Administrative challenge to Judicial Inspection's refusal to open disciplinary proceedings rejected as lawful; appeal dismissed as unfounded.

Şedinţa publică din data de 9 martie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 03.11.2020, reclamanta A. a formulat contestaţie împotriva rezoluţiei emise de Inspectorul-şef al Inspecţiei Judiciare prin care s-a dispus, în temeiul art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, respingerea plângerii formulate împotriva rezoluţiei de clasare nr. 2193/A din data de 22 iulie 2020, emisă în Dosarul nr. x, înregistrată la Inspecţia Judiciară sub nr. C20-1257 la data de 21.09.2020, solicitând admiterea contestaţiei, desfiinţarea rezoluţiilor Inspectorului judiciar şi a Inspectorului-şef al Inspecţiei Judiciare dosarul nr. x, cu trimiterea dosarului pentru continuarea procedurii disciplinare.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 698 din 27 aprilie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă contestaţia formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs reclamanta, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat casarea sentinţei şi, după rejudecare, admiterea contestaţiei.

În motivarea recursului, a arătat că este incident motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. întrucât s-au încălcat dispoziţiile art. 7 din C. proc. civ. coroborat cu art. 28 alin. (1) şi art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 care consacră principiul supremaţiei dreptului Uniunii Europene astfel cum acesta a fost interpretat prin Hotărârea Curţii Europene de Justiţie din 18 mai 2021.

A susţinut recurenta că numirea inspectorului-şef în baza unui act normativ contrar dreptului Uniunii Europene atrage nulitatea numirii şi, în consecinţă, actele confirmate sau emise de un astfel de organ administrativ sunt ineficiente, nefiind conforme cu legea. Sentinţa recurată a vizat controlul judecătoresc al actelor confirmate sau emise de inspectorul-şef al Inspecţiei Judiciare. În consecinţă, a apreciat recurenta că acestea sunt lovite de nulitate absolută.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., a arătat recurenta că motivarea sentinţei nu răspunde la argumentele prezentate. Astfel, sentinţa nu cuprinde o motivare proprie, o argumentare temeinică asupra aspectelor şi circumstanţelor săvârşirii abaterilor, astfel cum acestea sunt reflectate în cuprinsul sesizării. Sentinţa reproduce pasaje întregi din cuprinsul rezoluţiilor.

A menţionat recurenta că sentinţa cuprinde fie reproducerea dispoziţiilor normative incidente, fie dezlegări teoretice care reflectă un simplu dubiu cu privire la sensul unei norme de drept. Totodată, sentinţa recurată cuprinde argumente care se referă la aspecte formale, cu caracter teoretic, general valabile ale condiţiilor procedurale şi ale standardelor de probă privind verificarea unei sesizări adresate Inspecţiei, fără să reflecte analiza circumstanţelor concrete la care se referă sesizarea.

A mai arătat recurenta că sentinţa reflectă aprecieri judiciare privind dezlegări date în judecată de către magistraţii împotriva căror s-a formulat sesizarea, deşi astfel de dezlegări sunt străine naturii controlului judiciar instituit de lege prin care instanţele verifică activitatea de cercetare prealabilă a sesizărilor în materie disciplinară efectuate de inspecţia judiciară.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a arătat recurenta că este incidentă reglementarea prevăzută de art. 99 din Legea nr. 304/2004. Instanţa este competentă să verifice dacă s-au făcut verificări complete, în situaţia concretă, dacă s-au respectat limitele verificărilor şi dacă motivarea dată rezoluţiilor corespunde legii faţă de situaţia relevată de sesizare.

A menţionat recurenta că legea nu permite aplicarea acestei reglementări pentru a se verifica dacă sunt sau nu întrunite, în concret, condiţiile legale ale unei abateri disciplinare concrete, astfel cum se procedează în sentinţă.

În speţă nu a fost imputată orice fel de tangenţă a prevederilor legale refuzate a fi aplicate în litigiul care s-a aflat pe rolul instanţei, ci este vorba despre prevederi legale şi dezlegări judiciare obligatorii date în procedura legală de unificare a practicii judiciare a căror observare nu permitea desfiinţarea efectelor hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care recurentei i s-a recunoscut judiciar dreptul de proprietate.

