Exclusion of “regional origin” from enumerated discrimination criteria and protection of political speech under freedom of expression

Şedinţa publică din data de 9 martie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, sub nr. x/2020, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi B. - Preşedintele Comisiei pentru cultură, arte şi mijloace de informare în masă din cadrul Parlamentului României - Camera Deputaţilor, solicitând anularea Hotărârii nr. 261 din data de 25.03.2020 emise de Consiliul National pentru Combaterea Discriminării şi, pe cale de consecinţă, să se dispună anularea sancţiunii aplicate şi obligaţia de a publica în presa locală rezumatul acesteia.

Prin sentinţa civilă nr. 4026/16.09.2020 pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul A. şi pe pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi B. - Preşedintele Comisiei pentru Cultură, Arte şi Mijloace de Informare în Masă din cadrul Parlamentului României - Camera Deputaţilor, în favoarea Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, sub nr. x/2020 la data de 19.10.2020.

La termenul de judecată din 25 noiembrie 2020, reprezentantul reclamantului A. a formulat, oral, precizare de acţiune prin care a solicitat introducerea în cauză a Comisiei pentru Cultură, Artă şi Mijloace de Informare în Masă.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 308 din 26 mai 2021 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal a fost admisă acţiunea, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, B. - Preşedintele Comisiei pentru Cultură, Arte şi Mijloace de Informare în Masă din cadrul Parlamentului României - Camera Deputaţilor şi Comisia pentru Cultură, Arte şi Mijloace de Informare în Masă din cadrul Parlamentului României - Camera Deputaţilor.

A fost anulată Hotărârea nr. 261 din data de 25 martie 2020 emisă de pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, fiind exonerat reclamantul de sancţiunea avertismentului aplicată şi de obligaţia de a publica în presă rezumatul acesteia.

Au fost obligaţi pârâţii, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată către reclamant în sumă de 4.165 RON.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei civile şi respingerea acţiunii formulate.

În motivarea recursului, recurentul a arătat că instanţa de fond nu a analizat în mod temeinic cadrul legal aplicabil atunci când a abordat aspectele referitoare la calitatea procesuală a petiţionarului, ignorând prevederile legale aplicabile în speţa de faţă, respectiv art. 16 şi art. 19 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

Consiliul a analizat situaţia prezentată tocmai prin prisma calităţii sale de garant al respectării şi aplicării principiului nediscriminării, întrucât, dacă în urma analizei petiţiei, reies situaţii sau evenimente în privinţa cărora există indicii referitoare la existenţa unor fapte care au presupus săvârşirea unor fapte de discriminare, acesta devine competent în analizarea, constatarea şi sancţionarea acelor fapte ca fiind fapte de discriminare, aşa cum prevăd dispoziţiile O.G. nr. 137/2000.

A mai arătat recurentul că petentul deţinea calitatea reprezentativă, circumscrisă rolului mandatului constituţional de parlamentar, cât şi interesul petiţionării încălcării dreptului constituţional la demnitate al apartenenţilor regiunii vizaţi de discriminare, ca alegători, pe care îi reprezintă per ansamblu prin prisma calităţii de parlamentar.

Totodată, a constatat recurentul că, deşi instanţa de fond a analizat excepţia lipsei calităţii procesuale active atât a pârâtului B., cât şi a Comisiei pentru Cultură, Arte şi Mijloace de Informare în Masă, a trecut totuşi la analiza pe fond a hotărârii contestate.

A mai arătat recurentul că lista criteriilor precizate în cuprinsul art. 15 din O.G. nr. 137/2000 nu trebuie interpretată în mod restrictiv, iar art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 stabileşte cadrul general al faptelor de discriminare de care trebuie să se ţină seama în stabilirea unor fapte ca fiind fapte de discriminare.

Chiar dacă s-ar da curs opiniei că discriminarea pe criteriul "provenienţei regionale" nu este acoperită şi sancţionată prin O.G. nr. 137/2000, atunci aceasta va fi reţinută şi sancţionată ca discriminare prin raportare la dispoziţiile dreptului comunitar şi convenţional, în virtutea principiului priorităţii dreptului comunitar şi european. Totodată, jurisprudenţa instanţelor naţionale confirmă lista nerestrictivă a criteriilor de discriminare prevăzute inclusiv de partea specială a O.G. nr. 137/2000.

A mai susţinut recurentul că sentinţa recurată este criticabilă sub aspectul nelegalităţii întrucât a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Cetăţeneşti, art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi a Constituţiei României, în ceea ce priveşte limitele libertăţii de exprimare.

Libertatea de exprimare permite cetăţenilor să participe la viaţa politică, socială şi culturală, dar această libertate nu poate fi absolută şi este supusă unor limite juridice. Dreptul la libera exprimare este un drept fundamental, însă este supus unor restricţii prevăzute de lege, iar aceste limite fac deosebirea între exerciţiul democratic şi exerciţiul abuziv al acestui drept.

