Recovery of public-sector salary differences via inflation indexation and statutory interest for delayed payment

Şedinţa publică din data de 15 martie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2018 din 3.05.2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Justiţiei şi Direcţia Naţională de Probaţiune, solicitând următoarele:

- anularea dispoziţiilor din OMJ nr. 603/C/2018, în ceea ce priveşte stabilirea drepturilor salariale;

- obligarea pârâtului MJ la emiterea unui nou ordin prin care să-i fie stabilite drepturile în concordanţa cu Legea nr. 153/2017 în sensul adăugării unui cuantum total al sporurilor de 30%;

- obligarea pârâtului MJ să aloce pârâtei DNP fondurile necesare plăţii drepturilor salariale restante stabilite conform acestei hotărâri, la care se adaugă rata inflaţiei şi dobânda legală;

- obligarea pârâtei DNP la plata drepturilor salariale în conformitate cu noul ordin ce va fi emis, sume actualizate cu rata inflaţiei;

- obligarea pârâtei DNP la acordarea la sumele cuvenite a dobânzii legale;

-obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

2. Sentinţa instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 206 din 22 ianuarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a hotărât următoarele: "A admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Naţională de Probaţiune şi Ministerul Justiţiei.

A obligat pârâta Direcţia Naţională de Probaţiune la plata diferenţelor de drepturi, calculate potrivit Ordinelor Ministrului Justiţiei nr. 2883/C/2018 şi nr. 3396/C/2018, actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestor diferenţe calculate de la data scadenţei fiecărei indemnizaţii până la data plăţii efective.

A respins primele două capete de cerere ca rămase fără obiect.

A respins în rest acţiunea ca neîntemeiată.".

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 206 din 22 ianuarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, pârâta Direcţia Naţională de Probaţiune a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.

În cuprinsul cererii de recurs se invocă două motive de recurs, respectiv motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii şi cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Cu privire la primul motiv de recurs potrivit căruia prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii se invocă încălcarea dispoziţiilor art. 9 alin. (2) din C. proc. civ.. Conform acestor dispoziţii obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, iar potrivit art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii. Or, dreptul fiind deja acordat prin modificarea OMJ 603/2018 prin OMJ nr. 3396/2018, instanţa nu a avut posibilitatea efectuării unei cercetări a fondului, motiv pentru a dispus respingerea ca fiind rămasă fără obiect a solicitării, prin urmare nu putea obliga DNP la plata diferenţelor salariale.

Recurenta arată că în luna ulterioară emiterii OMJ nr. 3396/C/2018, respectiv în luna septembrie 2018, a fost deja efectuată pentru reclamantă plata "diferenţei dintre drepturile salariate cuvenite potrivit Ordinului MJ nr. 3396/C/30.08.2018 şi cele încasate".

Recurenta arată că a formulat calea de atac de faţă, criticând hotărârea pronunţată de instanţa de fond sub aspectul actualizării cu indicele de inflaţie la data plăţii a sumelor achitate, precum şi în ceea ce priveşte obligarea la plata dobânzii legale aferente acestor diferenţe, având în vedere că prin hotărârea dată, instanţa a încălcat normele de drept material, respectiv dispoziţiile art. 1357 alin. (1) C. civ., care obligă creditorul la repararea prejudiciului doar în situaţia întrunirii condiţiilor răspunderii civile.

Astfel, în cazul de faţă, pentru a putea obliga pârâta DNP la actualizarea sumelor datorate cu rata inflaţiei şi la plata dobânzilor legale, era necesar ca instanţa să fi constatat nelegala emitere a OMJ nr. 603/C/2018, or, aceasta a reţinut în considerentele hotărârii contrariul, apreciind că "se impune şi acordarea inflaţiei şi a dobânzilor legale, dar nu ca urmare a constatării vreunei ilegalităţi săvârşite la emiterea Ordinului MJ nr. 6031 CI08.08.2018, ci ca urmare a emiterii Ordinului MJ nr. 3396/CI30.08.2018", prin acest din urmă act administrativ fiind majorate sporurile reclamantei, din motive de oportunitate, spre limita maximă prevăzută de lege per ordonator de credite, respectiv 30% din salariul de bază.