A apreciat recurenta că se impunea o analiză riguroasă în care să fie luată în calcul de inspecţie conduita concretă de refuz al exercitării corecte a atribuţiilor de serviciu prin neexaminarea apărărilor opuse în apel. Procedura efectiv urmată de inspectorul judiciar nu a fost corectă şi completă, acesta s-a limitat la verificarea legalităţii şi temeiniciei hotărârii pronunţate de instanţa de apel.

Sentinţa recurată a refuzat un control judecătoresc efectiv al actelor inspecţiei contestate, s-a refuzat verificarea şi stabilirea caracterului complet/incomplet al procedurii efectiv urmate de inspecţie în verificarea prealabilă sesizării.

În speţă, sentinţa a validat situaţia în care inspectorul judiciar a făcut o cercetare a fondului sesizării, respectiv dacă sunt întrunite elementele constitutive ale abaterilor disciplinare imputate, deşi legea impune să se constate numai dacă există sau nu indicii cu privire la săvârşirea unei abateri disciplinare.

A mai menţionat recurenta că prevederile legale în materie impun un standard de probă specific etapei verificării prealabile a sesizării, care vizează numai o abordare de ansamblu a dovezilor ataşate sau indicate în sesizare, şi nu analiza şi interpretarea în mod izolat, prin extragere din context, a elementelor probatorii care ar constitui elementele constitutive ale abaterilor imputate prin sesizare şi încadrate într-un tipar legal prestabilit de către cel care face sesizarea.

Soluţionarea contestaţiei s-a efectuat având la bază premisa că pe calea sesizării Inspecţiei s-ar intenţiona modificarea hotărârii judecătoreşti pronunţate prin săvârşirea abaterilor în discuţie.

O astfel de premisă a raţionamentului logico-juridic al instanţei a determinat analiza şi interpretarea în mod izolat, prin extragere din context, a elementelor probatorii care au stat la baza identificării de indicii de săvârşire a abaterilor disciplinare precizate atât în sesizare, cât şi în contestaţie şi a permis interpretarea incorectă a prevederilor de drept substanţial ce configurează indiciile de săvârşire a abaterilor definite de art. 99 lit. ş) şi lit. t) din Legea nr. 304/2004.

A apreciat recurenta că, în speţă, există un refuz nejustificat de aplicare a legislaţiei publicate, ori a deciziilor ICCJ şi CCR, prezumate legal ca fiind cunoscute de judecător.

Prevederile art. 99 lit. ş) şi lit. t) din Legea nr. 304/2004 nu permit interpretarea potrivit căreia existenţa/inexistenţa încălcării îndatoririlor de serviciu ale magistraţilor trebuie să se verifice exclusiv prin controlul hotărârii care a finalizat judecata efectuată de cei reclamaţi.

A susţinut recurenta că nu corespunde legii nici motivarea conform căreia pot face obiectul unei acţiuni disciplinare exclusiv acele aspecte exterioare hotărârilor judecătoreşti în care s-a săvârşit o greşeală gravă neîndoielnică şi căreia îi lipseşte cea mai slabă justificare fiind în vădită contradicţie cu dispoziţiile legale, astfel încât aspectele privind exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, deşi nu sunt supuse controlului judiciar, nu pot fi verificate decât în raport de alte probe relevante, acte ale organelor de urmărire penală sau hotărâri judecătoreşti care să releve pretinsele încălcări ale legii.

A apreciat recurenta că sesizarea sa a fost examinată doar formal, deşi a vizat răspunderea disciplinară a judecătorilor care au săvârşit abateri disciplinare evidente şi că sentinţa recurată ignoră toate situaţiile care nu au fost verificate de intimată şi preia în considerente fragmente întregi din rezoluţii sau din întâmpinare.

