Exclusion of doctorate allowance for pre-2017 didactic degree I equivalence: statutory application versus ultra vires administrative order

Şedinţa publică din data de 16 martie 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educaţiei, anularea art. 1 alin. (2) din Ordinul Ministrului Educaţiei nr. 3993/2021 privind stabilirea unor drepturi salariate specifice personalului didactic din învăţământ, prevăzute în Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 605/17.06.2021.

2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 29 din 15 martie 2022, a respins cererea de suspendare formulată de intervenienţi prin Liga Sindicatelor din Învăţământ Botoşani, ca nefondată şi, totodată, a respins excepţia inadmisibilităţii cererii intervenienţilor.

De asemenea, a respins acţiunea formulată de reclamantă şi cererea de intervenţie principală formulată de intervenienţi prin Liga Sindicatelor din Învăţământ Botoşani, ca nefondate.

3. Recursurile exercitate

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanta A. şi intervenienţii B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q. şi R. prin Liga Sindicatelor din Învăţământ Botoşani.

3.1. În motivarea căii de atac recurenta-reclamantă a invocat motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În esenţă, recurenta a reluat situaţia de fapt, arătând că a obţinut titlul ştiinţific de doctor, în temeiul Legii nr. 6/1969, al Legii nr. 128/1997 şi al art. 242 alin. (7) din Legea nr. 1/2011, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017, echivalându-şi titlul ştiinţific de doctor cu gradul didactic I.

Potrivit recurentei, la acel moment nu exista reglementat dreptul de opţiune prevăzut expres în art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017, motiv pentru care a apreciat că nu îi sunt aplicabile aceste dispoziţii.

Or, prima instanţă a nesocotit faptul că art. 14 alin. (3) din Legea 153/2017 reglementează o nouă optică pentru personalul didactic de predare care solicită (nu care a solicitat) şi obţine gradul didactic I prin echivalare.

În continuare, a făcut trimitere la motivarea primei instanţe în adoptarea soluţiei, apreciind că interpretarea dată este contrară legii, întrucât din lecturarea art. 14 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, rezultă că prima teza a textului ("Personalul didactic de predare care solicită şi obţine gradul didactic I prin echivalare") vizează, în mod evident, persoanele care vor solicita obţinerea gradului didactic I după intrarea in vigoare a legii.

În ceea ce priveşte teza a doua a textului ("Cadrele didactice optează pentru indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor sau pentru echivalarea cu gradul didactic I") aceasta este o completare/precizare/explicaţie a primei teze, arătându-se ce conduită trebuie sa adopte cadrele didactice care deţin titlul ştiinţific de doctor şi care beneficiază de indemnizaţia pentru acest titlu, respectiv aceea de alege între această indemnizaţie şi a solicita si obţine gradul didactic I cu consecinţa, prevăzută in prima teza a textului, a pierderii indemnizaţiei pentru gradul ştiinţific de doctor.

Astfel, a arătat că interpretarea în care teza a doua s-ar referi la persoanele care au obţinut deja gradul didactic I nu se susţine, deoarece şi dacă doresc să opteze nu o pot face, din moment ce gradul didactic I a fost obţinut deja, anterior printr-un ordin de ministru, neexistând nicio procedură legală prin care aceste persoane ar putea renunţa la el (pentru a primi în continuare doar indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor).

În privinţa celor reţinute de prima instanţă, în sensul că nu se pune problema retroactivităţii legii şi că ordinul atacat nu adaugă la lege, a apreciat că acest raţionament este criticabil din perspectiva normelor de tehnică legislativă reglementate de Legea 24/2000.

Or, cum art. 1 alin. (2) din Ordinul nr. 3993/2021 instituie o excepţie de la sfera de aplicare a art. 14 alin. (3) din Legea nr. 153/2017 şi la persoanele care au obţinut gradul didactic I prin echivalare, anterior datei de 1 iulie 2017, apare evident că adaugă la lege, extinzând sfera de aplicare.

