toate acestea sunt confirmate şi de către instanţa de fond, care retine faptul că expertul a stabilit un cuantum al bazei de impozitare mai mare decât cel din actele fiscale contestate, însă nu se raportează la cuantumul astfel stabilit, pentru a nu crea o situaţie defavorabilă în propria contestaţie.

16. În continuare, recurenta a arătat că tarifele cuprinse in Dispoziţiile Directorului General nr. 48/2007, nr. 42/2008 şi nr. 46/2009 sunt cele aplicabile în stabilirea bazei de calcul a TVA, deoarece sunt singurele cheltuieli reale suportate la emiterea legitimaţiilor/autorizaţiilor de călătorie.

17. În ce priveşte trimiterile la prevederile art. 55 alin. (3) lit. f) din Codul fiscal, acestea sunt aplicate greşit, deoarece, aşa cum s-a constatat prin Raportul de expertiză, pentru călătoriile efectuate în interes personal, astfel cum au fost probate prin declaratiile pe proprie răspundere completate de salariaţii săi in conformitate cu prevederile art. 6 alin. (5) din O.G. nr. 112/1999, TVA este în sumă de 935,97 RON. Ca atare, faţă de faptul că exclusiv pentru aceste călătorii s-au adus dovezi în sensul că au fost efectuate în interes personal, consideră că doar pentru acestea devin aplicabile prevederile art. 55 alin. (3) lit. f) din Codul fiscal, în niciun caz pentru toate legitimaţiile/autorizaţiile de călătorie emise tuturor salariaţilor.

18. Referitor la trimiterile instanţei de fond la "art. 129 alin. (4) Codul fiscal care se referă la serviciile prestate în mod gratuit de către o persoană impozabilă, în cadrul activităţii sale economice, pentru uzul personal al angajaţilor săi", consideră că şi aceste prevederi au fost greşit aplicate de către instanţă, deoarece serviciile prestate gratuit salariaţilor nu au fost probate. Astfel, tipărirea autorizaţiilor de călătorie şi înmânarea acestora salariaţilor echivalează exclusiv cu respectarea dreptului salariaţilor prevăzut de art. 1 din O.G. nr. 112/1999, în niciun caz nu dovedeşte prestarea de servicii gratuite către aceştia, considerentul instanţei în conformitate cu care baza impozabilă este cea aferentă valorii de vânzare a autorizaţiei/legitimaţiei de călătorie, deoarece societatea comercializează aceste legitimaţii, este profund neîntemeiat. Nu a vândut legitimaţia/autorizaţia de călătorie către salariaţii proprii, deoarece aceştia beneficiază de acest drept în mod gratuit, conform legii, în virtutea calităţii de angajat. A vândut şi vinde in continuare serviciile de transport pe calea ferată prestate în baza legitimaţiei/autorizaţiei de călătorie, către companii terţe, care achiziţionează aceste servicii pentru salariaţii proprii. Aşadar, faţă de diferenţa de situaţii, trimiterile instanţei la prevederile art. 129 alin. (4) din Codul fiscal sunt neîntemeiate.

19. În ce priveşte reţinerea instanţei de fond în conformitate cu care "Curtea va constata aşadar că modalitatea de stabilire a bazei de calcul a TVA indicată în cuprinsul raportului de inspecţie fiscală x/25.06.2013, precum în Decizia de impunere nr. xnr. 519/25.06.2013 este una legală", aceasta este neîntemeiată, atât raportat la criticile mai sus formulate cât şi la faptul că, potrivit expertului contabil judiciar, "Expertiza a inclus in baza de calcul toate autorizaţiile de călătorie, deoarece nu au fost identificate la dosarul cauzei ordinele de deplasare care au justificat deplasarea în interes de serviciu a salariaţilor". În speţă, în perioada de interes în cauză, autorizaţiile de călătorie au fost utilizate de către salariaţii CFR Călători: în interes de serviciu pe bază de ordin de deplasare, însă ordinele de deplasare nu se regăsesc la dosarul cauzei (şi nu s-au regăsit nici în dosarul nr. x/2014), întrucât nu au fost niciodată solicitate de către echipa de inspecţie fiscală; în interes personal, sens în care declaraţiile pe propriile răspundere au fost avute în vedere la întocmirea Raportului de expertiză contabilă în dosarul nr. x/2014. Or, modalitatea de stabilire a bazei de calcul a TVA nu poate fi una legală, cât timp echipa de inspecţie fiscală nu a tratat diferit situaţiile menţionate.