4. Apărările intimatei

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind temeinică şi legală.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamanta a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a formulat contestaţie împotriva rezoluţiei emise de Inspectorul-şef al Inspecţiei Judiciare prin care s-a dispus, în temeiul art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, respingerea plângerii formulate împotriva rezoluţiei de clasare nr. 2193/A din data de 22 iulie 2020, emisă în dosarul nr. x, înregistrată la Inspecţia Judiciară sub nr. C20-1257 la data de 21.09.2020, solicitând admiterea contestaţiei, desfiinţarea rezoluţiilor Inspectorului judiciar şi a Inspectorului-şef al Inspecţiei Judiciare dosarul nr. x, cu trimiterea dosarului pentru continuarea procedurii disciplinare.

Soluţionând cauza, Curtea de apel a respins contestaţia reclamantei ca neîntemeiată.

O primă critică a recurentei priveşte faptul că, în opinia sa, s-au încălcat dispoziţiile art. 7 din C. proc. civ. coroborat cu art. 28 alin. (1) şi art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 care consacră principiul supremaţiei dreptului Uniunii Europene astfel cum acesta a fost interpretat prin Hotărârea Curţii Europene de Justiţie din 18 mai 2021. Astfel, a menţionat recurenta că numirea inspectorului-şef în baza unui act normativ contrar dreptului Uniunii Europene atrage nulitatea numirii şi, în consecinţă, actele confirmate sau emise de un astfel de organ administrativ sunt ineficiente, nefiind conforme cu legea. Cum sentinţa recurată a vizat controlul judecătoresc al actelor confirmate sau emise de inspectorul-şef al Inspecţiei Judiciare, a apreciat recurenta că acestea sunt lovite de nulitate absolută.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reţine, că, în considerarea Hotărârii CJUE din 18 mai 2021, pronunţate în cauzele conexate C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 şi C-397/19, a fost sesizat Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la interpretarea art. II din O.U.G. nr. 77/2018 pentru completarea art. 67 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, respectiv dacă se poate aprecia că această procedură este de natură să confere Guvernului o competenţă directă de numire în aceste funcţii şi să dea naştere unor îndoieli legitime cu privire la utilizarea prerogativelor şi a funcţiilor Inspecţiei Judiciare ca instrument de presiune asupra activităţii judecătorilor şi procurorilor sau de control politic al acestei activităţi. În subsidiar, în cazul în care răspunsul la prima întrebare era afirmativ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost întrebat dacă reglementarea supusă analizei a fost de natură să afecteze legalitatea actelor emise în perioada interimatului.

Prin Decizia nr. 15 din 14 martie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 499 din 20 mai 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că "Dispoziţiile art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2018 pentru completarea art. 67 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii nu sunt de natură să confere Guvernului o competenţă directă de numire în aceste funcţii şi să dea naştere unor îndoieli legitime cu privire la utilizarea prerogativelor şi a funcţiilor Inspecţiei Judiciare ca instrument de presiune asupra activităţii judecătorilor şi a procurorilor sau de control politic al acestei activităţi".

În considerentele deciziei menţionate s-a reţinut: (i) "fără a constata neconcordanţa Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 77/2018 cu dreptul Uniunii Europene, CJUE a decis că, în cele din urmă, «revine instanţei de trimitere sarcina de a verifica, ţinând seama de ansamblul elementelor pertinente ale contextului de fapt şi de drept naţional, dacă reglementarea naţională în discuţie în litigiul principal a avut ca efect să confere guvernului naţional o competenţă directă de numire în aceste funcţii şi dacă a putut da naştere unor îndoieli legitime cu privire la utilizarea prerogativelor şi a funcţiilor Inspecţiei Judiciare ca instrument de presiune asupra activităţii judecătorilor şi a procurorilor sau de control politic al acestei activităţi» (paragraful 206 din Hotărârea CJUE din 18 mai 2021)" (par. 48 din decizie); (ii) "contextul situaţiilor de fapt şi de drept care au condus la adoptarea ordonanţei de urgenţă relevă, pe de o parte, existenţa unui vid legislativ în privinţa interimatului funcţiilor de inspector-şef şi inspector-şef adjunct din cadrul Inspecţiei Judiciare, iar, pe de altă parte, o ipoteză particulară fără corespondent legal, în care vacantarea celor două funcţii de conducere la 1 septembrie 2018, generată de imposibilitatea de finalizare a concursului pentru ocuparea funcţiilor în termenul legal din cauza unor proceduri judiciare referitoare la regulamentul de concurs, nu îşi găsea rezolvare normativă." (par. 58 din decizie); (iii) "ipoteza «încălcării procedurii ordinare de numire prevăzute de dreptul naţional», la care a făcut trimitere CJUE atunci când a furnizat elementele de interpretare a dreptului Uniunii Europene în raport cu care să fie evaluate efectele Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 77/2018, nu se regăseşte în contextul legislativ existent la momentul adoptării acestui act normativ" (par. 61 din decizie); (iv) "atât în Hotărârea CJUE din 18 mai 2021, cât şi în jurisprudenţa sa din cauze similare [Hotărârea din 19 noiembrie 2019, A.