Totodată, a arătat că şi în legislaţia anterioară anului 2011 legiuitorul a menţinut constant plata acestei obligaţii, respectând principiul priorităţii dreptului câştigat. În plus, chiar dacă s-ar aprecia că scopul modificării legislative operate prin Ordin ar fi fost o eventuală restabilirea a echităţii, ea nu s-ar putea realiza prin adăugarea la lege printr-un act infralegal decât cu încălcarea dispoziţiilor art. 78 din Legea nr. 24/2000, însă sensul acestei reglementări a fost ignorat.

Aşadar, ordinele cu caracter normativ an o sferă de reglementare limitată la cadrul stabilit de actele pe baza şi în executarea cărora au fost emise şi nu pot conţine soluţii care să contravină prevederilor acestora, ordinul în litigiu însă extinde sfera situaţiilor juridice prevăzute de art. 14 din Legea 153/2017, care urmează a se aplica şi cadrelor didactice care au obţinut gradul didactic I prin echivalare, anterior datei de 1 iulie 2017.

În opinia părţii, lipsite de claritate şi precizie sunt şi dispoziţiile art. 39 alin, (5) din Legea-cadru, în măsura în care norma de trimitere la dispoziţiile art. 14 conduce la lipsirea cadrelor didactice cărora li s-a acordat gradul didactic I pe baza titlului ştiinţific de doctor, anterior intrării în vigoare a legii, de beneficiul indemnizaţiei pentru titlul ştiinţific.

A susţinut că începând cu data de 01.07.2017, pentru deţinerea titlului ştiinţific de doctor, a fost îndreptăţită să beneficieze doar de drepturile reglementate la art. 14 din legea nr. 153/2017, însă nu era inclusă în sfera de aplicare a acestui articol, sfera de aplicare a acestuia fiind în mod nelegal extinsă prin Ordinul nr. 3993/2021.

Contrar celor reţinute de prima instanţă, recurenta a apreciat că nu se poate stabili o echitate printr-o nelegalitate, respectiv printr-un act nelegal care adaugă la lege.

De asemenea, în mod greşit prima instanţă a reţinut că, prin ordinul atacat, nu s-ar fi încălcat principiul securităţii sau stabilităţii raporturilor juridice sau a vreunui drept la proprietate, deciziile Curţii Constituţionale invocate vizau posibilitatea de modificare

a sporului pentru doctorat într-o indemnizaţie cu o valoare fixă şi nu de suprimarea dreptului.

În fine, în privinţa nelegalităţii ordinului prin aceea că nu s-ar fi respectat dispoziţiile privind transparenţa decizională şi cele privind participarea la procesul de elaborare a actelor normative, precum şi dispoziţiile de tehnică legislativă a arătat că prima instanţă nu a analizat dacă la dosar s-au depus dovezi din care să rezulte respectarea parcursului legislativ firesc, din minuta şedinţei CDS din 10.06.2021 nerezultând că s-ar fi respectat exigentele procedurale impuse de Legea nr. 53/2003.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului aşa cum a fost formulat.

3.2. În dezvoltarea motivelor de recurs, formulate prin două memorii distincte (cu privire la soluţia asupra ambelor capete de cerere - anulare şi suspendare), recurenţii-intervenienţi au invocat motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., apreciind că prima instanţă a făcut o greşită aplicare a normelor de drept material.

Cu privire la recursul formulat împotriva soluţiei de respingere a cererii de intervenţie principale, recurenţii au reluat situaţia de fapt şi au făcut trimitere la conţinutul art. 14 alin. (3) şi art. 39 alin. (5) din Legea nr. 153/2017, precum şi la interesul personal şi actual în formularea cererii de intervenţie, reiterând motivele de nelegalitate ale ordinului atacat.

Potrivit recurenţilor, în cauză este vorba de aplicarea retroactivă a Legii nr. 153/2017, pentru că interdicţia nouă intrată în vigoare se aplică unor acte şi fapte încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite înainte de intrarea sa în vigoare, situaţie ce intră în conflict cu art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 6 din C. civ.

Or, limitarea reglementata prin dispoziţiile art. 14 alin. (3) din Legea 153/2017 produce efecte exclusiv pe viitor, respectiv pentru personalul didactic care obţine echivalarea titlului ştiinţific de doctor cu gradul didactic I după data de 01.07.2017

Prin urmare, au apreciat că în mod greşit prima instanţă a reţinut că ordinul atacat a fost edictat în aplicarea prevederilor art. 14 alin. (3) şi art. 39 alin. (5) din Legea nr. 153/2017.