20. În temeiul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., recurenta a criticat soluţia instanţei de fond de admitere a cererii de intervenţie accesorie formulată în favoarea intimatei pârâte de către intervenientul accesoriu Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, deoarece nu cuprinde motivele pe care se sprijină, raportat la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.. Actele administrative fiscale, respectiv Decizia de impunere nr. x şi Raportul de inspecţie fiscală, au fost emise de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili la data de 25.06.2013, care şi-a motivat cererea de intervenţie în interes propriu raportat la H.G. nr. 520/2013 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, act normativ publicat în Monitorul Oficial Partea I nr. 473 din 30 iulie 2013 şi intrat în vigoare la data de 01 august 2013, ulterior emiterii actelor administrative fiscale contestate. Cu toate acestea, a arătat recurenta, nu se motivează în niciun fel admiterea cererii de intervenţie accesorie.

IV Apărările intimatei pârâte Agenţia Naţională de Administrare

Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor

21. Intimata pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

22. În ceea ce priveşte primul motiv de recurs invocat, a învederat că instanţa fondului a avut in vedere, pe de o parte, limita rejudecării capătului subsidiar de cerere, astfel cum instanţa de trimitere a stabilit cadrul rejudecării capătului subsidiar, respectiv stabilirea valorii autorizaţiei de călătorie şi nu numărul de autorizaţii de călătorie la care se aplica valoarea individuală, iar pe de altă parte, dezlegarea intrată în puterea de lucru judecat a încheierilor de şedinţă din 12.12.2017, în care s-a reţinut că "la stabilirea bazei impozabile, organele de inspecţie fiscala nu au inclus autorizaţiile de călătorie pentru care intimata a prezentat ordine de deplasare in interes de serviciu, acesta fiind singurul document financiar contabil prin care sunt justificate cheltuielile de deplasare in vederea decontării."

23. A prezentat situaţia de fapt şi a arătat că instanţa de fond s-a pronunţat asupra capătului de cerere accesoriu, în limitele stabilite prin Decizia nr. 1425/29.03.2018. Astfel, Înalta Curte a constatat că, în situaţia dedusă judecăţii, instanţa de recurs, în faza procesuala a rejudecării fondului, după admiterea recursului şi casarea sentinţei, a soluţionat exclusiv capătul de cerere principal, intrând astfel în puterea lucrului judecat faptul că sunt aplicabile prevederile art. 129 alin. (4) lit. b) din Codul fiscal şi că reclamanta datorează TVA.

24. A solicitat să se constate că valoarea la care se aplică cota de TVA este cea prevăzută în Ordinele ministrului transporturilor nr. 1016/2007, nr. 1303/2008 şi nr. 1099/2009 privind tarifele autorizaţiilor de călătorie cu an de valabilitate 2008, 2009, respectiv 2010, conform normei legale indicate in cuprinsul Deciziei nr. 2436/27.06.2017, respectiv art. 13 alin. (2) din O.G. nr. 112/1999.

25. În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs, formulat in legătură cu soluţia de admitere a cererii de intervenţie accesorie formulată in favoarea intimatei pârâte de către intervenientul accesoriu, instanţa a avut in vedere Decizia nr. 5969/27.11.12019 prin care Înalta Curte de Casaţie si Justiţie a admis recursul DGAMC şi a calificat cererea de intervenţie in interes propriu formulata de către DGAMC ca fiind o cerere de intervenţie accesorie, pe care a admis-o. Având în vedere că hotărârea menţionată este definitivă, instanţa fondului, în rejudecare, nu putea decât să ia act de dezlegarea dată cererii de intervenţie accesorie formulate de către DGAMC, fiind intrate în puterea lucrului judecat atât soluţia, cât şi considerentele Înaltei Curţi.

V Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

26. Examinând recursul formulat prin prisma motivelor de casare invocate, prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1), (6) şi 8) din C. proc. civ., având în vedere, în raport de faptul că sentinţa recurată a fost pronunţată ca urmare a casării primei sentinţe pronunţate în cauză, cu trimitere spre rejudecare primei instanţe, şi dispoziţiile art. 497 şi art. 501 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

27. Ca urmare a inspecţiei fiscale desfăşurate în perioada 03.10.2011 - 31.05.2013, de către organele de inspecţie fiscală din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contabili, având ca obiectiv taxa pe valoare adăugată pentru perioada 01.01.2008 - 30.09.2010, prin Raportul de inspecţie fiscală nr. x din 25 iunie 2013 s-a stabilit că reclamanta datorează taxa pe valoarea adăugată aferentă autorizaţiilor de călătorie emise pentru salariaţii încadraţi cu contract individual de muncă pe perioadă nedeterminată, în sumă de 16.349.003 RON, şi 14.689.232 RON accesorii aferente, fiind emisă în acest sens Decizia de impunere nr. x din 25 iunie 2013.