K. şi alţii (Independenţa Camerei Disciplinare a Curţii Supreme), C-585/18, C-624/18 şi C-625/18, EU:C:2019:982], CJUE acceptă, de principiu, că interimatul, în situaţii de felul celei în cauză, nu este de natură să genereze, per se, îndoieli precum cele la care se raportează instanţa europeană (paragraful 203 din hotărâre), fiind necesară verificarea condiţiilor de fond şi de procedură în care se realizează numirile respective. Însă, chiar şi în aceste condiţii, se impune a fi subliniat faptul că, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2018, Guvernul nu a procedat la numirea directă a persoanelor care au exercitat cu caracter interimar funcţiile de inspector-şef şi inspector-şef adjunct din cadrul Inspecţiei Judiciare.

Acest act normativ nu conţine dispoziţii propriu-zise de numire a unor persoane determinate în funcţiile de conducere respective, neavând, prin urmare, caracter intuitu personae", "este evident că legiuitorul delegat a urmărit completarea cadrului normativ existent cu norme cu aplicabilitate generală şi permanentă, iar nu doar la acel moment. Drept urmare, soluţia normativă introdusă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2018 se regăseşte în prezent în fondul activ al legislaţiei, constituind forma actuală a art. 67 din Legea nr. 317/2004." (par. 66-67 şi 69 din decizie); (v) "dispoziţiile art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2018 nu produc un alt efect decât cel pe care l-ar fi produs, în absenţa lor, dispoziţiile art. I din ordonanţa de urgenţă, context în care este superfluu a se discuta despre potenţialul risc de a conferi Guvernului competenţa de numire directă în funcţiile de conducere vacante la data intrării lor în vigoare" (par. 74 din decizie); (vi) "nu pot fi identificate elemente care să conducă la concluzia că dispoziţiile art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2018 ar conferi sau ar fi conferit la momentul respectiv Guvernului competenţa directă de numire în funcţiile de inspector-şef şi inspector-şef adjunct din cadrul Inspecţiei Judiciare" (par. 75 din decizie); (vii) "În privinţa celui de-al doilea standard probatoriu instituit de CJUE referitor la îndoiala legitimă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că împrejurările în care au fost adoptate prevederile art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2018 reprezintă situaţii obiective excepţionale, ce nu pot fi privite ca elemente care să poată reliefa conduita sau intenţia Guvernului de a-şi aroga, prin adoptarea ordonanţei de urgenţă, competenţa de numire directă în funcţiile de inspector-şef şi inspector-şef adjunct din cadrul Inspecţiei Judiciare de o manieră care «să dea naştere unor îndoieli legitime cu privire la utilizarea prerogativelor şi a funcţiilor Inspecţiei Judiciare ca instrument de presiune asupra activităţii judecătorilor şi a procurorilor sau de control politic al acestei activităţi" (paragraful 200 din Hotărârea CJUE din 18 mai 2021)» (par. 76 din decizie); (viii) "un asemenea potenţial risc nu poate fi luat în discuţie în condiţiile în care aceeaşi persoană, numită iniţial de CSM, a exercitat funcţia de conducere până la momentul vacantării (1 septembrie 2018) şi a fost numită ulterior în funcţie de CSM în urma concursului organizat şi desfăşurat în temeiul art. 67 alin. (1)-(3) din Legea nr. 317/2004.

