FGA payment claim rejected for missing 90-day forfeiture deadline; appeal dismissed

Şedinţa publică din data de 14 martie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal s-a înregistrat contestaţia formulată împotriva deciziei FGA nr. 24734/27.10.2020 prin care reclamanta reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul DE Garantare A Asiguraţilor, a solicitat să se dispună, în principal, constatarea lipsei unui termen imperativ de depunere a cererii de plată şi, într-un prim subsidiar, să se constate faptul că până la 15.06.2020 dreptul A. la recuperarea creanţei nu a curs, iar în al doilea subsidiar, să se dispună repunerea în termen a A. în formularea cererii de plată adresate Fondului de Garantare a Asiguraţilor.

Pe fondul cererii s-a solicitat anularea deciziei contestate ca fiind nelegală şi netemeinică şi obligarea intimatului la plata sumei de 2.037 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirii achitate de A. către asiguratul său, cu plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 835 din 21 mai 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal s-a respins cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. 2 a formulat recurs reclamanta A. S.A. invocând cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Sub aspectul nemotivării hotărârii primei instanţe, s-a susţinut că aceasta nu respectă cerinţele art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât nu a fost analizat motivul de nelegalitate a deciziei atacate prezentat în pct. 11.2. din contestaţie, respectiv împrejurarea că termenul de 90 de zile este unul de prescripţie şi că potrivit art. 2532 pct. 5 din C. civ., acesta a fost suspendat până la data de 15.06.2020.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la aplicarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material, s-a arătat că în mod greşit prima instanţă a interpretat că termenul de 90 de zile prevăzut de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 213/2015 este unul de decădere şi nu de recomandare în condiţiile in care nu există nicio prevedere a Legii nr. 213/2015 care să reglementeze activitatea FGA şi procedura de plată şi care să impună vreo sancţiune pentru nerespectarea acestui termen.

Susţine recurenta - reclamantă că o interpretare restrictivă a termenului de 90 de zile, în sensul învederat de FGA, ar contrazice însăşi scopul FGA, aşa cum este el stabilit de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, respectiv "protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător".

În subsidiar, s-a arătat că termenul de 90 este unul de prescripţie, reglementat de dispoziţiile art. 2547 din C. civ.. Fiind un termen de prescripţie, acesta se suspendă în condiţiile pct. 5 al art. 2532 din C. civ., precizându-se că în cazul B., după ce FGA a procedat la plata către A. a despăgubirilor solicitate în cazul mai multor dosare de daună, plăţile au fost sistate sub pretextul depăşirii plafonului de 450.000 pe asigurat impus de art. 15 din Legea nr. 213/2015. După această respingere au urmat şi alte decizii de respingere în alte zeci de dosare de daună, după care FGA a încetat să mai emită decizii, astfel că, pentru a nu efectua cheltuieli care nu puteau fi recuperate, A. nu a mai formulat cererea de plată pentru creanţa pe care o dobândise prin subrogaţie de la asiguratul său.

Pentru aceste motive, dreptul material la acţiune al A. pentru recuperarea creanţei pe care a dobândit-o prin subrogaţie de la asiguratul său nu a curs până la data de 15.06.2020, data publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. 29/2020 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a infirmat interpretarea dată de FGA dispoziţiilor legale referitoare la plafon.

Faţă de aceste considerente, cererea de despăgubire este formulată in termen.

Cu privire la fondul pretenţiei, s-a solicitat să se constatate, raportat la cele stabilite prin decizia nr. 29/2020, că A. are calitatea de creditor de asigurare care deţine o creanţă de asigurare al cărui cuantum este mai mic de 450.000 RON, iar FGA este obligat la plata despăgubirii.

S-a solicitat admiterea recursului, anularea deciziei atacate şi, după analizarea fondului, obligarea intimatului la plata sumei de 2,037 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirii achitate de A. către asiguratul său.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, apreciind că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situaţiei de fapt reţinute.

5. Soluţia instanţei de recurs

La data de 9.02.2017 a avut loc un eveniment rutier în care au fost implicate autovehiculul cu nr. de înmatriculare x asigurat casco la societatea reclamantă şi autovehiculul cu nr. de înmatriculare x asigurat RCA la S.C. C.. Vinovăţia pentru producerea evenimentului rutier a fost stabilită în sarcina conducătorului autovehiculului cu nr. de înmatriculare x.

La data de 11.12.2019 reclamantul a formulat cerere de despăgubire prin care a solicitat pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor plata despăgubirii.