28. Prin Decizia nr. 384 din 20.12.2013 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, a fost respinsă, ca neîntemeiată, contestaţia formulată de Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" S.A. împotriva Deciziei de impunere nr. x din 25 iunie 2013, în ceea ce priveşte suma totală de 31.038.235 RON, reprezentând TVA şi accesoriile aferente.

29. S-a constatat faptul că, pentru perioada 01.01.2008 - 30.09.2010, salariaţii "C.F.R. Călători" S.A. încadraţi cu contract individual de muncă pe durată nedeterminată au beneficiat anual de autorizaţii de călătorie, în baza O.G. nr. 112/2009 privind călătoriile în interes de serviciu şi în interes personal pe căile ferate române, iar pentru acestea societatea nu a colectat TVA. Organele de inspecţie fiscală au constatat că autorizaţiile de călătorie au fost utilizate în interes personal, utilizarea autorizaţiilor în interes de serviciu fiind dovedită pe baza ordinelor de deplasare.

30. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2014, reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" S.A. a solicitat anularea Deciziei nr. 384/20.12.2013, a Deciziei de impunere nr. x/25.06.2013 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/25.06.2013, în ceea ce priveşte TVA de plată în sumă de 16.349.003 RON şi 14.689.232 RON accesorii, aferente autorizaţiilor de călătorie de care au beneficiat salariaţii "C.F.R. Călători" S.A. încadraţi cu contract individual de muncă pe perioadă nedeterminată, pentru perioada 1.01.2008-30.09.2010.

31. Ulterior pronunţării unei prime sentinţe în cauză (Sentinţa nr. 3307 din data de 3 decembrie 2014), prin care a fost admisă în parte cererea, au fost anulate în parte Decizia nr. 384/20.12.2013, Decizia de impunere x/25.06.2013 şi Raportul de inspecţie fiscală, acestea fiind menţinute în ceea ce priveşte suma de 935,97 RON TVA, 635,97 accesorii, din care 633,33 RON majorări de întârziere şi 11,13 penalităţi, şi, ulterior, a unei decizii (Decizia nr. 2436 din data de 27.01.2017) prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul pârâtei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, a casat sentinţa şi a respins acţiunea ca neîntemeiată, prin Decizia 1425 din data de 29.03.2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a fost admisă cererea de revizuire a Deciziei 2436 din data de 27.01.2019, a fost schimbată decizia pronunţată în recurs, în sensul că a fost admis recursul declarat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, a fost casată sentinţa nr. 3307 din 3 decembrie 2014 şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în vederea soluţionării capătului subsidiar al cererii de chemare în judecată. A fost menţinută soluţia dată de instanţa de recurs în privinţa capătului de cerere principal.

32. Ca urmare a rejudecării capătului subsidiar al cererii de chemare în judecată, a fost pronunţată sentinţa recurată.

33. Având în vedere cele reţinute, se impune a fi avute în vedere, pentru soluţionarea recursului împotriva sentinţei pronunţate în rejudecare, limitele stabilite prin Decizia 1425 din 29.03.2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin care a fost revizuită Decizia nr. 2436 din 27.06.2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2014, în conformitate cu prevederile art. 501 din C. proc. civ., care prevăd că "(1) În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul. (2) Când hotărârea a fost casată pentru încălcarea regulilor de procedură, judecata va reîncepe de la actul anulat. (3) După casare, instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată. (4) În cazul rejudecării după casare, cu reţinere sau cu trimitere, sunt admisibile orice probe prevăzute de lege."

34. Ca urmare a revizuirii, cauza a fost trimisă pentru rejudecare numai în ceea ce priveşte capătul subsidiar de cerere, prin care s-a solicitat ca, pentru situaţia în care instanţa va reţine constatările organelor de inspecţie fiscală, în sensul că toate autorizaţiile au fost folosite în interes personal şi trebuie aplicate prevederile art. 129 alin. (4) lit. b) din Codul fiscal, aplicarea să se facă asupra valorilor de emitere a legitimaţiilor de călătorie, conform dispoziţiilor Directorului General nr. 48/2007, 42/2008 şi 46/2009, şi nu asupra valorilor reglementate prin OMT nr. 1016/2007 pentru anul 2008, OMT nr. 1303/2008 pentru anul 2009 şi OMT nr. 1099/2009 pentru anul 2010.