Recurenta solicită să se constate că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile şi, pe cale de consecinţă, nu se justifică actualizarea sumelor acordate prin OMJ nr. 3396/C/2018 cu rata inflaţiei şi nici acordarea dobânzilor legale.

Astfel cum s-a arătat mai sus, OMJ nr. 603/C/2018 a fost modificat prin OMJ nr. 3396/C din 30.08.2018, iar suma sporurilor de care beneficiază intimata-reclamantă a fost stabilită în procent total de aproape 30% din salariul de bază, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 din Legea - cadru nr. 153/2017, potrivit căruia "Limitarea sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor şi a altor drepturi (1) Suma sporurilor (...) acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăşi 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deţinut, gradaţiilor şi a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizaţiilor de încadrare şi a indemnizaţiilor lunare, după caz".

În ceea ce priveşte acordarea sporurilor potrivit OMJ nr. 3396/C/2018, solicită să se constate caracterul de oportunitate al acestei decizii instituţionale, având în vedere că în conformitate cu art. 5 din Capitolul VIII al Anexei V - Familia Ocupaţionalâ de funcţii bugetare "Justiţie" şi Curtea Constituţională din Legea - cadru nr. 153/2017, sporurile care i se cuvin intimatei-reclamante, potrivit legii, nu sunt de 25%, respectiv de 5%, existând posibilitatea ca acestea să fie stabilite şi în procent mai mic, întrucât sunt ...până la 25%", respectiv ".. până la 5%", după cum urmează:

"(...) personalul de probaţiune beneficiază şi de un spor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică de până la 25%, respectiv de un spor pentru păstrarea confidenţialităţii de până ta 5%, aplicate la salariul de bază lunar (...)".

Mai mult, Direcţia Naţională de Probaţiune, în calitate de ordonator terţiar de credite, are obligaţia de a respecta dispoziţiile art. 25 alin. (1) din Legea - cadru nr. 153/2017 conform cărora "Suma sporurilor (...) acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăşi 30% din suma salariilor de bază (...).

Într-o speţă similară (sentinţa civilă nr. 4197/2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2018), instanţa a reţinut că "(...) în lipsa unei reglementări detaliate cu privire la modul de acordare a sporurilor în discuţie şi câtă vreme nu se acordă în acest sens o sumă derizorie, intră în marja de apreciere a ordonatorului de credite determinarea nivelului corect al acelor sporuri, aspectul acesta privind oportunitatea alegerii de către ordonatorul de credite a respectivului nivel dintre mai multe posibile. Or, oportunitatea se află în strânsă dependenţă cu puterea discreţionară a administraţiei publice, desemnând facultatea acesteia dată de lege de a alege, după aprecierea sa, între mai multe soluţii posibile, aplicabile la cazul concret. Există deci o marjă de libertate lăsată la libera apreciere a uneii autorităţi, astfel că în vederea atingerii scopului indicat de legiuitor să poată recurge la orice mijloc de acţiune, în limitele competenţei sale".

Solicită să se constate că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile şi pe cale de consecinţă nu se justifică actualizarea sumelor acordate prin OMJ nr. 3396/C/2018 cu rata inflaţiei şi nici acordarea dobânzilor legale.

Într-adevăr, actualizarea drepturilor salariate cu rata inflaţiei reprezintă valoarea reală a acestora la data efectuării plăţii, însă neexistând o obligaţie legală în sensul acordării la nivel maxim a procentelor mai sus menţionate, nu se justifică suportarea de către ordonatorii de credite a efectelor devalorizării monedei, mai ales că actualizarea cu rata inflaţiei are caracterul unor daune compensatorii.

În ceea ce priveşte plata dobânzilor legale, acestea reprezintă o sancţiune sub forma daunelor moratorii pentru neexecutarea obligaţiei de plată. Or, aşa cum s-a arătat mai sus, dat fiind caracterul de oportunitate al acordării sporurilor în procentul solicitat, în lipsa unei obligaţii legale în acest sens, nu se poate vorbi de o neexecutare a acesteia, motiv pentru care nu se justifică nici plata acestora.

