Legality of imposing reservoir sanitation and debris removal obligations on a hydropower concessionaire under water management authorization

Şedinţa publică din data de 14 martie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 15.11.2019, prin declinare de la Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, unde a fost iniţial înregistrată la data de 24.06.2019, reclamanta Societatea de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale "Hidroelectrica" S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Administraţia Naţională Apele Române, anularea în parte a autorizaţiei de gospodărire a apelor nr. 250/05.10.2018 privind Sistemul Hidroenergetic şi de Navigaţie Porţile de Fier I, în ceea ce priveşte alin. (7), alin. (8) şi alin. (14) din capitolul privind obligaţiile instituite în sarcina titularului autorizaţiei.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 46 din 17 ianuarie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a respins cererea formulată de reclamanta Societatea de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale Hidroelectrica S.A. în contradictoriu cu pârâta Administraţia Naţională Apele Române, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. 2 a formulat recurs reclamanta, criticând-o pentru următoarele motive de nelegalitate circumscrise cazurilor de casare prevăzute de pct. 6 şi 8 ale art. 488 a din C. proc. civ.:

- instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.) întrucât art. 34 alin. (1) din Legea nr. 107/1996 se referă la lucrări de construcţii si nu la obligaţia de colectare a deşeurilor; întreţinerea, repararea sau refacerea lucrărilor de amenajare nu se confundă cu activitatea de igienizare a luciului apei, astfel că textul de lege invocat nu poate constitui temei de drept pentru impunerea obligaţiei da a igieniza întreaga suprafaţă a lacului de acumulare Porţile de Fier I de 14.864 ha;

- Hidroelectrica nu este administratorul lacului de acumulare Porţile de Fier I, având un drept de concesiune asupra lucrării hidrotehnice Hidroelectrica şi nicidecum asupra apei, ca bun din domeniul public, care este dat prin lege exclusiv în administrarea A.N.A.R. şi pentru care recurenta - reclamantă plăteşte un abonament de utilizare/exploatare;

- instanţa de fond în mod greşit a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 38 alin. (1) şi (2) din Ordinul nr. 662/2006 privind aprobarea Procedurii şi a competenţelor de emitere a avizelor şi autorizaţiilor de gospodărire a apelor, întrucât sarcinile suplimentare privind protecţia mediului nu pot fi impuse beneficiarului, decât în legătură cu propria sa activitate sau pentru evitarea producerii unor pagube rezultate din activitatea sa şi nu pot privi luarea de măsuri pentru prevenirea poluării luciului de apă de către alţi poluatori;

- conform principiului prevăzut de art. 3 lit. e) din O.U.G. nr. 195/2005 ("poluatorul plăteşte"), nu i se poate imputa recurentei - reclamante obligaţia de a curăţa luciul de apă, pentru plutitorii care nu provin din activitatea proprie devenind incidente dispoziţiile art. art. 21 alin. (3) şi alin. (4) din Legea nr. 211/2011 privind regimul deşeurilor;

- instanţa a aplicat greşit dispoziţiile art. 41 pct. II alin. (2) din Ordinul nr. 661/2006, în condiţiile în care art. 41 alin. (3) din ordin prevede că acest regulamant nu se referă la baraje şi lacuri de acumulare, cum este cazul în speţa dedusă judecăţii;

- instanţa a aplicat greşit dispoziţiile din Anexa 3 a Ordinului nr. 76/2006 emis în executarea dispoziţiilor art. 63, art. 65 şi art. 110 lit. j) din Legea apelor nr. 107/1996, printre măsurile prevăzute neregăsindu-se şi igienizarea lacului de acumulare, ci doar măsuri de supraveghere, menţinere şi îmbunătăţire a calităţii apei;

- în susţinerea cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., s-a arătat că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, în condiţiile în care instanţa nu a analizat argumentele susţinute în cadrul criticii privind măsura interzicerii evacuării plutitorilor în aval prin deversarea peste descărcătorii de suprafaţă;

- s-a arătat că măsura contravine Ordinului nr. 1640/03.09.2012 prin care s-a aprobat Normativul NP 132/2011 şi Regulamentului privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Comun de Dispecer pentru Energetică al SH Porţile de Fier I şi H.E. Djerdap, cu privire la riscurile asociate barajelor;

- instanţa nu a motivat hotărârea nici în ceea ce priveşte măsura prevăzută la alin. (15), referitor la obligaţia Hidroelectrica de a aloca fonduri şi a realiza studii pentru refacerea conectivităţii longitudinale a Dunării, obligaţie imposibil de realizat în condiţiile Legii nr. 14/1999 şi a competenţelor ministerelor de resort din România şi Republica Serbia.