35. Prin încheierea din data de 21.12.2017, în cadrul dosarului nr. x/2017, Înalta Curte a constatat admisibil cazul de revizuire, întrucât instanţa de recurs a omis a se pronunţa cu privire la capătul de cerere subsidiar, formulat pentru ipoteza în care se reţine că sunt aplicabile prevederile art. 129 alin. (4) lit. b) din Codul fiscal. S-a reţinut, prin încheierea menţionată, faptul că instanţa de recurs, prin decizia atacată cu revizuire, a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 129 alin. (4) lit. b) din Codul fiscal, situaţie în care, potrivit capătului de cerere subsidiar, reclamanta a contestat baza de impunere folosită la calculul TVA colectată.

36. În soluţionarea cererii de revizuire, Înalta Curte a constatat, având în vedere limitele în care, prin încheierea din 21.12.2017, a fost considerată admisibilă cererea de revizuire, faptul că instanţa de recurs, în faza procesuală a rejudecării fondului, după admiterea recursului şi casarea sentinţei, a soluţionat exclusiv capătul de cerere principal, intrând astfel în puterea lucrului judecat faptul că sunt aplicabile prevederile art. 129 alin. (4) lit. b) din Codul fiscal şi că reclamanta datorează TVA, sub acest aspect actele fiscale supuse cenzurii jurisdicţionale fiind legale, în considerentele deciziei supuse revizuirii nefiind analizate motivele invocate de reclamantă în susţinerea capătului de cerere subsidiar, rezultând că instanţa nu s-a pronunţat asupra acestui capăt de cerere, în condiţiile în care a admis recursul şi, rejudecând, a respins acţiunea în totalitate.

37. S-a menţionat, prin Decizia de revizuire, faptul că, în ceea ce priveşte baza de calcul al TVA, contestată, la rândul său, prin formularea capătului de cerere subsidiar din cererea iniţială, în măsura în care instanţa a stabilit, în rezolvarea capătului de cerere principal, că subzistă o astfel de obligaţie în sarcina reclamantei, a devenit actuală necesitatea rezolvării criticii subsidiare, ce se constituie, de asemenea, ca motiv de nelegalitate şi netemeinicie al actului constatator, această critică, cu care instanţa a fost învestită, nefiind analizată nici în fond, când s-a dat câştig de cauză reclamantei prin admiterea capătului principal de cerere, şi nici în recursul prin care s-a infirmat soluţia de admitere a cererii principale, acţiunea fiind respinsă în totalitate. Pentru aceste motive, cu aplicarea dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 1) din C. proc. civ., instanţa nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, a fost admisă cererea de revizuire şi schimbată decizia atacată, în sensul admiterii recursului şi casării hotărârii de primă instanţă, cu reluarea judecăţii sub acest aspect, fiind menţinută soluţia dată de instanţa de recurs în privinţa capătului de cerere principal. În ceea ce priveşte judecata capătului de cerere subsidiar, s-a constatat că asupra acestei cereri nu s-a pronunţat instanţa de judecată, astfel că, pentru a nu priva părţile de un grad de jurisdicţie, nu a fost reţinută cauza spre rejudecare pe fond, ci a fost trimisă Curţii de Apel în vederea soluţionării în primă instanţă a cererii.

38. Motivele de recurs referitoare la greşita aplicare a prevederilor art. 129 alin. (4) din Codul fiscal, deoarece serviciile prestate gratuit salariaţilor nu au fost probate, faptul că tipărirea autorizaţiilor de călătorie şi înmânarea acestora salariaţilor echivalează exclusiv cu respectarea dreptului salariaţilor prevăzut de art. 1 din O.G. nr. 112/1999 şi nu dovedeşte prestarea de servicii gratuite către aceştia, faptul că modalitatea de stabilire a bazei de calcul a TVA nu este legală cât timp echipa de inspecţie fiscală nu a tratat diferit situaţiile, şi anume utilizarea în interes de serviciu pe bază de ordin de deplasare sau în interes personal, sens în care declaraţiile pe propriile răspundere au fost avute în vedere la întocmirea Raportului de expertiză contabilă în dosarul nr. x/2014, nu vor fi analizate, având în vedere limitele în care cauza a fost trimisă spre rejudecare, astfel cum s-a precizat anterior, în vederea rejudecării capătului subsidiar de cerere, cum instanţa de trimitere a stabilit, limite care vizau strict stabilirea valorii autorizaţiei de călătorie şi nu numărul de autorizaţii de călătorie la care se aplică valoarea individuală.

39. Se impune a fi avut în vedere faptul că a fost judecat definitiv capătul principal al cererii de chemare în judecată, prin Decizia nr. 2436 din data de 27.01.2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, care beneficiază, astfel, în aceste limite, de autoritate de lucru judecat.

40. Astfel, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat faptul că acordarea permiselor de călătorie gratuite angajaţilor reclamanţi nu se încadrează în categoria prestărilor de servicii efectuate fără plată, noţiunea de "gratuit" din cuprinsul O.G. nr. 112/2009 fiind diferită de noţiunea "cu plată sau fără plată" din Codul fiscal.