Prin decizia nr. 24734/27.10.2020 pârâtul a respins cererea de plată ca tardiv formulată reţinând că aceasta a fost depusă cu nerespectarea termenului de 90 de zile stabilit de Legea 213/2015 şi Norma ASF nr. 16/2015, acesta implinindu-se la data de 16.06.2017.

În acest context, instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamanta A. S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor în temeiul dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 privind fondul de garantare a asiguraţilor coroborat cu cele ale art. 19 din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu titlu prealabil, în principal, constatarea lipsei unui termen imperativ de depunerea a cererii de plată, iar într-un prim subsidiar să se constate faptul că până la 15.06.2020 dreptul A. la recuperarea creanţei nu a curs, şi în al doilea subsidiar, să se dispună repunerea în termen a A. în formularea cererii de plată adresate FGA, iar pe fond anularea deciziei contestate 24734/27.10.2020 ca fiind nelegală şi netemeinică şi obligarea intimatului la plata sumei de 2.037 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirii achitate de A. către asiguratul său

Prin sentinţa recurată s-a respins acţiunea formulată prin care a solicitat anularea deciziei sus-menţionate, constatându-se că dreptul de creanţă al reclamantei a luat naştere la data achitării despăgubirii asiguratului său casco, respective la data de 14.03.2017, astfel că, pentru creanţele născute anterior momentului rămânerii definitive a hotărârii de faliment, cum este şi cazul creanţei reclamantei, termenul pentru formularea cererilor de plată era de cel mult 90 de zile, astfel că se împlinea la data de 16.06.2017. Cum cererea de plată a fost înregistrată la pârât la data de 11.12.2019, aceasta a s-a depus cu depăşirea termenului de 90 de zile stabilit de prevederile legale.

Sub un prim aspect, prin motivele de recurs a fost invocat cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., arătând recurenta - reclamantă că prin sentinţa atacată instanţa de fond nu a analizat un motiv de nelegalitate a deciziei atacate, respectiv împrejurarea că termenul de 90 de zile este unul de prescripţie şi că potrivit art. 2532 pct. 5 din C. civ., acesta a fost suspendat până la data de 15.06.2020.

Reţine Înalta Curte că în prg. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României s-a arăta că:

"deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată, inclusiv în ceea ce priveşte stabilirea naturii juridice a termenului de 90 de zile, pentru considerente care urmează a fi analizate pe larg în cadrul celui de al doilea motiv de casare.

Ca urmare, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este nefondat.

Înalta Curte constată că sunt nefondate şi criticile formulate de recurentă, prin memoriul de recurs, din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care aceasta a invocat argumente similare celor expuse în faţa primei instanţe privind faptul că în mod greşit prima instanţă a interpretat că termenul de 90 de zile prevăzut de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 213/2015 este unul de decădere şi nu de recomandare ori că dreptul material la acţiune al A. pentru recuperarea creanţei pe care a dobândit-o prin subrogaţie de la asiguratul său nu a curs până la data de 15.06.2020 (data publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. 29/2020), urmând să le analizeze în mod unitar şi să le răspundă prin argumente comune, în raport de finalitatea concretă a acestora.

Astfel, relativ la data naşterii creanţei recurentei-reclamante, instanţa de control judiciar reţine că potrivit dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015:

"În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi".

Totodată, art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor stipulează că:

"Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări. Cererea de plată se adresează Fondului şi se depune la sediul acestuia, direct sau prin poştă, cu scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, prin poşta electronică ori prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii acestuia. Cererea de plată se poate depune şi la mandatarii desemnaţi de către Fond în acest scop. La cererea de plată se anexează, în copie legalizată, actele/înscrisurile doveditoare ale sumelor pretinse cu titlu de creanţe de asigurări".

Aşadar, pentru a se putea naşte pentru pârâtul FGA obligaţia de plată a unei creanţe de asigurări, în primul rând, persoana care pretinde că este titulara unei astfel de creanţe de asigurare are obligaţia formulării unei cereri de plată adresată Fondului într-un termen de 90 de zile, care este un termen imperativ, de sesizare a Fondului cu cererea de plată a persoanei ce se pretinde creditor de asigurare, nerespectarea acestuia atrăgând sancţiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de plată. Cu alte cuvinte nerespectarea termenului pentru exercitarea dreptului de a formula cerere de plată conduce la pierderea dreptului de valorificare a creanţei de asigurare împotriva Fondului de Garantare a Asiguraţilor (art. 2545 alin. (2) C. civ.).