Decizia ÎCCJ nr. 2/2014, invocată de instaţa de fond, nu este aplicabilă în speţă întrucât intimata-reclamantă nu se află în posesia unui titlu executoriu, iar în considerentele acestei decizii s-a reţinut că:

"existenţa unei fapte ilicite, săvârşite cu vinovăţie, în sensul dispoziţiilor legale ce instituie răspunderea civilă, constă în executarea cu întârziere de către debitori a sumelor de bani stabilite prin titluri executorii în favoarea persoanelor din sectorul bugetar".

Prin notele scrise depuse la data de 09.03.2022, recurenta - pârâtă Direcţia Naţională de Probaţiune a solicitat respingerea, ca rămas fără obiect, a capătului de cerere privind plata diferenţelor salariale acordate în temeiul OMJ nr. 3396/C/2018, arătând că diferenţele restante pentru perioada 01.01.2018 - 30.06.2018 au fost achitate integral la data de 10.10.2018, iar pentru luna iulie 2018 au fost achitate integral la data de 10.10.2018, odată cu drepturile salariale aferente lunii septembrie 2018, iar pentru lune august 2018 şi în continuare, drepturile salariale au fost achitate lunar, la data plăţii salariului. În privinţa actualizării sumelor cu rata inflaţiei şi plata dobânzilor legale, solicită a se constata că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

De asemenea, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea, ca rămas fără obiect, pentru sumele deja achitate, a capătului de cerere vizând diferenţele salariale acordate în temeiul OMJ nr. 2883/2018 şi ca prematur, în ceea ce priveşte termenele de plată scadente în anii următori.

4. Apărările formulate în cauză.

Intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare.

5. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte nu poate primi susţinerea recurentei-pârâte în sensul că a rămas fără obiect capătul de cerere privind plata diferenţelor de drepturi salariale în temeiul OMJ nr. 2883/C/2018, respectiv prematuritatea acestui capăt de cerere prin raportare la termenele de plată scadente, întrucât înscrisurile depuse drept dovezi de achitare a acestor diferenţe pot reprezenta executarea sentinţei, însă nu există toate elementele probatorii de natură a-i forma convingerea instanţei că a fost executată integral hotărârea în privinţa plăţii respectivelor drepturi salariale.

Reclamantul a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea dispoziţiilor din OMJ nr. 603/C/2018, în ceea ce priveşte stabilirea drepturilor salariale, obligarea pârâtului MJ la emiterea unui nou ordin prin care să-i fie stabilite drepturile în concordanţa cu Legea nr. 153/2017 în sensul adăugării unui cuantum total al sporurilor de 30%, obligarea pârâtului MJ să aloce pârâtei DNP fondurile necesare plăţii drepturilor salariale restante stabilite conform acestei hotărâri, la care se adaugă rata inflaţiei şi dobânda legală, obligarea pârâtei DNP la plata drepturilor salariale în conformitate cu noul ordin ce va fi emis, sume actualizate cu rata inflaţiei, obligarea pârâtei DNP la acordarea la sumele cuvenite a dobânzii legale, obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Instanţa de fond a reţinut că ulterior introducerii acţiunii în instanţă a fost emis de către ministrul justiţiei Ordinul 2883/2018 care a recunosut caracterul nelegal al actelor administrative de salarizare anterioare.

Astfel: OMJ nr. 2883/C/19.07.2018, prin care a fost majorată valoarea de referinţă sectorială pentru perioada 01.12.2015-31.12.2017, s-au acordat valori de referinţă sectoriale mai mari decât cele solicitate prin cererea de chemare în judecată, respectiv s-a stabilit că în perioada 09.04.2015-30.11.2015 personalul de probaţiune beneficiază de un salariu de bază lunar stabilit prin raportare la valoarea de referinţă sectorială 421,36 RON, în perioada 01.12.2015-31.12.2017 prin raportare la valoarea de referinţă sectorială 463,5 RON, iar începând cu data de 1 ianuarie 2018, în aplicarea dispoziţiilor Legii-cadru nr. 153/2017, drepturile se recalculează în funcţie de valoarea de referinţă sectorială 463,5 RON; OMJ nr. 3396/C/30.08.2018, prin care a fost modificat OMJ nr. 603/C/08.02.2018, iar suma sporurilor de care beneficiază reclamanta a fost stabilită în procent total de 30% din salariul de bază, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 din Legea - cadru nr. 153/2017.

Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 3396/C/30.08.2018 a fost emis în aplicarea dispoziţiilor Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, având în vedere Ordinul ministrului justiţiei nr. 2883/C/2018 referitor la stabilirea drepturilor salariale în raport de o valoare de referinţă sectorială majorată, astfel că s-a dispus ca începând cu data de 1.01.2018 personalul de probaţiune menţionat în anexe să beneficieze de drepturile salariale precizate în anexe (reclamanta este în anexa 337), aplicându-se corespunzător prevederile art. 4 din Ordinul nr. 2883/C/2018 privind modalitatea de plată a drepturilor salariale. S-au modificat corespunzător, în ceea ce o priveşte pe reclamantă, dispoziţiile Ordinului ministrului justiţiei nr. 603/C/2018, prin care s-au stabilit începând cu data de 1.01.2018 drepturile salariale ale personalului de probaţiune.

În raport de aceste împrejurări, instanţa de fond a respins capetele 1, 2 şi 4 de cerere ca rămase fără obiect, a respins capetele de cerere 3 şi 6 ca neîntemeiate şi a obligat pârâţii la plata actualizată cu rata inflaţiei a diferenţei salariale dintre veniturile efectiv încasate şi veniturile calculate conform Ordinului ministrului justiţiei nr. 3396/C/30.08.2018 şi la plata dobânzii legale aferente de la data scadenţei fiecărui venit salarial până la data plăţii efective, reclamanta neformulând recurs.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte constată că prin primul motiv de recurs se invocă încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii (art. 488 alin. (1) pct. 5 coroborat cu art. 9 alin. (2) şi art. 22 pct. 6 C. proc. civ.).

Sub acest aspect se arată că instanţa de fond nu a fost învestită cu o cerere având ca obiect vreo solicitare în temeiul OMJ nr. 2883/C/2018, fiind învestită doar cu anularea (rectificarea) OMJ nr. 603/2018 din perspectiva majorării sporurilor.

Înalta Curte constată că, potrivit art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, iar potrivit art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii.

Din analiza hotărârii recurate, Înalta Curte constată că prima instanţă nu a depăşit limite învestirii, ci s-a pronunţat asupra petitelor astfel cum acestea au fost formulate, având în vedere că pretenţiile privind obligarea recurentei-pârâte la plata diferenţelor de drepturi, actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestor diferenţe calculate de la data scadenţei fiecărei indemnizaţii până la data plăţii efective, au fost menţionate în cererea de chemare în judecată.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs recurenta invocă faptul că prima instanţă în mod greşit a dispus obligarea acesteia la plata diferenţelor de drepturi calculate potrivit celor două ordine atacate, întrucât nu s-a analizat fondul cauzei, pentru că dreptul fusese deja acordat, ca urmare a emiterii acestora.

Or, chiar prin ordinele invocate s-au stabilit diferenţele salariale datorate, potrivit solicitării reclamantei, prin urmare nu există temeiuri pentru a reproşa primei instanţe că ar fi încălcat prevederile art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., în condiţiile în care s-a pronunţat asupra capetelor de cerere astfel cum au fost formulate, în limita învestirii, în cauză fiind respectate dispoziţiile legale care guvernează desfăşurarea procesului civil.

Cu privire la motivul de recurs prin care se invocă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Înalta Curte constată că într-adevăr, principalul capăt al cererii de chemare în judecată îl reprezintă anularea dispoziţiilor din Ordinul Ministerului Justiţiei nr. 603/C/08.02.2018 în ceea ce priveşte stabilirea drepturilor salariale ale reclamantei şi obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea unui nou ordin.

Cu privire la acest capăt de cerere pârâtul a recunoscut caracterul nelegal al actelor administrative de salarizare şi a emis Ordinul nr. 3396/C/30.08.2018 prin care a fost modificat OMJ nr. 603/C/2018, şi s-au stabilit noile drepturi salariale (inclusiv sporurile) pentru personalul de probaţiune, începând cu data de 01 ianuarie 2018.

Instanţa de control judiciar constată că, prima instanţă a reţinut faptul că actul contestat nr. 603/C/2018 nu îşi mai produce efectele deoarece a fost înlocuit de Ordinul nr. 3396/C/30.08.2018, iar pretenţia reclamantului de a-i fi recunoscute drepturile salariale potrivit prevederilor Legii - cadru nr. 153/2017, privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, a fost satisfăcută.