41. S-a reţinut că nu sunt aplicabile dispoziţiile O.G. nr. 112/1999 în sensul reţinut de prima instanţă, deoarece dispoziţiile O.G. nr. 112/1999, respectiv art. 1 teza finală, se referă la acordarea autorizaţiilor de călătorie în interes de serviciu şi în interes personal pe căile ferate române, în mod gratuit, şi nu la scutirea de plată a TVA oferită serviciilor acordate cu titlu gratuit.

42. Astfel, acordarea permiselor de călătorie, în temeiul dispoziţiilor art. 1 din O.G. nr. 112/1999, reprezintă o prestare de serviciu pentru care intimata reclamantă avea obligaţia, conform art. 129 alin. (4) din Codul fiscal, să reţină TVA, dreptul de deducere existând corelativ cu obligaţia de colectare a TVA-ului.

43. S-a reţinut că, prin normele metodologice de aplicare a Codul fiscal, legiuitorul a statuat care sunt serviciile neincluse în sfera TVA, acordarea permiselor de călătorie gratuite fiind o prestare de servicii efectuată într-un scop ce nu are legătură cu activitatea economică a reclamantei, fiind inclusă în sfera TVA.

44. De asemenea, s-a subliniat că dispoziţiile art. 6 alin. (5) din O.G. nr. 112/1999, reţinute de instanţă, vizează călătoriile în interes personal, efectuate în baza autorizaţiilor de călătorie a căror dovadă se face pe baza declaraţiilor pe proprie răspundere, dispoziţii ce nu reglementează scutirea de la plata TVA aferentă serviciilor efectuate cu titlu gratuit, noţiunea de "gratuit" din O.G. nr. 112/1999 fiind diferită de noţiunea "cu plată sau fără plată" din Codul fiscal.

45. S-a mai reţinut că, la stabilirea bazei impozabile, organele de inspecţie fiscală nu au inclus autorizaţiile de călătorie pentru care intimata a prezentat ordine de deplasare în interes de serviciu, acesta fiind singurul document financiar-contabil prin care sunt justificate cheltuielile de deplasare în vederea decontării.

46. Având în vedere cele reţinute, astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de fond, aceasta a fost învestită, în rejudecare, exclusiv cu soluţionarea capătului de cerere subsidiar, astfel că aspectul litigios în rejudecare a vizat interpretarea şi aplicarea art. 129 alin. (4) lit. b) din Codul fiscal, cu privire la modalitatea de stabilire a bazei de impunere folosită la calculul TVA colectată.

47. Pe cale de consecinţă, în aceste limite urmează a fi analizate şi motivele de casare, exclusiv în ceea ce priveşte capătul subsidiar de cerere prin care, astfel cum şi recurenta precizează în recurs, a solicitat ca, pentru situaţia în care se reţine că toate autorizaţiile au fost folosite în interes personal şi trebuie aplicate prevederile art. 129 alin. (4) lit. b) din Codul fiscal, aplicarea să se facă asupra valorilor de emitere a legitimaţiilor de călătorie, conform dispoziţiilor Directorului General nr. 48/2007, 42/2008 şi 46/2009, şi nu asupra valorilor reglementate prin OMT nr. 1016/2007 pentru anul 2008, OMT nr. 1303/2008 pentru anul 2009 şi OMT nr. 1099/2009 pentru anul 2010.

48. În ceea ce priveşte susţinerile din cererea de recurs privind calculul efectuat prin raportul de expertiză, sunt nefondate, întrucât instanţa de fond a înlăturat concluzia expertului, precizând faptul că, deşi prin raportul de expertiză administrat în cauză expertul a stabilit că această baza era de 86.919.641,18 RON, acest cuantum este mai mare decât cel din actele fiscale contestate, care au stabilit suma de 86.901,046 RON, astfel că a acordat prevalenţă acestui cuantum, neputând să creeze reclamantei o situaţie defavorabilă în propria contestaţie.

49. Motivele de recurs privind faptul că tarifele cuprinse in Dispoziţiile Directorului General nr. 48/2007, nr. 42/2008 şi nr. 46/2009 sunt cele aplicabile în stabilirea bazei de calcul a taxei pe valoare adăugată, deoarece sunt singurele cheltuieli reale suportate la emiterea legitimaţiilor/autorizaţiilor de călătorie, sunt nefondate. În mod corect au fost înlăturate argumentele reclamantei cu privire la greşita stabilire de către organul fiscal a bazei de impunere pentru TVA colectată.