Aşadar, soluţia normativă adoptată a urmărit ca interimatul să fie asigurat de către persoane care au dat dovada competenţei profesionale şi manageriale, exercitând deja funcţiile respective, având o cunoaştere aprofundată a activităţii Inspecţiei Judiciare şi susţinând un concurs, atât la momentul numirii iniţiale, cât şi la momentul reînvestirii pentru un nou mandat, în condiţiile legii" (par. 83 din decizie); (ix) "se cuvine a fi luat în considerare şi faptul că, potrivit art. 65 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, în funcţia de inspector-şef al Inspecţiei Judiciare nu poate fi numit decât un judecător, a cărui întreagă carieră profesională este girată de CSM, garantul independenţei justiţiei, conform art. 133 alin. (1) din Constituţie, şi singura instituţie cu competenţe în numirea, promovarea, transferul şi sancţionarea judecătorilor, potrivit art. 125 alin. (2) din Constituţie, ceea ce înseamnă că persoana respectivă răspunde exigenţelor specifice corpului magistraţilor, prezentând garanţiile de imparţialitate şi independenţă în exercitarea funcţiei.

Astfel, deşi este necontestat faptul că interimatul celor două funcţii de conducere a fost exercitat în temeiul dispoziţiilor art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2018, Executivul nu a avut nicio implicare în selectarea sau numirea persoanelor care au asigurat interimatul, motiv pentru care nu se poate reţine incidenţa ipotezei avute în vedere de CJUE la paragraful 202 din Hotărârea din 18 mai 2021. Ca urmare, nu se poate vorbi despre o numire într-o funcţie de conducere efectuată direct de puterea executivă, cu încălcarea procedurii ordinare de numire prevăzute de lege, ci de adoptarea unui act normativ, în baza unei abilitări constituţionale, în considerarea unor situaţii extraordinare, a căror reglementare nu putea fi amânată" (par. 87-89 din decizie).

În consecinţă, susţinerile recurentei cu privire la acest aspect sunt nefondate.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta a invocat faptul că motivarea sentinţei nu răspunde la argumentele prezentate. Astfel, a susţinut că sentinţa nu cuprinde o motivare proprie, o argumentare temeinică asupra aspectelor şi circumstanţelor săvârşirii abaterilor, astfel cum acestea sunt reflectate în cuprinsul sesizării; sentinţa reproduce pasaje întregi din cuprinsul rezoluţiilor şi cuprinde fie reproducerea dispoziţiilor normative incidente, fie dezlegări teoretice care reflectă un simplu dubiu cu privire la sensul unei norme de drept. Totodată, a arătat recurenta că sentinţa recurată cuprinde argumente care se referă la aspecte formale, cu caracter teoretic, general valabile ale condiţiilor procedurale şi ale standardelor de probă privind verificarea unei sesizări adresate Inspecţiei, fără să reflecte analiza circumstanţelor concrete la care se referă sesizarea. În opinia recurentei, sentinţa cuprinde aprecieri judiciare privind dezlegări date în judecată de către magistraţii împotriva căror s-a formulat sesizarea, deşi astfel de dezlegări sunt străine naturii controlului judiciar instituit de lege prin care instanţele verifică activitatea de cercetare prealabilă a sesizărilor în materie disciplinară efectuate de inspecţia judiciară.

Cu privire la aceste susţineri, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au respins cererile părţilor. Motivarea este de esenţa hotărârilor şi este necesară pentru a o face înţeleasă şi acceptată de părţi, dar şi pentru a permite instanţei de control judiciar să verifice, după caz, stabilirea situaţiei de fapt şi a aplicării legii sau numai aplicarea legii.

Este însă important de reţinut că judecătorul este obligat să motiveze soluţia dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părţilor care sprijină fiecare capăt de cerere, astfel încât, dacă soluţia este motivată, nu constituie motiv de casare faptul că nu s-a răspuns la fiecare argument.

Astfel, faptul că prima instanţă nu a răspuns punctual la fiecare susţinere din cererea de chemare în judecată ori fiecărei nuanţe a interpretării date de reclamantă dispoziţiilor legale apreciate de acesta ca fiind incidente în cauză nu este de natură să ducă la concluzia că sentinţa nu este motivată corespunzător.

