Interest limited to 17,199 RON for late insurance payment after annulled refusal; Fund's appeal annulled for lack of grounds.

Şedinţa publică din data de 16 martie 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, să se constate existenţa unui refuz nejustificat al Fondului cu privire la soluţionarea cererii de plată înregistrate sub nr. x/28.01.2016 şi să se dispună obligarea pârâtului la soluţionarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispoziţiile legale.

2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin

Sentinţa nr. 561 din 22 martie 2022, a respins cererea de aplicare a amenzii judiciare, formulată de pârât, ca neîntemeiată, şi excepţiile inadmisibilităţii, tardivităţii şi prescripţiei, invocate de pârât prin întâmpinare.

Totodată, a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamantă şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 17199 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021

De asemenea, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru în cuantum de 10% din suma acordată cu titlul de despăgubiri potrivit prezentei sentinţe, dar nu mai mult de 300 de RON, respingând în rest acţiunea, astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanta A. S.A. şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

3.1. În motivarea căii de atac, respectiv cu privire la criticile vizând soluţia privind stabilirea cuantumului penalităţilor, reclamanta a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În esenţă, a susţinut că sentinţa atacată este dată cu aplicarea greşită şi încălcarea normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 1531 şi art. 1535 din C. civ., art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 şi art. 3 din O.G. nr. 13/2011.

Cu privire încălcarea art. 1531 şi art. 1535 C. civ., a arătat că Fondul a soluţionat cererea abia la doi ani de la depunerea ei, fapt ce nu poate conduce la exonerarea acestuia de la plata de daune interese moratorii, cum în mod nelegal a apreciat prima instanţă. Soluţionarea cu o atât de mare întârziere a cererii de plată este, în sine, o culpă imputabilă Fondului.

Or, de vreme ce este incontestabil că A. era îndreptăţită la plata de despăgubiri, principiul reparării integrale a prejudiciului impune ca Fondul să fie obligat la plata de daune interese moratorii pentru întreaga perioadă cuprinsă între expirarea termenului legal general de soluţionare a cererii de plată şi până la plata efectivă a despăgubirilor.

Referitor la încălcarea art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, potrivit cărora Fondul are obligaţia să instrumenteze dosarele de daună "cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data producerii evenimentului asigurat şi a condiţiilor de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare", nu există nicio bază legală pentru a înlătura aplicarea penalităţilor stipulate prin acte normative, ca evaluare legală a prejudiciului cauzat prin plata cu întârziere a sumelor datorate cu titlu de despăgubiri de către Fond.

Cu privire la greşita aplicare a prevederilor art. 3 din O.G. nr. 13/2011, recurenta-reclamantă susţine că ori de către ori nu există o evaluare contractuală sau legală, făcută printr-o normă specială, a prejudiciului cauzat prin plata cu întârziere a unor sume de bani, aplicabile devin prevederile O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală.

În realitate, cel care a suferit prejudiciul cauzat prin plata cu întârziere este un asigurător, prin urmare, stabilirea dobânzii penalizatoare trebuie să se facă conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, iar nu în baza art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, cu atât mai mult cu cât dobânda legală reprezintă evaluarea prejudiciului suferit prin lipsa de folosinţă asupra unei sume de bani. Or, evaluarea prejudiciului trebuie să se facă din perspectiva patrimoniului prejudiciat, nu din perspectiva celui care este chemat să repare prejudiciul.

În concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei atacate, în ceea ce priveşte soluţia asupra stabilirii cuantumului penalităţilor, şi, pe fond, admiterea acţiunii precizate şi obligarea autorităţii pârâte la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată, constând, în principal, în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor (Ordinul CSA nr. 14/2011) şi, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

3.2. În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, pe fond, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

În esenţă, a arătat că invocă excepţia inadmisibilităţii, a lipsei de obiect a contestaţiei/a lipsei de interes, cererea de plată fiind soluţionată prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, şi excepţia prescripţiei raportat la cererea introductivă de instanţă şi cererea modificatoare.

În continuare, a făcut multiple consideraţii teoretice în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei, arătând că în sistemul actualului C. civ., momentul începutului prescripţiei extinctive, în lipsa unei reguli speciale, trebuie determinat de instanţa de judecată numai pe baza unui probatoriu complex, deoarece trebuie stabilită nu numai data naşterii dreptului la acţiune, ci şi dacă titularul lui avea cunoştinţă ori trebuia să cunoască acest fapt.

Astfel, a susţinut că momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei constituie o împrejurare de fapt, care trebuie dovedită printr-un probatoriu serios, nefiind legată în mod direct şi aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal şi nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia, făcând trimitere la susţinerile reclamantei şi precizând că pentru cererea acesteia a fost achitată suma de 17.119 RON, prin OP nr. x/28.10.2021.