50. Reclamanta a susţinut că aplicarea cotei TVA se realizează asupra valorii de emitere a legitimaţiilor de călătorie, prevăzute de Dispoziţiile directorului general privind eliberarea autorizaţiilor de călătorie şi a legitimaţiilor de serviciu, respectiv 4 RON pentru anul 2008, conform Dispoziţiei directorului general nr. 48/2007, 4,5 RON pentru anul 2009, conform Dispoziţiei directorului general nr. 42/2008,5 RON pentru anul 2010, conform Dispoziţiei directorului general nr. 46/2009, şi nu asupra tarifelor autorizaţiilor de călătorie stabilite prin Ordinul Ministrului Transporturilor nr. 1016/2007 pentru anul 2008, OMT nr. 1303/2008 pentru anul 2009, OMT nr. 1099/2009 pentru anul 2010

51. Susţinerile sunt nefondate. Taxa pe valoarea adăugată este, potrivit dispoziţiilor art. 125 din Codul fiscal, un impozit indirect datorat la bugetul statului, care este colectat conform prevederilor din acest act normativ. Taxa colectată, conform art. 1511 pct. 28 din Codul fiscal, reprezintă "taxa aferentă livrărilor de bunuri şi/sau prestărilor de servicii taxabile, efectuate de persoana impozabilă, precum şi taxa aferentă operaţiunilor pentru care beneficiarul este obligat la plata taxei, conform art. 150-1511." Problema litigioasă în cauză o constituie baza de impozitare a taxei pe valoarea adăugată colectate pentru serviciile de transport oferite gratuit salariaţilor, în baza O.G. nr. 112/1999, art. 1 alin. (1), asimilate prestării de servicii efectuate cu plată,

52. Faţă de dispoziţiile art. 129 alin. (4) lit. b) din Codul fiscal, potrivit cărora "sunt considerate prestări de servicii efectuate cu plată: b) serviciile prestate în mod gratuit de către o persoană impozabilă, în cadrul activităţii sale economice, pentru uzul personal al angajaţilor săi sau al altor persoane", în mod corect instanţa de fond s-a raportat, în ceea ce priveşte baza de calcul, la contravaloarea serviciului pus la dispoziţia angajaţilor de reclamantă în mod gratuit, şi nu la simplul cost de tipărire a autorizaţiilor de călătorie. Contravaloarea serviciului care este pus la dispoziţie angajatului în mod gratuit de către angajator nu se constituie din cheltuielile de tipărire fizică a acestor legitimaţii/autorizaţii de călătorie.

53. Ordinele Ministrului Transporturilor nr. 1016/2007 pentru anul 2008, nr. 1303/2008 pentru anul 2009, nr. 1099/2009 pentru anul 2010 au fost emise, într-adevăr, în baza dispoziţiilor art. 13 alin. (2) din O.G. nr. 112/1999 privind călătoriile gratuite în interes de serviciu şi în interes personal pe căile ferate române, potrivit cărora "(2) Prin ordin al ministrului transporturilor, construcţiilor şi turismului se aprobă tarifele pentru autorizaţiile şi permisele de călătorie pe căile ferate române, precum şi metodologia de decontare a contravalorii acestora, pentru persoanele prevăzute la art. 2 alin. (1) şi pentru pensionarii prevăzuţi la art. 8 alin. (1) şi (2) şi la art. 9", care fac trimitere la art. 2 alin. (1), la art. 8 alin. (1) şi (2) şi la art. 9 din acest act normativ, referitor la acordarea de permise de călătorie pe căile ferate române în interes personal, în mod gratuit, pentru salariaţii încadraţi cu contract individual de muncă pe durată nedeterminată în aparatul central al Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, cu excepţia celor prevăzuţi la art. 1 alin. (1), la Autoritatea Feroviară Română - AFER şi la alte autorităţi sau instituţii publice cu profil feroviar aflate în subordinea Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, în unităţile medicale din reţeaua proprie a Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, în grupurile şcolare industriale de transporturi căi ferate şi în grupurile şcolare de material rulant pentru transporturi feroviare, la Clubul Sportiv Rapid Bucureşti, la Casa Asigurărilor de Sănătate a Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, respectiv pentru pensionarii şi membrii lor de familie menţionaţi la art. 8 alin. (1) şi (2) şi la art. 9.

54. Instanţa de fond a observat, însă, în mod întemeiat, faptul că, deşi prin ordinele în discuţie referirea nu este una expresă la categoriile indicate art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 112/1999 (salariaţii încadraţi cu contract individual de muncă pe durată nedeterminată la compartimentele de specialitate feroviară din cadrul Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, la Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" S.A., la filialele acesteia, la subunităţile din structura organizatorică a acesteia, precum şi la Societatea Naţională a Căilor Ferate Române), se are în vedere scopul reglementării şi natura gratuită a beneficiului acordat atât pentru categoriile de beneficiari de la art. 1 alin. (1), cât şi cei de la art. 2 din O.G. nr. 112/1999.