În continuare, interpretând art. 14 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, recurenţii au susţinut că în mod clar art. 1 alin. (2) din Ordinul nr. 3993/2021 adaugă la lege şi modifică sfera de aplicare a art. 14 alin. (3) dîn Legea 153/2017, ceea ce denotă nelegalitatea acestuia.

În fine, au apreciat că prima instanţă nu a analizat prevederile legale aplicabile cauzei în ansamblul lor, nereţinând că se încalcă principiul neretroactivităţii legii şi cel privind securitatea juridică sau stabilitatea raporturilor juridice, şi în mod greşit a motivat hotărârea în mare măsură prin reţinerea unor considerente din Decizia nr. 52/2020 a ÎCCJ, care nu este aplicabilă în cauză.

În concluzie, au solicitat admiterea recursului aşa cum a fost formulat.

Referitor la memoriul de recurs exercitat împotriva soluţiei de respingere a cererii de suspendare a executării art. 1 alin. (2) din Ordinul nr. 3993/2021, în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, recurenţii au reluat situaţia de fapt şi au susţinut, în esenţă, că sentinţa a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

În opinia recurenţilor, în argumentarea primului capăt de cerere, există indicii temeinice de nelegalitate a actului atacat, încălcarea principului neretroactivităţii legii confirmând cel puţin aparenţa de nelegalitate a ordinului, iar paguba iminentă, de asemenea, este dovedită şi rezultă din dispoziţiile textului criticat, a cărui punere în executare ar echivala cu privarea imediată de drepturile salariale constând în indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor.

În continuare, au formulat aceleaşi critici expuse în cererea de recurs împotriva soluţiei asupra cererii privind anularea actului administrativ atacat.

În concluzie, au solicitat admiterea recursului aşa cum a fost formulat.

4. Apărările intimatului-pârât

Prin întâmpinare, intimatul-pârât Ministerul Educaţiei a invocat excepţia nulităţii recursurilor intervenienţilor, întrucât aceştia şi-au exprimat în termeni generali nemulţumirea faţă de sentinţa atacată, preluând motivele din faţa primei instanţe fără să combată argumente instanţei şi să formuleze critici susceptibile de cenzură în recurs. Pe fond, a solicitat respingerea căilor de atac exercitate.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Examinând cu prioritate, conform art. 248 din C. proc. civ., excepţia nulităţii recursurilor recurenţilor-intervenienţi, invocată prin întâmpinare, Înalta Curte reţine că este întemeiată.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

1.1. Cu privire la recursul formulat de reclamantă

Recurenta - reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea art. 1 alin. (2) din Ordinul Ministrului Educaţiei nr. 3993/2021 privind stabilirea unor drepturi salariate specifice personalului didactic din învăţământ, prevăzute în Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 605/17.06.2021.

Curtea de Apel Suceava a respins acţiunea formulată de reclamantă ca nefondată.

Soluţia Curţii de apel este corectă, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar în urma propriului demers de aplicare a dispoziţiilor legale la situaţia de fapt.

Instanţa de control judiciar constată că nu poate primi criticile recurentei--reclamante care, în esenţă, sunt centrate pe faptul că judecătorul fondului a interpretat şi aplicat greşit normele de drept material, cu referire la prevederile Legii nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, în special cele cuprinse la art. 14 alin. (3), precum şi la prevederile Ordinului nr. 3993/2021.

Se reţine că în art. 1 alin. (2) din Ordinul nr. 3993/2021, contestat în cauză, se prevede că art. 14 alin. (3) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice se aplică şi cadrelor didactice care au obţinut gradul didactic I prin echivalare, anterior datei de 1 iulie 2017. Prevederile alin. (1) şi (2) se aplică începând cu drepturile salariale aferente lunii iunie 2021.

Din analiza ordinului contestat reiese că acesta a fost emis în aplicarea Legii nr. 153/2017, respectiv a prevederilor art. 14 alin. (3) şi ale art. 39 alin. (5) din lege: preambulul ordinului menţionează explicit că se are în vedere punerea în aplicare a acestor două dispoziţii legale (în baza prevederilor art. 14 alin. (3) şi ale art. 39 alin. (5) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare,…ministrul educaţiei emite prezentul ordin:…).