Pentru aceste motive, s-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei instanţei de fond pentru o nouă judecată.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Administraţia Naţională "Apele Române" a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că prin hotărârea primei instanţe se realizează o corectă interpretare dispoziţiilor art. 34 din Legea apelor nr. 107/1996, precum şi a prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 21/2002 privind gospodărirea localităţilor urbane şi rurale.

S-a precizat că în dosarul nr. x/2016, cu obiect similar, Curtea de Apel Bucureşti a stabilit în mod definitiv, prin decizia nr. 2457/2018 că nu se poate reţine în sarcina pârâtei obligaţia legală de a identifica poluatorii.

Dat fiind calitatea recurentei - pârâte de administrator al lucrărilor hidrotehnice, incubă acesteia o obligaţie importantă privind igienizare suprafeţei luciului de apă şi a malurilor aferente acumulării.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta este nefondat, pentru următoarele considerente:

5.1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Pârâta Administraţia Naţională "Apele Române" a emis în favoarea recurentei reclamante Hidroelectrica S.A. autorizaţia de gospodărire a apelor nr. 250/05.10.2018 privind "Sistemul Hidroenergetic şi de Navigaţie Porţile de Fier I".

Recurenta - reclamantă s-a adresat cu plângere prealabilă autorităţii solicitând revocarea în parte a actului în sensul înlăturării obligaţiilor cuprinse la alin. (7) (igienizarea suprafeţei luciului de apă şi curăţirea de plutitori prin colectarea şi transportul acestora în locuri special amenajate), alin. (8) (interzicerea evacuării plutitorilor în aval, prin deversarea peste descărcătorii de suprafaţă) şi alin. (14) (realizarea unui studiu care să identifice soluţiile tehnice fezabile pentru refacerea conectivităţii longitudinale a Dunării pentru barajele Porţile de Fier I si Porţile de Fier II") din capitolul privind obligaţiile instituite în sarcina titularului autorizaţiei.

Ulterior răspunsului pârâtei, s-a adresat instanţei de contencios administrativ, care prin hotărârea atacată a respins cererea de chemare în judecată.

5.2. Analizând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei) invocat de recurentă este nefondat.

Potrivit art. 425 din C. proc. civ.:

"(1) Hotărârea va cuprinde:

b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor;".

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reaminteşte că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 din C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept. Totodată, omisiunea primei instanţe de a oferi o motivare, în condiţiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunţare asupra acţiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv şi considerente, ca elemente componente esenţiale şi obligatorii ale hotărârii judecătoreşti.

Sub acest aspect, Curtea reţine că, într-adevăr, aşa cum s-a statuat într-o jurisprudenţă constantă de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, garanţiile implicite ale art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului includ obligaţia de a motiva hotărârile judecătoreşti (cauza H. împotriva Belgiei, pct. 53). O decizie motivată permite părţilor să demonstreze că a fost audiată în mod real cauza lor. Deşi o instanţă internă dispune de o anumită marjă de apreciere în alegerea argumentelor şi admiterea probelor, aceasta trebuie să-şi justifice activităţile, precizând motivarea deciziilor sale (cauza Suominen împotriva Finlandei, pct. 36 şi cauza Carmel Saliba împotriva Maltei, pct. 79).

Pe de altă parte, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut că întinderea obligaţiei privind motivarea poate varia în funcţie de natura deciziei (cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27) şi trebuie analizată în lumina circumstanţelor speţei: trebuie să se ţină seama în special de diversitatea motivelor pe care un justiţiabil le poate ridica în instanţă şi de diferenţele din statele contractante în materie de dispoziţii legale, cutume, concepţii doctrinare, prezentarea şi redactarea hotărârilor şi deciziilor (cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; cauza Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27).

Din această jurisprudenţă, Curtea reţine că, deşi art. 6 alin. (1) obligă instanţele să îşi motiveze deciziile, acest fapt nu poate fi înţeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument [ cauzele Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, pct. 61; García Ruiz împotriva Spaniei (MC), pct. 26; Jahnke şi Lenoble împotriva Franţei (dec.); Perez împotriva Franţei (MC), pct. 81], ci impune doar ca o instanţă internă care şi-a motivat decizia pe scurt - fie prin însuşirea motivelor furnizate de o instanţă de grad inferior sau altfel - să fi examinat totuşi în mod real chestiunile esenţiale supuse atenţiei sale şi să nu se fi mulţumit să confirme pur şi simplu concluziile unei instanţe de grad inferior (cauza Helle împotriva Finlandei, pct. 60). Mai mult, instanţa europeană a recunoscut că este motivată în mod corespunzător o decizie care permite părţilor să facă uz efectiv de dreptul lor de apel (Hirvisaari împotriva Finlandei, pct. 30 în fine).