55. Invocă în mod nefondat recurenta, faţă de reţinerea de către instanţa de fond a faptului că "C.F.R. Călători" S.A. vinde autorizaţii şi permise de călătorie şi celorlalte societăţi CFR şi S.C. METROREX S.A., pentru acestea emiţând facturi şi colectând TVA, la valorile prevăzute pentru tarifele stabilite în conformitate cu prevederile ordinelor ministrului transporturilor menţionate, valoarea autorizaţiilor livrate salariaţilor încadraţi cu contract individual de muncă pe perioadă nedeterminată incluzând contravaloarea taxei pe valoarea adăugată, diferenţa de situaţii, întrucât nu a vândut legitimaţia/autorizaţia de călătorie către salariaţii proprii, aceştia beneficiind de acest drept în mod gratuit, conform legii, în virtutea calităţii de angajat, a vândut şi vinde în continuare serviciile de transport pe calea ferată prestate în baza legitimaţiei/autorizaţiei de călătorie, către companii terţe, care achiziţionează aceste servicii pentru salariaţii proprii.

56. În acest sens, se reţin prevederile art. 55 alin. (3) lit. f) din Codul fiscal, care prevăd, referitor la veniturile din salarii, şi anume "(...) toate veniturile în bani şi/sau în natură obţinute de o persoană fizică ce desfăşoară o activitate în baza unui contract individual de muncă sau a unui statut special prevăzut de lege, indiferent de perioada la care se referă, de denumirea veniturilor ori de forma sub care ele se acordă, inclusiv indemnizaţiile pentru incapacitate temporară de muncă" (alin. (1), faptul că "(3) Avantajele, cu excepţia celor prevăzute la alin. (4), primite în legătură cu o activitate menţionată la alin. (1) şi (2) includ, însă nu sunt limitate la: (...) f) permise de călătorie pe orice mijloace de transport, folosite în scopul personal".

57. În ceea ce priveşte aplicarea greşită a prevederile art. 55 alin. (3) lit. f) din Codul fiscal, recurenta nu a invocat critici referitoare la cele reţinute de instanţa de fond, subliniind doar faptul că prin Raportul de expertiză contabilă administrat în dosarul nr. x/2014, pentru călătoriile efectuate în interes personal, astfel cum au fost probate prin declaraţiile pe proprie răspundere completate de salariaţii săi, în conformitate cu prevederile art. 6 alin. (5) din O.G. nr. 112/1999, taxa pe valoarea adăugată este în sumă de 935,97 RON, considerând că doar pentru acestea devin aplicabile prevederile art. 55 alin. (3) lit. f) din Codul fiscal, în niciun caz pentru toate legitimaţiile/autorizaţiile de călătorie emise tuturor salariaţilor săi.

58. În mod corect instanţa de fond a observat, coroborat cu dispoziţiile art. 55 alin. (3) lit. f) din Codul fiscal, faptul că Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal precizează la art. 74 că "veniturile în natură, precum şi avantajele în natură primite cu titlu gratuit sunt evaluate la preţul pieţei la locul şi data acordării avantajului.(...)."

59. De asemenea, pentru "serviciile prestate în mod gratuit de către o persoană impozabilă pentru uzul propriu sau al personalului acesteia ori pentru uzul altor persoane", asimilate prestării de servicii efectuate cu plată, potrivit art. 129 alin. (4) lit. b) din Codul fiscal, baza de impozitare a taxei pe valoarea adăugată este constituită, conform art. 137 alin. (1) din Codul fiscal, din suma cheltuielilor efectuate de persoana impozabilă pentru realizarea prestării de servicii, astfel că trebuie avute în vedere cheltuielile efectuate pentru realizarea prestării de servicii, contravaloarea serviciului pus de reclamantă la dispoziţia angajaţilor în mod gratuit, şi nu simplul cost de tipărire a autorizaţiilor de călătorie.