Articolul 14 alin. (3) din Legea nr. 153/2017 prevede:

"Personalul didactic de predare care solicită şi obţine gradul didactic I prin echivalare, potrivit prevederilor Ordinului ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului nr. 5561/2011 pentru aprobarea Metodologiei privind formarea continuă a personalului din învăţământul preuniversitar, cu modificările şi completările ulterioare, nu primeşte indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor. Cadrele didactice optează pentru indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor sau pentru echivalarea cu gradul didactic I."

Art. 39 alin. (5) din Legea nr. 153/2017 are următorul cuprins: "Sporul pentru titlul ştiinţific de doctor, acordat ca sumă compensatorie sau ca spor la salariul de bază, solda de funcţie/salariul de funcţie, indemnizaţia de încadrare, după caz, de la data aplicării prevederilor prezentei legi nu se mai acordă, personalul care deţine titlul ştiinţific de doctor, indiferent de data obţinerii acestuia, beneficiind de prevederile art. 14."

Analizând aceste prevederi legale, Înalta Curte reţine că recurenta nu este îndreptăţită să primească şi indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor, potrivit art. 14 alin. (1) şi art. 39 alin. (5) din Legea-cadru nr. 153/2017, susţinerile părţii, în sensul că art. 14 alin. (3) nu se aplică şi cadrelor didactice care şi-au echivalat gradul didactic I, prin dobândirea titlului ştiinţific de doctor, înainte de intrare în vigoare a acestei legi - 01.07.2017, nu pot fi primite.

Astfel, dispoziţiile art. 14 alin. (3) din Legea nr. 153/2017 au reglementat situaţia drepturilor salariale ale personalului didactic care solicită şi obţine gradul didactic I prin echivalarea titlului de doctor, stabilind că acest personal nu primeşte indemnizaţia pentru titlu ştiinţific de doctor. Odată cu intrarea în vigoare a acestui act normativ s-a născut şi obligaţia destinatarilor - cadrelor didactice care aveau titlul de doctor - de a opta între indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor sau pentru echivalarea cu gradul didactic I.

Este de subliniat că viziunea legiuitorului a fost ca, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017, să fie elimine inechităţile salariale şi să se creeze un sistem unic de salarizare.

Totodată, prin Decizia nr. 52/2020 din 20 iulie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a reţinut interpretarea unitară a instanţelor consultate în sensul că " art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 se aplică şi cadrelor didactice care au obţinut gradul didactic I prin echivalare, anterior datei de 1 iulie 2017, în sensul că, după intrarea în vigoare a acestei legi, acestea nu mai pot primi indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor, chiar dacă anterior au încasat drepturi băneşti în considerarea titlului respectiv."

Prin urmare, dispoziţiile art. 39 alin. (5) din Legea nr. 153/2017 se aplică tuturor categoriilor de personal care deţineau titlu ştiinţific de doctor la data intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017, fără a avea relevanţă că anterior intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017 nu a existat vreo dispoziţie legală care să prevadă dreptul de opţiune al cadrului didactic între echivalarea titlului ştiinţific de doctor şi acordarea sporului pentru titlul ştiinţific de doctor, cum susţine partea,

Potrivit jurisprudenţei în materie, s-a reţinut în mod constant că dispoziţiile art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 se aplică şi cadrelor didactice care au obţinut gradul didactic I prin echivalare, anterior datei de 1 iulie 2017, acestea nemaiputând însă primi indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor, chiar dacă anterior au încasat drepturi băneşti în considerarea acestui titlu, întrucât intenţia legiuitorului a fost, aşa cum s-a arătat, de a acorda o singură recompensă financiară pentru obţinerea titlului ştiinţific de doctor.

În aceste condiţii, este evident că dispoziţiile art. 39 alin. (5) din Legea nr. 153/2017 se aplică tuturor categoriilor de personal care deţineau titlul ştiinţific de doctor la data intrării în vigoare a acestei legi, indemnizaţia lunară pentru titlul ştiinţific de doctor urmând a fi acordată în măsura în care sunt întrunite condiţiile prevăzute la art. 14 din acelaşi act normativ.