Împrejurarea că recurenta-reclamantă nu este, de fapt, de acord, cu concluzia la care a ajuns instanţa de fond nu echivalează cu lipsa de raţionament juridic sau cu nemotivarea hotărârii, astfel încât această critică nu poate fi primită.

Analizând hotărârea pronunţată de prima instanţă, Înalta Curte constată că soluţia adoptată a fost amplu motivată şi nu există o contradicţie între considerente sau între considerente şi dispozitiv, prima instanţă motivând în sensul respingerii acţiunii, considerentele reţinute în fundamentarea soluţiei pronunţate fiind dezvoltate, clar explicate, nelăsând loc de confuzii cu privire la silogismul logico-juridic reţinut.

Susţinerile recurentei în sensul că hotărârea ar fi superficial motivată, întrucât prima instanţă a preluat argumentele pârâtei sunt nefondate, dat fiind faptul că preluarea de către instanţă a unora dintre argumentele unei părţi pe care le-a considerat pertinente nu duce la concluzia că instanţa nu a făcut o apreciere proprie a susţinerilor părţilor şi o analiză a probelor administrate, de vreme ce, în considerente, instanţa a analizat probele administrate, a stabilit situaţia de fapt şi a evocat normele de drept incidente pe care le-a aplicat în speţa dedusă judecăţii.

În fine, constată instanţa de control judiciar că în cauză nu se identifică nici motive străine de natura pricinii, instanţa aplicând dispoziţiile legale incidente situaţei de fapt deduse judecăţii.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanţa de fond a apreciat în mod temeinic şi legal că, potrivit principiului independenţei judecătorilor consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituţia României, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, intimata-pârâtă nu poate cenzura stabilirea situaţiei de fapt pe baza probatoriului administrat în cauză, interpretarea probelor, aprecierea asupra apărărilor şi susţinerile părţilor expuse în actele de procedură, interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale, aprecierea asupra relevanţei diferitelor probe administrate în cauză.

Soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti pot fi modificate doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, aşa cum rezultă şi din dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată şi modificată.

Potrivit prevederilor art. 99 lit. ş) şi t) din Legea nr. 303/2004 constituie abatere disciplinară:

ş) nerespectarea deciziilor Curţii Constituţionale ori a deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul legii;

t) exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni. Sancţiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală.

Înalta Curte reţine incidenţa prevederilor art. 97 din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora:

"(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanţelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabilii ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuţie soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti, care sunt supuse căilor legale de atac".

În raport cu prevederile art. 97 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raţionamente juridice de drept substanţial sau procedural.

Rezultă, aşadar, că modul de examinare a argumentelor, apărărilor sau susţinerilor părţilor în cauzele deduse judecăţii excedează competenţelor Inspecţiei judiciare, fiind nepermis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalităţii şi temeiniciei soluţiei pronunţate de instanţă.

Înalta Curte apreciază că obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raţionamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenţie sau din gravă neglijenţă a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de a vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecinţe.

În acest context, în mod corect a apreciat prima instanţă că petiţionara a criticat de fapt soluţia instanţei de apel, or, cum s-a reţinut în mod corect de către inspectorul judiciar, incidenţa normelor legale şi aplicabilitatea lor la situaţia de fapt dedusă judecăţii reprezintă chestiuni de judecată, fiind rezultatul unui proces de interpretare sistematică a dispoziţiilor legale incidente, atribut esenţial al judecătorilor învestiţi cu soluţionarea litigiului şi a activităţii de judecată propriu-zisă.