Făcând în concret aplicarea acestor principii, Curtea apreciază că instanţa de fond şi-a motivat sentinţa în acord cu dispoziţiile art. 425 din C. proc. civ. şi cu respectarea garanţiile implicite ale art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În acest sens, se observă cu uşurinţă, că prima instanţă, răspunzând criticilor formulate asupra măsura interzicerii deversării plutitorilor, a făcut trimitere la argumentele expuse cu ocazia analizării obligaţiei de igienizare a cursului de apă, fără a mai relua cadrul legal reţinut.

Nefondate sunt şi susţinerile privind obligaţia instanţei de a se pronunţa asupra argumentelor formulate asupra măsurii înscrise la alin. (15) din Cap. "Titularul autorizaţiei este obligat", întrucât instanţa de fond a realizat o amplă motivare, atât cu privire la apărarea referitoare la necomunicarea studiului de mediu, cât şi cu privire la susţinerile privind imposibilitatea de realizare a obligaţiei rezultată din cadrul legal stabilit de Legea nr. 14/1999 pentru ratificarea Convenţiei dintre Guvernul României şi Guvernul federal al Republicii federale Iugoslavia privind exploatarea şi întreţinerea sistemelor hidroenergetice şi de navigaţie Porţile de Fier I şi Porţile de Fier II, semnată la Drobeta Turnu-Severin la 16.05.1998.

5.3. În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a apreciat că instanţa de fond ar fi interpretat şi a aplicat în mod greşit dispoziţiile Legii nr. 107/1996, ale Ordinului nr. 662/2006 al ministrului mediului şi gospodării apelor, privind procedura şi competenţele de emitere a avizelor şi autorizaţiilor de gospodărire a apelor, ale Ordinului nr. 661/2006 şi ale Ordinului nr. 76/2006 emis în executarea Legii apelor nr. 107/1996.

Înalta Curte reţine că potrivit art. 38 din Ordinul nr. 662/2006 al ministrului mediului şi gospodării apelor, privind procedura şi competenţele de emitere a avizelor şi autorizaţiilor de gospodărire a apelor, act normativ indicat în preambulul autorizaţiei contestate:

"(1) Emitentul autorizaţiei de gospodărire a apelor poate obliga beneficiarul sau titularul de investiţie să execute şi alte lucrări necesare, necuprinse în documentaţia tehnică prezentată la autorizare, dar care se impun a fi realizate, în scopul evitării producerii de pagube utilizatorilor de apă existenţi sau riveranilor. (2) De asemenea se pot impune condiţii pentru: respectarea limitelor de calitate impuse prin acte normative pentru asigurarea conservării şi dezvoltării resursei de apă, contorizarea consumurilor de apă, asigurarea scurgerii salubre pe cursuri de apă, alocarea raţională şi monitoringul resurselor de apă, precum şi a altor condiţii ce conduc la protejarea interesului public în acest domeniu".

Potrivit art. 34 alin. (1) din Legea apelor nr. 107/1996, în zonele în care albiile sunt amenajate prin lucrări de apărare, consolidare, terasamente sau alte asemenea lucrări, "obligaţia de întreţinere a albiilor în zona amenajată, a cuvetelor şi a malurilor revine celor care au în administrare sau în exploatare lucrările respective".

Potrivit art. 55 alin. (5) din Legea nr. 107/1996, "prin autorizaţia de gospodărire a apelor, cât şi prin actele complementare acesteia, trebuie impuse prevederi specifice privind mijloacele de supraveghere, modalităţile de control tehnic şi mijloacele de intervenţie în caz de incidente, avarii sau accidente şi altele asemenea".

Totodată, Înalta Curte reţine că prin Ordinul nr. 76/2006 emis de Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor în Anexa 3 - Regulamentul cadru pentru exploatarea barajelor, lacurilor de acumulare şi prizelor de alimentare cu apă din 23.01.2006 - se prevăd în sarcina deţinătorului de autorizaţie de gospodărire a apelor "Măsuri pentru menţinerea şi îmbunătăţirea calităţii apei".