Aceste aspecte nu sunt însă de natură a reprezenta o încălcare a principiului neretroactivităţii legii civile, a principiului securităţii sau stabilităţii raporturilor juridice sau a vreunui drept la proprietate, cum în mod greşit a interpretat recurenta.

Într-adevăr, principiul neretroactivităţii este regula juridică potrivit căreia legea se aplică doar situaţiilor ivite după intrarea acesteia în vigoare, per a contrario, nefiind aplicabilă şi situaţiilor anterioare.

Altfel spus, principiul neretroactivităţii se traduce prin faptul că un act normativ nu se aplică unor fapte din trecut, iar pentru a fi în situaţia aplicării principiului neretroactivităţii legii, este necesară o situaţie premisă, anume existenţa a două sau mai multe reglementări succesive ce privesc soluţionarea aceleiaşi chestiuni juridice.

Însă, în cauză, Ordinul nr. 3993/2021 se aplică începând cu drepturile salariale aferente lunii iunie 2021, aşadar, nu se aplică unor situaţii juridice născute înaintea intrării sale în vigoare, prin emiterea acestuia în ceea ce priveşte stabilirea unor drepturi salariale specifice personalului didactic din învăţământ, ministrul educaţiei nefăcând altceva decât să pună în executare dispoziţiile Legii nr. 153/2017 în aplicarea cărora a fost emis acesta.

Aşa fiind, rezultă că ordinul în litigiu reia prevederile legale edictate la nivel superior, respectând principiul legalităţii din perspectiva ierarhiei legilor.

Or, cum legalitatea şi temeinicia Ordinului Ministrului Educaţiei nr. 3993/2021 decurg din mecanismul legal instituit de Legea nr. 153/2017 în ceea ce priveşte drepturile financiare aferente dobândirii titlului de doctor, reprezentând o reluare a prevederilor legale edictate la nivel superior, nu se poate susţine că acest act modifică o lege sau adaugă la aceasta, nefiind încălcate dispoziţiile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

Este de subliniat că, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a arătat în mod constant că indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor reprezintă un drept salarial suplimentar, care nu aparţine sferei drepturilor şi libertăţilor fundamentale, astfel încât acordarea acestui drept depinde în exclusivitate de opţiunea legiuitorului, care se raportează la resursele financiare disponibile. (Decizia Curţii Constituţionale nr. 685/2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 153 din 26 februarie 2020).

Deşi este real că acest drept se acordă din fonduri publice şi că în privinţa acestuia legiuitorul stabileşte condiţiile de acordare a indemnizaţiei pentru titlul ştiinţific de doctor inclusiv prin raportare la resursele financiare disponibile, acest lucru nu are semnificaţia obligării recurentului-reclamant la renunţarea la o calificare profesională. Aceasta deoarece legiuitorul primar a urmărit în mod explicit abrogarea cumulului între indemnizaţia de doctorat cu orice alte drepturi derivate din acest titlu, respectiv cu drepturile financiare aferente gradului didactic I obţinut exclusiv prin echivalarea doctoratului, aşadar, a vizat exclusiv beneficiul financiar suplimentar obţinut ca urmare a echivalării, nu calificarea profesională în sine.

Altfel spus, scopul a fost acela ca valorificarea financiară a deţinerii titlului ştiinţific de doctor să se realizeze o singură dată, fie prin acordarea indemnizaţiei pentru deţinerea titlului ştiinţific de doctor, fie prin acordarea indemnizaţiei aferente gradului didactic I, obţinut prin echivalarea acestui titlu.

În fine, contrar susţinerilor recurentei, în mod corect prima instanţă a considerat că nu pot fi primite motivele privind nelegalitatea ordinului prin aceea că nu s-ar fi respectat dispoziţiile privind transparenţa decizională şi cele privind participarea la procesul de elaborare a actelor normative, precum şi dispoziţiile de tehnică legislativă, câtă vreme nu s-a indicat în ce constau efectiv aceste încălcări şi neregularităţi, ci doar au fost citate dispoziţiile legale în materie, aşa încât nu constituiau veritabile critici ale actului administrativ din această perspectivă.