În contextul celor anterior arătate, Înalta Curte constată că deşi condiţia existenţei obiectului acţiunii a fost îndeplinită la data promovării acţiunii, ulterior, ca urmare a emiterii de către recurentul-pârât Ministerul Justiţiei a Ordinului nr. 3396/C/30.08.2018, prin care dispoziţiile Ordinelor ministrului justiţiei nr. 603/C/2018, 746/C/2018, 605/C/2018 etc. au fost modificate în mod corespunzător sub aspectul recunoaşterii dreptului de acordare a sporului pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase de care poate beneficia personalul de probaţiune, cu respectarea imperativului încadrării în limita de 30% stabilită prin art. 25 din Legea - cadru nr. 153/2017, mărimea procentuală a celorlalte sporuri urmând a fi modificată în mod corespunzător, cu încadrarea în limita maximă prevăzută de lege pentru fiecare dintre acestea, obiectul cererii sub acest aspect nu mai subzistă.

În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că prin Ordinul nr. 3396/C/30.08.2018, au fost recunoscute drepturile salariale pretinse de reclamant, fiind realizată pretenţia concretă dedusă judecăţii, astfel că demersul judiciar privind emiterea unui alt ordin de salarizare a fost respinsă, în mod corect de prima instanţă, ca rămasă fără obiect, reţinându-se recunoaşterea de către acest intimat-pârât a caracterul nelegal al actelor administrative de salarizare anterioare, emise începând cu data de 09.04.2015, din perspectiva cuantumului valorii de referinţă sectorială, şi asupra contravalorii sporurilor.

Înalta Curte, văzând că ordinele în discuţie au recunoscut caracterul nelegal al actelor administrative de salarizare anterioare, din perspectiva cuantumului valorii de referinţă sectorială, împărtăşind opinia judecătorului fondului, observă că, prin omisiunea pârâtului de a emite dispoziţii de salarizare cu indemnizaţia de încadrare raportată la valorile de referinţă sectoriale cuvenit, s-a creat un prejudiciu în patrimoniul reclamantului, în înţelesul art. 1.531 din C. civ. din 2009, condiţiile angajării răspunderii pârâtei fiind îndeplinite, critici cu privire la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1531 alin. (1) şi art. 1357 alin. (1) C. civ. referitor la actualizarea sumelor cuvenite reclamantului cu indicele de inflaţie şi la acordarea dobânzilor legale neputând fi reţinute.

Prin urmare, reclamantul are dreptul la repararea pagubei cauzate, constând în diferenţa dintre venitul pe care l-ar fi obţinut şi venitul efectiv plătit, începând cu data de 09.04.2015, pentru perioada anterioară lunii ianuarie 2018, recurenta-pârâtă nefăcând dovada îndeplinirii obligaţiei de plată astfel cum a fost stabilită prin sentinţa recurată.

Astfel, în mod corect a fost obligată pârâta Direcţia Naţională de Probaţiune la plata diferenţelor de drepturi calculate potrivit Ordinului MJ nr. 3396/C/2018, actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii, precum şi la plata dobânzii legale la această sumă.

În privinţa cererii de actualizare a sumei astfel stabilite, cu indicele de inflaţie, precum şi a cererii de obligare a pârâtei la plata dobânzilor legale penalizatoare, prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie nr. 2/2014 din 17 februarie 2014 (Completul competent sa judece recursul in interesul legii), publicată in Monitorul Oficial, Partea I, nr. 411 din 3 iunie 2014, s-a reţinut că actualizarea unei sume datorate cu indicele de inflaţie acoperă prejudiciul cauzat creditorului, datorat devalorizării monedei naţionale (damnum emergens), iar plata dobânzii legale, acoperă beneficiul de care a fost lipsit creditorul (lucrum cessans), dând expresie astfel principiului reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, principiu consacrat de art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza întâi si art. 1.535 alin. (1) din C. civ. din 2009.

Prin urmare, în mod judicios, prima instanţă a dispus obligarea la plata sumelor datorate actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestor diferenţe calculate de la data scadenţei fiecărei indemnizaţii până la data plăţii efective.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentinţa recurată, este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor invocate de recurentă, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Direcţia Naţională de Probaţiune împotriva sentinţei civile nr. 206 din 22 ianuarie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 martie 2022.