Din interpretarea cadrului normativ expus rezultă că intimata-pârâtă, în calitatea sa de autoritate competentă să elibereze autorizaţiile de gospodărire a apelor, are atribuţii de monitorizare şi coordonare a activităţilor ce vizează modul de folosire a resurselor de apă de suprafaţă şi subterane de pe teritoriul ţării de către utilizatorii-deţinători ai autorizaţiilor de gospodărire a apelor, nefiind obligată ea însăşi să asigure igienizarea luciului de apă.

Criticile de nelegalitate formulate de recurenta - reclamantă privind greşita aplicare a normelor de drept material vizează o interpretare restrictivă a textelor de lege reţinute de prima instanţă, invocându-se faptul că nicio normă nu prevede expres vreuna dintre obligaţiile incluse în autorizaţia de gospodărire a apelor nr. 250/05.10.2018, contestate pe calea prezentei acţiuni.

Contrar acestei teze, Înalta Curte reţine că, deşi măsurile cuprinse alin. (7) (igienizarea suprafeţei luciului de apă şi curăţirea de plutitori prin colectarea şi transportul acestora în locuri special amenajate), alin. (8) (interzicerea evacuării plutitorilor în aval, prin deversarea peste descărcătorii de suprafaţă) şi alin. (14) (realizarea unui studiu care să identifice soluţiile tehnice fezabile pentru refacerea conectivităţii longitudinale a Dunării pentru barajele Porţile de Fier I si Porţile de Fier II") din Capitolul privind obligaţiile instituite în sarcina titularului autorizaţiei, nu au o consacrare expresă în contractul de concesiune, în lege sau în Regulamentul de exploatare, din cadrul legal redat de prima instanţă, interpretat în mod coroborat, se desprinde concluzia că recurentei - reclamante, în calitate de utilizator al resursei de apă, în baza contractului de concesiune încheiat cu autoritatea deţinătoare a unui drept de administrare, îi revin obligaţii de a adopta măsuri cu privire la înlăturarea efectelor potenţial negative asupra componentei hidraulice a mediului în atingerea scopului prevăzut de Legea nr. 107/1996 privind protejarea resurselor de apă împotriva poluării.

Astfel nereglementarea expresă a acestor obligaţii nu poate avea drept consecinţă nelegalitatea actului administrativ contestat, câtă vreme măsurile dispuse sunt în strânsă legătură cu obiectul de activitate al recurentei-reclamante, pentru realizarea căruia a solicitat eliberarea autorizaţiei de gospodărire a apelor contestată, iar aceasta se înscrie în sfera măsurilor ce vizează asigurarea protecţiei mediului.

Este nefondată susţinerea potrivit căreia prima instanţă a reţinut în mod eronat dispoziţiile art. 34 alin. (1) din Legea nr. 107/1996, sau cele ale art. 41 pct. II alin. (2) din Ordinul nr. 661/2006, care potrivit art. 41 alin. (3) nu se aplică barajelor şi lacurilor de acumulare, întrucât din normele legale coroborate, rezultă concluzia că un utilizator al resurselor de apă şi concesionar cu privire la terenurile proprietate publică pe care sunt amplasate lucrările pentru care a fost autorizată să funcţioneze, îi revin şi obligaţii de monitorizare şi igienizare a luciului de apă, acestea fiind legal stabilite potrivit Legii nr. 107/1996 şi potrivit competenţelor intimatei - pârâte.

Recurenta-reclamantă a invocat dispoziţiile Legii nr. 107/1996 care prevăd că Administraţia Naţională "Apele Române" este administratorul apei din lacurile aflate în domeniul public al statului român. Într-adevăr, Legea apelor nr. 107/1996 prevede că Administraţia Naţională "Apele Române" este administratorul apei din lacurile aflate în domeniul public al statului român, însă prin încheierea contractului de concesiune, în baza abonamentului încheiat, recurenta - reclamantă a preluat, în baza legii, în considerarea calităţii de concesionar, obligaţiile referitoare la prevenirea degradării calităţii apelor.

Atât timp cât în raport de dispoziţiile art. 33 alin. (1) din Legea nr. 107/1996 Administraţia Naţională "Apele Române" poate concesiona sau închiria parte din domeniul public al apelor, pentru exploatarea apelor de suprafaţă, obligaţiile stabilite prin contractul de concesiune nu pot fi interpretate în sensul că întreţinerea lacului de acumulare ar fi în sarcina operatorului Administraţia Naţională "Apele Române".