A apreciat recurentul că, în mod eronat, instanţa de fond se prevalează de dreptul fundamental şi convenţional al reclamantului la libera exprimare, însă prin modalitatea prin care şi-a exteriorizat în cadrul emisiunii TV o opinie personală sunt depăşite limitele libertăţii de exprimare, ajungându-se în situaţia în care sunt produse lezări ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Instanţa de fond fie a ignorat, fie a aplicat greşit anumite dispoziţii legale, printre care art. 10 CEDO, art. 16 alin. (1) şi (2), art. 30, art. 69 din Constituţia României, precum şi prevederile O.G. nr. 137/2000.

A concluzionat recurentul că această formă de considerare/catalogare publică negativă la adresa unor persoane în legătură cu provenienţa lor regională conduce în mod categoric la crearea unui cadru ostil, degradant şi umilitor faţă de respectivele persoane, acestea resimţindu-şi lezată demnitatea şi onoarea, atât prin prisma forului personal, cât şi prin raportare la evaluarea publicului larg, regăsindu-se implicit în postura deţinerii unui sentiment nedrept de inferioritate în raporturile cu ceilalţi, în ochii cărora ar urma să vadă stigmatizarea publică a calităţii lor educaţionale şi culturale, iar prin asta şi umane, precare, cauzată, în viziunea autorului, doar de provenienţa regională, comportament care se încadrează în mod evident în aria de incidenţă a dispoziţiilor art. 15 raportat la art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

4. Apărările intimaţilor

4.1 Intimatul-reclamant A. a depus la dosarul cauzei două seturi de întâmpinări, solicitând prin ambele respingerea recursului ca nefondat.

4.2 B. a depus un înscris prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale, arătând că nu este preşedintele Comisiei pentru Cultură, Arte şi Mijloace de Informare în Masă din cadrul Parlamentului României - Camera Deputaţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamantul a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat anularea Hotărârii nr. 261 din data de 25.03.2020 emise de Consiliul National pentru Combaterea Discriminării, anularea sancţiunii aplicate şi obligarea publicării în presa locală a rezumatului acesteia.

Prin hotărârea nr. 261 din data de 25.03.2020 emisă de Consiliul National pentru Combaterea Discriminării, s-a constatat că afirmaţiile analizate reprezintă discriminare conform art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 15 din O.G. nr. 137/2000, iar conform art. 5 alin. (2) lit. a) coroborat cu art. 6 şi 7 din O.G. nr. 2/2001 s-a aplicat reclamatului A. sancţiunea avertismentului; totodată, s-a stabilit în sarcina reclamatului obligaţia de a publica în presă rezumatul acestei hotărâri.

Soluţionând cauza, curtea de apel a admis acţiunea şi a anulat hotărârea atacată, iar recurentul a declarat recurs, invocând motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

O primă critică a recurentului priveşte faptul că instanţa de fond nu a analizat în mod temeinic cadrul legal aplicabil atunci când a abordat aspectele referitoare la calitatea procesuală a petiţionarului, ignorând prevederile legale aplicabile în speţa de faţă, respectiv art. 16 şi art. 19 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

A mai arătat recurentul că petentul deţinea calitatea reprezentativă, circumscrisă rolului mandatului constituţional de parlamentar, cât şi interesul petiţionării încălcării dreptului constituţional la demnitate al apartenenţilor regiunii vizaţi de discriminare, ca alegători, pe care îi reprezintă per ansamblu prin prisma calităţii de parlamentar.

Totodată, a constatat recurentul că, deşi instanţa de fond a analizat excepţia lipsei calităţii procesuale active atât a pârâtului B., cât şi a Comisiei pentru Cultură, Arte şi Mijloace de Informare în Masă, a trecut totuşi la analiza pe fond a hotărârii contestate.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reţine, astfel cum a remarcat şi recurentul, că instanţa de fond a analizat prima critică de nelegalitate formulată de reclamant care vizează încălcarea art. 19 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, respectiv nelegala sesizare a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, concluzionând că, în mod evident, nu se poate reţine în persoana pârâtului B. că ar avea calitatea procesuală activă în procedura administrativ-jurisdicţională declanşată în faţa pârâtului CNCD.

Însă, se observă că instanţa de fond a trecut peste critica reclamantului privind nelegala sesizare a CNCD, verificând actul administrativ contestat dincolo de acest aspect, apreciind întemeiate şi celelalte motive de nelegalitate invocate de reclamant şi dispunând în consecinţă anularea actului.

Altă susţinere a recurentului priveşte faptul că lista criteriilor precizate în cuprinsul art. 15 din O.G. nr. 137/2000 nu trebuie interpretată în mod restrictiv, iar art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 stabileşte cadrul general al faptelor de discriminare.

A arătat recurentul că, şi în situaţia în care s-ar da curs opiniei că discriminarea pe criteriul "provenienţei regionale" nu este acoperită şi sancţionată prin O.G. nr. 137/2000, atunci aceasta va fi reţinută şi sancţionată ca discriminare prin raportare la dispoziţiile dreptului comunitar şi convenţional, în virtutea principiului priorităţii dreptului comunitar şi european. Totodată, a arătat recurentul că jurisprudenţa instanţelor naţionale confirmă lista nerestrictivă a criteriilor de discriminare prevăzute inclusiv de partea specială a O.G. nr. 137/2000.