În concluzie, în mod corect judecătorul fondului a reţinut că ordinul atacat a fost emis cu respectarea legii.

Prin urmare, se constată că toate criticile formulate sunt nefondate, soluţia pronunţată de prima instanţă reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

1.2. Referitor la recursurile intervenienţilor. Regularitatea promovării

Prin cererea de intervenţie principală, intervenienţii au solicitat, în temeiul art. 61 alin. (2), art. 62 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., anularea parţială a Ordinului Ministrului Educaţiei nr. 3993/16.06.2021, respectiv anularea art. 1 alin. (2) din Ordin, şi, totodată, suspendarea executării dispoziţiilor criticate, până la soluţionarea definitiva a cererii, în temeiul art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., excepţia nulităţii celor două recursuri, invocată prin întâmpinare, Înalta Curte constată că este întemeiată.

Instanţa de control judiciar constată că recursurile nu îndeplinesc cerinţele de formă prevăzute de dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., potrivit cărora, " (1) Cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni:

d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", legiuitorul înţelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate prevăzute în mod expres şi limitativ de dispoziţiile art. 488 din acelaşi cod.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., recursul este nul în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din acelaşi cod.

Nelegalitatea hotărârii care se atacă trebuie să îmbrace obligatoriu una din formele prevăzute la pct. 1-8 ale art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Textul de lege se interpretează în sensul formulării unei argumentări juridice a nelegalităţii invocate, prin indicarea dispoziţiilor legale pretins încălcate ori greşit aplicate de instanţă şi prin precizarea eventualelor greşeli săvârşite de instanţă în legătură cu aceste dispoziţii legale, în lipsa acestor menţiuni neputându-se exercita controlul judiciar.

În cauză, se constată că susţinerile recurenţilor-intervenienţi nu se pot încadra în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., aceştia nedezvoltând critici propriu-zise faţă de hotărârea atacată, ci doar şi-au exprimat nemulţumirea în raport cu soluţia primei instanţe asupra cererii de intervenţie în privinţa celor două capete de cerere formulate şi au reluat situaţia de fapt şi conţinutul respectivei cereri, cu referire la motivele pentru care, în opinia acestora, în mod greşit a fost respinsă cererea de intervenţie, fără a formula critici concrete cu privire la aspectele reţinute în hotărârea recurată.

Recurentul-pârât nu circumstanţiază în niciun mod criticile sale, în sensul că hotărârea primei instanţe este pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material aplicabile cauzei.

Aceste critici ar fi presupus identificarea explicită a normei sau normelor de drept material aplicabile cauzei şi, totodată, demonstrarea modului în care măsurile adoptate de prima instanţă încalcă sau reprezintă o greşită aplicare a acestor norme de drept material, critici care însă nu se regăsesc în conţinutul cererii de recurs.

Înalta Cure reaminteşte că recursul nu reprezintă o cale de atac devolutivă, neputând conduce la o nouă judecată în fond, ci asigură numai un control de legalitate asupra hotărârii judecătoreşti atacate, aşadar, instanţa de recurs este competentă a verifica exclusiv încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material sau procesual.

Or, simpla expunere a unor succesiuni de fapte şi afirmaţii, nestructurate din punct de vedere juridic, nu este suficientă pentru a se considera îndeplinită condiţia motivării recursului, în condiţiile în care criticile formulate nu pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de lege, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. fiind indicate în mod formal drept temei al căilor de atac.

Prin urmare, susţinerile recurenţilor-intervenienţi nu reprezintă critici împotriva sentinţei recurate şi ca atare nu pot fi apreciate drept motive de nelegalitate pe care să se întemeieze calea de atac, în sensul exigenţelor prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, va respinge recursul reclamantei, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei în limitele art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi cod.

Totodată, în temeiul art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., va constata nulitatea recursului formulat de intervenienţi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 29 din 15 martie 2022 a Curţii de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Constată nulitatea recursurilor formulate de intervenienţii B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q. şi R. prin Liga Sindicatelor din Învăţământ Botoşani împotriva sentinţei nr. 29 din 15 martie 2022 a Curţii de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 16 martie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.