Potrivit recurentului, susţinerea reclamantei că a cunoscut naşterea dreptului la despăgubiri doar la data de 13.10.2021, data soluţionării definitive a dosarului nr. x/2018 al Curţii de Apel Bucureşti, este nereală, având în vedere că a depus prezenta acţiune înainte de această dată, solicitând admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune în privinţa capătului de cerere având ca obiect pretenţii.

Pe fondul cauzei, recurentul a arătat că îşi menţine apărările formulate prin întâmpinare, a reluat situaţia de fapt şi a făcut trimitere la argumentele primei instanţe cu privire la soluţia dată asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii şi în privinţa fondului cauzei, cu referire la condiţiile de exercitare a acţiunii în despăgubire întemeiate pe art. 19 din Legea nr. 554/2004 şi la procedura şi etapele urmate în verificarea dosarului de daune, raportat la scopul şi atribuţiile sale legale.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului aşa cum a fost formulat.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Examinând cu prioritate, conform art. 248 din C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului pârâtului, invocată din oficiu, Înalta Curte reţine că este întemeiată.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

1.1. Cu privire la recursul formulat de reclamantă

Recurenta - reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere vizând constatarea unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluţionarea cererii de plată înregistrate la sub nr. x/28.01.2016 şi obligarea acestuia la soluţionarea respectivei cereri.

Ulterior, prin cererea modificatoare, reclamanta a solicitat, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/28.01.2016, constând, în principal, în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0.2%/zi penalităţi de întârziere conform Normei ASF 23/2014 - 69518,36 RON, calculate până la data de 08.09.2021 şi în continuare până la data plăţii efective şi, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea de aplicare a amenzii judiciare, formulată de pârât, ca neîntemeiată, şi excepţiile inadmisibilităţii, tardivităţii şi prescripţiei, invocate de pârât prin întâmpinare.

Totodată, a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamantă şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 17199 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021

De asemenea, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru în cuantum de 10% din suma acordată cu titlul de despăgubiri potrivit prezentei sentinţe, dar nu mai mult de 300 de RON, respingând în rest acţiunea, astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată.

Soluţia Curţii de apel este corectă, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar în urma propriului demers de aplicare a dispoziţiilor legale la situaţia de fapt.

Instanţa de control judiciar constată că nu poate primi criticile recurentei--reclamante care, în esenţă, sunt centrate pe faptul că judecătorul fondului a aplicat greşit sau a încălcat normele de drept material.

Din această perspectivă sunt relevante prevederile art. 1531 şi art. 1535 din C. civ., art. 2 alin. (3) şi art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, precum şi cele ale art. 3 din O.G. nr. 13/2011.

Potrivit art. 1531 din C. civ.: (1) Creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării. (2) Prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de creditor şi beneficiul de care acesta este lipsit. La stabilirea întinderii prejudiciului se ţine seama şi de cheltuielile pe care creditorul le-a făcut, într-o limită rezonabilă, pentru evitarea sau limitarea prejudiciului. (3) Creditorul are dreptul şi la repararea prejudiciului nepatrimonial.

Conform art. 1535 din C. civ.: (1) În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic. (2) Dacă, înainte de scadenţă, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele moratorii sunt datorate la nivelul aplicabil înainte de scadenţă. 3) Dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la daune-interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit.

În temeiul art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015,:

"Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii (...)".

De asemenea, dispoziţiile art. 13 alin. (3) din acelaşi act normativ menţionează că:

"În vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în evidenţele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă."

În fine, art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar prevede că:

"(2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale. (…)

(3) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabileşte potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%.", art. 1 alin. (3) din actul normativ amintit arătând că "Dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este denumită dobândă penalizatoare".

În raport cu prevederile legale menţionate, se constată că în mod corect prima instanţă a reţinut că Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 a produs o vătămare părţii reclamante, întrucât respingerea nelegală a cererii de plată nr. x/28.01.2016, pentru suma de 17199 RON, a împiedicat creditorul de asigurări să se bucure de folosinţa sumei în litigiu, iar emiterea deciziei sus-menţionate a marcat începutul intervalului de timp pentru care recurenta-reclamantă este îndreptăţită să solicite despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 9202 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.

Aşa fiind, se reţine că pentru perioada anterioară, cuprinsă între expirarea termenului legal general de soluţionare a cererii de plată şi până la plata efectivă a despăgubirilor, cererea reclamantei nu poate fi încadrată în prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, atât timp cât aceste dispoziţii condiţionează acordarea de despăgubiri de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care pârâtul să fi fost obligat la plata sumei solicitate prin cererea de plată nr. x/28.01.2016, iar în cauza dedusă judecăţii o astfel de hotărâre lipseşte.

Altfel spus, în cauză nu există o hotărâre judecătorească pentru a se demonstra culpa Fondului pentru întârzierea în soluţionarea cererii de despăgubiri a reclamantei între data înregistrării cererii de plată şi data de 03.05.2018, de emitere deciziei anulate, legea nestabilind un termen de soluţionare.