În cauză, recurenta nu a făcut dovada încălcării normelor de drept material sau procesual, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare fiind, de fapt, critici ale raţionamentului logico-juridic ce a stat la baza soluţiilor pronunţate, în concret fiind invocate aspecte privind:

- faptul că cei doi magistraţi au nesocotit principiul disponibilităţii în procesul civil în sensul că nu s-au pronunţat asupra a ceea ce au cerut reclamanţii apelanţi, în sensul anulării art. 3 din Dispoziţia nr. 3925/17.11.2017, emisă de Primar şi obligării Primarului să emită o nouă dispoziţie prin care să admită Notificarea nr. x/11.02.2002 înregistrată la Primăria Constanta; din dispozitivul Deciziei nr. 137/C/14 noiembrie 2019 rezultă că instanţa de apel a anulat şi art. 2 din Dispoziţia Primarului, anulare care nu are nici un corespondent în considerentele deciziei pe care instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia. S-a sustinut de parte că instanţa de apel a acordat apelanţilor ceea ce nu au cerut, vătămând grav interesele legitime ale reclamantei şi efectele executorii ale sentinţei civile nr. 1229/24.11.2009; prin constatarea calităţii reclamanţilor de persoane îndreptăţite cu cota de 3/8 din imobilul situat în Constanţa, str. x, proprietate a reclamantei A., instanţa a acordat apelanţilor ce nu au cerut, lezând grav dreptul tutelar al reclamantei, înscris în cartea funciară;

- faptul că persoanele reclamante din procesul invocat şi-au întemeiat contestaţia pe dispoziţiile art. 32 din Legea nr. 165/2013 ce instituiau un termen de decădere de 120 de zile, ce a făcut obiectul controlului de constituţionalitate, Curtea Constituţională statuând că termenul de 120 de zile este rezonabil având în vedere scopul său (Decizia nr. 252/07.04.2015);

- faptul că instanţa de apel a omis cu ştiinţă să se pronunţe asupra decăderii reclamanţilor din acest drept si asupra efectului executoriu al sentinţei civile nr. 1229/24.11.2009, având în vedere că imobilul fusese scos din inventarul centralizat al patrimoniului privat al Municipiului Constanţa şi dreptul de proprietate al reclamantei fusese înscris în evidenţele de carte funciară.

Stabilirea situaţiei de fapt, în baza probatoriului administrat, aprecierea şi coroborarea mijloacelor de probă, interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale sunt operaţiuni specifice activităţii de judecată, care fac parte din raţionamentul logico-juridic în temeiul căruia se pronunţă soluţiile judecătoreşti. Aceste elemente esenţiale ale activităţii de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecţia Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulţumită a căilor de atac ordinare şi, după caz, extraordinare prevăzute de lege.

Înalta Curte are în vedere faptul că atributul esenţial al activităţii de judecată îl reprezintă raţionamentul pe care magistratul îl face atunci când transpune în drept situaţia de fapt.

Interpretarea normelor de drept, încuviinţarea şi coroborarea probelor administrate reprezintă elemente ale raţionamentului logico-juridic, întrucât interpretarea normelor este o operaţiune raţională şi logică de determinare a înţelesului şi conţinutului acestora, iar coroborarea probelor reprezintă un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabileşte situaţia de fapt ce urmează să o încadreze în drept. În acest demers, judecătorul trebuie să decidă liber, fără nicio influenţă, presiune sau ameninţare, iar opinia pe care acesta şi-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac prevăzute de lege, nu şi în cadrul unei verificări disciplinare. A admite altfel înseamnă, pe de o parte, a nesocoti principiul constituţional privind independenţa judecătorului, iar, pe de altă parte, a încălca dispoziţia constituţională potrivit căreia hotărârile judecătoreşti sunt supuse numai controlului judiciar.

În acord cu judecătorul fondului, instanţa de control judiciar subliniază că hotărârile judecătoreşti sunt supuse controlului judiciar exercitat de către instanţele judecătoreşti, neputând fi modificate indirect prin decizii administrative, pentru că Inspecţia Judiciară nu poate suplini ori completa activitatea de judecată şi nici nu are atribuţii ori competenţe legale, pentru a se substitui în activitatea jurisdicţională, care aparţine instanţelor judecătoreşti, evaluarea actelor, probelor şi stabilirea soluţiei neputându-se realiza în afara controlului judecătoresc, care oferă toate garanţiile procesuale (drepturi procesuale, apărare, contradictorialitate etc.) tuturor părţilor din procesul judiciar.