În plus, îndeplinirea obligaţiei prevăzute în autorizaţia contestată are ca scop, pe lângă asigurarea protecţiei mediului şi evitarea producerii unor accidente în activitatea de producţie a energiei electrice cauzate de sursele de poluare la care reclamanta face referire în acţiune, în condiţiile în care prin chiar cererea de chemare în judecată se invocă probleme cauzate de pătrunderea în turbine a unor corpuri plutitoare aduse de viitură pe Dunăre.

Cu privire la critica recurentei-reclamante în sensul că măsura de a asigura curăţarea luciului de apă a fost instituită cu încălcarea principiului "poluatorul plăteşte" conform căruia toţi utilizatorii resurselor de apă trebuie să respecte legislaţia în domeniul apelor, care interzice poluarea în orice mod a resurselor de apă, aruncarea sau introducerea în orice mod în albiile cursurilor de apă, cuvetele lacurilor ori bălţilor, precum şi depozitarea deşeurilor pe malurile acestora, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 211/2011 nu sunt aplicabile speţei, întrucât existenţa în sarcina altor persoane şi autorităţi a unor obligaţii în materie de protecţie a mediului nu exclude instituirea în sarcina reclamantei, în cadrul legal evidenţiat, a obligaţiei de curăţare a luciului de apă, în considerarea calităţii sale şi a activităţii desfăşurate.

Reţine Înalta Curte că recurenta - reclamantă, în cadrul motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., invocând nemotivarea sentinţei, a reluat şi argumentele de nelegalitate privind măsurile de la alin. (8) şi 14 din actul atacat, care vizează în fapt greşita interpretare şi aplicare a legii, pe care instanţa, analizându-le în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., le apreciază ca fiind neîntemeiate.

Astfel, deşi prin motivele de recurs recurenta -reclamantă arată că măsura privind "interzicerea evacuării plutitorilor din lacul Porţile de Fier II în aval" contravine Normativelor privind analiza şi evaluarea riscului asociat barajelor, Înalta Curte reţine că această obligaţie nu este una distinctă de ceea privind colectarea şi transportarea deşeurilor, care exclude în mod logic deversarea acestora în aval.

Susţinerile recurentei - reclamante privind debitele de apă şi necesitatea evacuării acestora conform planurilor, nu prezintă relevanţă pentru obligaţia legală de igienizare şi curăţare a plutitorilor, având în vedere că măsura curăţării luciului de apă urmăreşte, alături de protecţia mediului, şi adoptarea de măsuri de siguranţă a exploatării.

Referitor la măsura înscrisă la alin. (14) - ca, pe baza rezultatelor obţinute din studiul "Towards a Healthy Danube Fish Migration Iron Gates I&II" (În scopul unei migraţii sănătoase a peştelui la Porţile de Fier I şi II) şi conform priorităţilor stabilite la nivelul ANAR, recurenta - reclamantă să realizeze un studiu care să identifice soluţiile tehnice fezabile pentru refacerea conectivităţii longitudinale a Dunării pentru barajele Porţile de Fier I şi Porţile de Fier II, Înalta Curte constată că, de asemenea, nu poate fi primită critica de nelegalitate privind greşita aplicare a normelor de drept material, reprezentate de Legea nr. 14/1999.

Recurentei - reclamante i se solicită, în calitatea sa de administrator al lucrărilor hidrotehnice, doar realizarea unor cercetări, respectiv identificarea unor soluţii tehnice privind refacerea conectivităţii longitudinale a Dunării pentru asigurarea migraţiei peştilor, astfel că Înalta Curte constată că măsura nu este adoptată nici cu exces de putere şi nici cu încălcarea cadrului normativ reprezentat de Legea nr. 14/1999 pentru ratificarea Convenţiei dintre Guvernul României şi Guvernul federal al Republicii federale Iugoslavia privind exploatarea şi întreţinerea sistemelor hidroenergetice şi de navigaţie Porţile de Fier I şi Porţile de Fier II.

În aceste condiţii, criticile recurentei - reclamante privind stabilirea exclusiv în sarcina sa a unor obligaţii privind asigurarea migraţiei peştilor pe lungimea Dunării, vor fi respinse de instanţă ca neavenite.

Prin urmare, pentru toate aspectele evocate, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 sau 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă Societatea de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale Hidroelectrica S.A. împotriva sentinţei civile nr. 46 din 17 ianuarie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 14 martie 2023.