60. În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., recurenta a criticat admiterea cererii de intervenţie accesorie formulată în favoarea intimatei pârâte de către intervenientul accesoriu Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, deoarece nu cuprinde motivele pe care se sprijină, invocând faptul că actele administrative fiscale a căror anulare a solicitat-o au fost emise de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili la data de 25.06.2013, aceasta şi-a motivat cererea de intervenţie în interes propriu raportat la H.G. nr. 520/2013 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, însă actul normativ a fost publicat în Monitorul Oficial Partea I nr. 473 din 30 iulie 2013 şi a intrat in vigoare la data de 01 august 2013, ulterior emiterii actelor administrativ fiscale contestate

61. Instanţa de fond, având în vedere şi concluziile raportului de expertiză administrat în cauză, a constatat caracterul legal şi temeinic al actelor fiscale contestate şi a respins ca fiind neîntemeiat capătul subsidiar de cerere formulat de către reclamantă, iar în baza art. 67 din C. proc. civ. a admis cererea de intervenţie accesorie formulată în favoarea pârâtei Agenţia Naţională de Administrare fiscală de către intervenientul accesoriu Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

62. Motivul de casare este nefondat. Trebuie avut în vedere faptul că incidenţa dispoziţiilor H.G. nr. 520/2013 privind organizarea şi funcţionarea ANAF, precum şi pentru modificarea anexei nr. 2 la H.G. nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice, a fost avută în vedere la soluţionarea recursului formulat de intervenientul accesoriu împotriva încheierii prin care cererea de intervenţie a fost respinsă. Prin Decizia nr. 5969 din 27 noiembrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi de Justiţie a admis recursul formulat de Direcţia Generală a Marilor Contribuabili împotriva încheierii de şedinţă din 26.06.2019 a Curţii de Apel Bucureşti, a calificat cererea de intervenţie în interes propriu formulată de către intervenienta Direcţia Generală a Marilor Contribuabili ca fiind o cerere de intervenţie accesorie şi a admis în parte cererea de intervenţie accesorie formulată de către aceasta.

63. S-a reţinut cu autoritate de lucru judecat, în ceea ce priveşte cererea de intervenţie, faptul că intervenienta este emitenta deciziei de impunere şi a raportului de inspecţie fiscală, iar potrivit dispoziţiilor art. 131alin. (1) şi art. IV din H.G. nr. 816/2015 pentru modificarea şi completarea H.G. nr. 520/2013 privind organizarea şi funcţionarea ANAF, precum şi pentru modificarea anexei nr. 2 la H.G. nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice, în subordinea Agenţiei se organizează şi funcţionează Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, instituţie publică cu personalitate juridică, cu buget propriu, prin preluarea atribuţiilor şi a activităţii corespunzătoare din cadrul aparatului propriu al Agenţiei, astfel că, începând cu data de 01.01.2016, Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a dobândit personalitate juridică distinctă şi implicit calitate procesuală pasivă, potrivit art. 131 din H.G. nr. 816/2015, alegaţiile sale demonstrând susţinerea intereselor altei persoane şi anume a intimatei pârâte Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

64. S-a reţinut că, prin intervenţia accesorie, terţul participă voluntar la judecată pentru a apăra drepturile uneia dintre părţile iniţiale ale procesului, nu tinde la valorificarea unei pretenţii proprii, ci urmăreşte, prin apărările pe care le face, ca instanţa să pronunţe o soluţie favorabilă părţii pentru care a intervenit. Ca atare, s-a mai reţinut, natura juridică a intervenţiei accesorii este aceea de apărare, cererea de intervenţie este conformă cu dispoziţiile art. 63 din C. proc. civ., deoarece dezbaterile în fond nu s-au încheiat, asupra capătului de cerere subsidiar instanţa de primă jurisdiscţie nu s-a pronunţat, şi este dovedit interesul petentei în vederea obţinerii unei hotărâri prin care să se constate temeinicia actelor administrative emise, având în vedere că intervenienta DGAMC este emitenta Deciziei de impunere nr. x/25.06.2013 şi a Raportului de inspecţie fiscală contestate.

65. Cererea de intervenţie în cauză este o cerere accesorie, prin aceasta s-a sprijinit numai apărarea pârâtei, potrivit dispoziţiilor art. 61 alin. (3) din C. proc. civ., astfel că, în condiţiile în care apărările acesteia au fost constatate ca fiind întemeiate şi au condus la respingerea capătului de cererea subsidiar pentru rejudecarea căruia cauza a fost trimisă pentru soluţionare pe fond, ca urmare a faptului că este legală modalitatea de stabilire a bazei de calcul a TVA indicată în Raportul de inspecţie fiscală nr. x/25.06.2013 şi în Decizia de impunere nr. xnr. 519/25.06.2013, instanţa de fond a admis şi cererea de intervenţie accesorie.

VI Soluţia instanţei de recurs

66. Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, coroborate cu dispoziţiile art. 496 din C. proc. civ., nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6) şi pct. 8) din C. proc. civ., invocate prin cererea de recurs, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul formulat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" S.A. împotriva sentinţei civile nr. 234/2020 din 15 iulie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 16 martie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.