Totodată, faptul că cererea de plată nr. x/28.01.2016 a fost analizată împreună cu alte cereri de plată şi Fondul de Garantare a Asiguraţilor a emis o singură decizie (14452/03.05.2018) nu poate atrage vreo sancţiune câtă vreme pentru soluţionarea cererilor de plată Legea nr. 213/2015 nu menţionează în mod expres vreun termen în care acesta trebuie să răspundă sau să soluţioneze cererile de plată.

Aşadar, întrucât pentru perioada cuprinsă între data depunerii cererii de plată -

28.01.2016 şi data emiterii deciziei de respingere a cererilor de plată nr. x/03.05.2018 creanţa reclamantei nu a fost confirmată de recurentul-pârât, iar împotriva refuzului nejustificat de a soluţiona cererea de plată de către pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor reclamanta a formulat acţiune în contencios administrativ abia la data de 31.03.2021 (în dosarul de faţă), nu se poate atrage obligarea la plata unor despăgubiri în sarcina entităţii pârâte în temeiul dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, aşa încât acest capăt de cerere a fost în mod corect respins de prima instanţă.

Prin urmare, despăgubirile solicitate în prezenta cauză nu pot viza decât perioada cuprinsă între data emiterii actului nelegal anulat în mod definitiv (decizia FGA nr. 14452/03.05.2018) şi momentul plăţii efective de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor a despăgubirii solicitate prin cererea de plată (29.10.2021).

1.2. Referitor la recursul pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor. Regularitatea promovării

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, invocată din oficiu, Înalta Curte constată că este întemeiată.

Instanţa de control judiciar constată că recursul nu îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute de dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., potrivit cărora, " (1) Cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni:

d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", legiuitorul înţelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate prevăzute în mod expres şi limitativ de dispoziţiile art. 488 din acelaşi cod.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., recursul este nul în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din acelaşi cod.

Nelegalitatea hotărârii care se atacă trebuie să îmbrace obligatoriu una din formele prevăzute la pct. 1-8 ale art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Textul de lege se interpretează în sensul formulării unei argumentări juridice a nelegalităţii invocate, prin indicarea dispoziţiilor legale pretins încălcate ori greşit aplicate de instanţă şi prin precizarea eventualelor greşeli săvârşite de instanţă în legătură cu aceste dispoziţii legale, în lipsa acestor menţiuni neputându-se exercita controlul judiciar.

În cauză, se constată că susţinerile recurentului-pârât nu se pot încadra în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., aceasta nedezvoltând critici propriu-zise faţă de hotărârea atacată, ci doar şi-a exprimat nemulţumirea în raport cu soluţia primei instanţe şi a reluat situaţia de fapt, cu referire la motivele pentru care, în opinia părţii, cererea formulată de reclamantă a fost soluţionată cu respectarea prevederilor legale în raport cu scopul şi atribuţiile sale legale, reiterând astfel apărările invocate în faţa primei instanţe atât cu privire la excepţia prescripţiei şi inadmisibilităţii, cât şi pe fondul cauzei, fără a formula critici concrete cu privire la aspectele reţinute în hotărârea recurată.

Referitor la motivul de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că partea nu a dezvoltat critici circumscrise acestuia, astfel, respectivul motiv este invocat în mod formal.

Totodată, recurentul-pârât nu circumstanţiază în niciun mod criticile sale, în sensul că hotărârea primei instanţe este pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material aplicabile cauzei.

Aceste critici ar fi presupus identificarea explicită a normei sau normelor de drept material aplicabile cauzei şi, totodată, demonstrarea modului în care măsurile adoptate de prima instanţă încalcă sau reprezintă o greşită aplicare a acestor norme de drept material, critici care însă nu se regăsesc în conţinutul cererii de recurs.

Înalta Cure reaminteşte că recursul nu reprezintă o cale de atac devolutivă, neputând conduce la o nouă judecată în fond, ci asigură numai un control de legalitate asupra hotărârii judecătoreşti atacate, aşadar, instanţa de recurs este competentă a verifica exclusiv încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material sau procesual.

Or, simpla expunere a unor succesiuni de fapte şi afirmaţii, nestructurate din punct de vedere juridic, nu este suficientă pentru a se considera îndeplinită condiţia motivării recursului, în condiţiile în care criticile formulate nu pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de lege, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ. fiind indicate în mod formal drept temei al căii de atac.

Prin urmare, susţinerile recurentului-pârât nu reprezintă critici împotriva sentinţei recurate şi ca atare nu pot fi apreciate drept motive de nelegalitate pe care să se întemeieze calea de atac, în sensul exigenţelor prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, va respinge recursul reclamantei, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei în limitele art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi cod.

Totodată, în temeiul art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., va constata nulitatea recursului formulat de pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A.

A. S.A. împotriva sentinţei nr. 561 din 22 martie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Constată nulitatea recursului formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 561 din 22 martie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 16 martie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.