Măsurile de supraveghere realizate de Inspecţia Judiciară pot fi considerate admisibile în mod excepţional, numai dacă este vorba de o greşeală neîndoielnică, evidentă, căreia îi lipseşte chiar şi cea mai slabă justificare, cu alte cuvinte, să existe un element de rea-credinţă sau de gravă neglijenţă, susţinut de deturnarea scopului în vederea căruia au fost edictate legile sau bazat pe elemente dolosive, iar nu să se rezume la un simplu act al expunerii unor argumente, dedus din modul de interpretare şi de aplicare a legii.

Adoptarea unor soluţii de către judecători pe baza interpretării probelor şi aplicării dispoziţiilor legale incidente, în lipsa unei alte exteriorizări a voinţei acestora prin care să urmărească vătămarea intereselor legale ale vreuneia dintre părţi, nu poate fi asimilată cu o faptă ilicită şi implicit, nu poate fi antrenată răspunderea disciplinară.

Instanţa de control judiciar observă, totodată, că judecătorul fondului a reţinut în mod corect că Inspecţia Judiciară nu poate îndeplini rolul unei "suprainstanţe de control judiciar", care să analizeze, în cadrul unei verificări de natură strict administrativă, rezultatul activităţii instanţei de judecată.

În ceea ce priveşte abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. ş) din Legea nr. 303/2004, aceasta priveşte nerespectarea deciziilor Curţii Constituţionale ori a deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul legii.

Recurenta a apreciat că, în speţă, există un refuz nejustificat de aplicare a legislaţiei publicate, ori a deciziilor ICCJ şi CCR, prezumate legal ca fiind cunoscute de judecător.

În acord cu judecătorul fondului, instanţa de control judiciar reţine că această abatere nu poate fi interpretată extensiv, ci trebuie limitată la obiectul cererii petiţionarei de constatare a încălcării Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. XX/2007 în mod expres şi limitativ, prin raportare la considerentele soluţiei instanţei.

În raport de acestea, în mod corect s-a apreciat că inspectorul judiciar a efectuat verificări faţă de cele susţinute de petiţionară, cu respectarea competenţelor acestei autorităţi, reţinând justificat că instanţa de apel a interpretat prevederile Legii nr. 10/2001 prin raportare la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, inclusiv a Deciziei XX/2007, Legea nr. 10/2001 fiind aplicabilă speţei întrucât erau deduse judecăţii notificările distincte efectuate de parţi în baza acestei legi.

Totodată, instanţa de apel a avut în vedere Decizia XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie în sensul:

"Referitor la aceste apărări, aşa cum s-a arătat anterior, într-adevăr, în materia Legii nr. 10/2001 nu sunt aplicabile dispoziţiile unanimităţii ceea ce înseamnă că nici reclamanţii de faţă şi nici pârâta (în situaţia în care ambele părţi formulaseră notificări diferite) nu aveau obligaţia de a formula împreună o eventuală contestaţie sau o cerere de soluţionare pe fond a notificării în considerarea Deciziei XX din 19.03.2017 pronunţate de Înaltă Curte de Casaţie si Justiţie - Secţii Unite."

Cu privire la susţinerea recurentei-reclamante că judecătorii care au compus completul de apel ar fi încălcat Decizia Curţii Constituţionale nr. 252/07.04.2015, instanţa de control judiciar apreciază că nu poate fi reţinută, întrucât excepţia tardivităţii acţiunii fusese respinsă de prima instanţă prin încheierea pronunţată la data de 12.10.2018, încheiere ce nu a fost apelată de niciuna dintre parţi, deci a intrat în puterea lucrului judecat, iar instanţa de apel era ţinută să se pronunţe in limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat.

În acest context, Înalta Curte apreciază ca fiind neîntemeiate criticile formulate de recurenta-reclamantă care vizează nemulţumirea acesteia cu privire la refuzul magistraţilor de a aplica, în soluţionarea dosarului civil nr. x/2017, a unor decizii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi a unor decizii pronunţate de Curtea Constituţională a României.

În concluzie, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. fiind nefondat.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. împotriva sentinţei civile nr. 698 din 27 aprilie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinţei civile nr. 698 din 27 aprilie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 9 martie 2023.