Termenul în discuţie nu este un termen de prescripţie, ci un termen de decădere în sensul art. 2545 alin. (1) C. civ.. Nefiind un termen de prescripţie, termenului de 90 de zile nu îi sunt aplicabile regulile acestor termene nici în privinţa datei de la care începe să curgă nici în privinţa suspendării sau întreruperii, afară dacă legea prevede expres altfel (art. 2548 C. civ.).

Totodată, acest termen de decădere de 90 de zile pentru adresarea către Fond a cererii de plată începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Aşadar, legiuitorul a fixat expres două momente obiective ca dată de început pentru curgerea acestui termen de decădere: fie data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment (în acest caz dreptul de creanţă fiind născut anterior), fie data naşterii dreptului de creanţă, când acesta s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment.

În speţă, este necontestat faptul că reclamanta nu a formulat cererea de plată adresată Fondului de Garantare a Asiguraţilor în termenul legal de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015.

Astfel cum s-a reţinut anterior, faţă de exprimarea legiuitorului din cuprinsul acestui text de lege, este vorba despre un termen imperativ, iar nu unul de recomandare, aşa cum susţine recurenta-reclamantă.

Formularea supletivă "poate formula" se referă la adresarea unei cereri de plată către Fond, aceasta fiind posibilitatea lăsată la latitudinea creditorului de asigurări, care, însă, în măsura în care înţelege să uzeze de dreptul de a-şi recupera creanţa pe această cale, este ţinut să formuleze respectiva cerere în termenul de 90 de zile prevăzut de lege.

Caracterul imperativ al termenului este confirmat de dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 antereferite, care prevăd fără echivoc că cererea de plată trebuie adresată Fondului în "maximum 90 de zile".

Faptul că legea nu prevede în mod expres sancţiunea ce intervine în cazul depăşirii termenului nu înseamnă că o atare neconformare este lipsită de urmări pentru cel în cauză şi nu este, aşadar, un argument pentru a considera că este vorba despre un termen de recomandare, sancţiunea fiind aceea care derivă din natura juridică a termenului, potrivit regulilor generale de drept în materie de termene. Împrejurarea că instituirea termenului în discuţie contribuie la buna organizare a activităţii Fondului de Garantare a Asiguraţilor nu exclude calificarea sa ca fiind un termen legal imperativ, iar această calificare nu împiedică atingerea scopului Fondului, de a proteja creditorii de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, fiind, raportat la durata sa, suficient de generos pentru a permite formularea cererii de plată şi a o transmite însoţită de documentele necesare.

Fiind astfel stabilită natură juridică a termenului, care este un termen de decădere, toate argumentele recurentei-reclamante grefate pe ipoteza că în discuţie ar fi un termen de prescripţie şi pe incidenţa art. 2532 pct. 5 C. civ. apar ca nefiind pertinente, termenul analizat nevizând dreptul la acţiune în faţa instanţei de judecată şi termenul de prescripţie extinctivă aferent, ci respectarea de către persoana interesată a unui termen de decădere legal din dreptul substanţial în legătură cu valorificarea pretinsului său drept de creanţă faţă de o instituţie publică în procedura desfăşurată direct cu aceasta.

Prin urmare, în mod corect a reţinut prima instanţă că, fiind în prezenţa unui termen substanţial de decădere ce nu a fost respectat de reclamantă, împrejurarea că interpretarea dată Legii nr. 213/2015 de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor cu privire la respectarea plafonului de 450.000 RON/creditor de asigurare, invalidată ulterior prin Decizia nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a creat o situaţie de incertitudine ce a descurajat societăţile de asigurare să îşi exercite drepturile nu prezintă relevanţă în contextul în care legea nu prevede posibilitatea unei eventuale repuneri în termen.

Astfel cum a susţinut şi recurenta, în cauză este incidentă procedura de despăgubire prevăzută de Legea nr. 213/2015, iar câtă vreme normele Legii nr. 213/2015 nu sunt abrogate sau declarate neconstituţionale, acestea guvernează deplin relaţiile sociale şi se impun ca atare instanţei de judecată în soluţionarea cauzei de faţă, Înalta Curte neputând primi interpretarea dată de aceasta cu privire la faptul că dreptul material la acţiune al A. pentru recuperarea creanţei pe care a dobândit-o prin subrogaţie de la asiguratul său nu a curs până la data de 15.06.2020 (data publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. 29/2020).

Prin urmare, reţinând că Decizia a fost emisă de pârât cu respectarea prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi ale art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, Înalta Curte constată că sentinţa recurată, prin care s-a respins contestaţia formulată împotriva acesteia, ca neîntemeiată, este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 sau 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei nr. 835 din 21 mai 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 14 martie 2023.