Instanţa de control judiciar reţine că, potrivit art. 15 din O.G. nr. 137/2000:

"Constituie contravenţie, conform prezentei ordonanţe, dacă fapta nu intră sub incidenţa legii penate, orice comportament manifestat în public, având caracter de propagandă nationalist-sovină, de instigare la ură rasiala sau naţională, ori acel comportament care are ca scop sau vizează atingerea demnităţii ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptat împotriva unei persoane, unui grup de persoane sau unei comunităţi şi legat de apartenenţa acestora la o anumita rasă, naţionalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată ori de convingerile, sexul sau orientarea sexuală a acestuia.".

Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate susţinerile recurentului, întrucât, astfel cum a remarcat instanţa de fond, criteriul de diferenţiere reţinut constând în provenienţa regională - respectiv "oltenii", nu se regăseşte printre criteriile expres şi limitativ prevăzute de norma legală care a stat la baza sancţionării faptei.

Astfel, instanţa de fond a reţinut în mod judicios că interpretarea gramaticală şi logică a normei redactate prin utilizarea conjuncţiei disjunctive "sau", fără ca legiuitorul să fi făcut referire la "oricare alt criteriu" relevă intenţia acestuia ca doar criteriile menţionate expres şi limitativ în cuprinsul art. 15, respectiv rasa, naţionalitatea, etnia, religia, categoria socială, convingerile, sexul sau orientarea sexuală să constituie criterii care pot atrage aplicarea sancţiunii, iar absenţa unuia dintre aceste criterii determină inaplicabilitatea textului legal.

Pentru a fi incidentă o sancţiune, este necesară existenţa unei norme clare şi precise care să stabilească sau să interzică o faptă comisivă sau omisivă, analogia şi interpretarea extensivă fiind prohibite în privinţa dispoziţiilor a căror nerespectare atrage aplicarea anumitor sancţiuni.

A mai susţinut recurentul că sentinţa recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Cetăţeneşti, art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi a Constituţiei României, în ceea ce priveşte limitele libertăţii de exprimare.

Reţinând faptul că reclamantul şi-a exteriorizat în cadrul emisiunii TV o opinie personală fără a se referi la întreaga comunitate oltenească, fără a folosi termenul "oltean" într-un sens peiorativ şi fără a urmări lezarea dreptului la demnitate ori crearea unei "atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare" faţă de olteni, instanţa de fond a apreciat că afirmaţiile reclamantului se încadrează în limitele criticii admisibile care intră sub protecţia libertăţii de exprimare - consacrată prin art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 30 din Constituţia României, argument împărtăşit şi de instanţa de control judiciar.

Potrivit dispoziţiilor art. 30 din Constituţia României, reglementat la Titlul II - Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale, Capitolul II - Drepturile şi libertăţile fundamentale din Constituţie, conform cărora "Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile" (alin. (1), "Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine" (alin. (6).

Din examinarea dispoziţiilor constituţionale expuse, Înalta Curte reţine opţiunea legiuitorului constituant de a stabili limite foarte largi de manifestare a libertăţii de exprimare, prin instituirea inviolabilităţii sale, cu rezerva totuşi că prin aceasta nu se poate aduce atingere demnităţii, onoarei, vieţii private sau dreptului la propria imagine, afectarea acestora din urmă conducând la răspunderea persoanei care şi-a manifestat libertatea de exprimare dincolo de limitele recunoscute prin textul constituţional.

Totodată, conform art. 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale:

"Paragraf 1 - Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare. Paragraf 2 - Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.".

Înalta Curte observă că libertatea de exprimare, apărată de articolul 10, ocupă un loc aparte printre drepturile garantate de Convenţie, stând chiar la baza noţiunii de "societate democratică" ce sintetizează sistemul de valori pe care este clădită Convenţia. Această importanţă cu totul deosebită a articolului 10 a fost subliniată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru prima dată în cauza Handyside împotriva Regatului Unit (hotărârea din 7 decembrie 1976), ideea fiind reluată apoi constant în toate cauzele ulterioare. Astfel, Curtea afirmă că "libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, una dintre condiţiile primordiale ale progresului său şi ale împlinirii individuale a membrilor săi. Sub rezerva paragrafului 2 al articolului 10, ea acoperă nu numai "informaţiile" sau "ideile" care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive sau indiferente, ci şi acelea care ofensează, şochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populaţiei. Acestea sunt cerinţele pluralismului, toleranţei şi spiritului de deschidere în absenţa cărora nu există «societate democratică»".

Însă, dreptul garantat de articolul 10 din Convenţie nu este însă unul absolut. Paragraful 2 permite restrângerea exercitării acestuia în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate în mod legitim apăra sau chiar împotriva democraţiei înseşi. Restricţiile aduse libertăţii de exprimare vor fi însă controlate de Curtea europeană prin aplicarea unei serii de principii de interpretare a dispoziţiilor articolului 10 din Convenţie cristalizate în cadrul jurisprudenţei referitoare la acesta. Astfel, Curtea afirmă că limitarea adusă de stat acestui drept este contrară Convenţiei dacă nu îndeplineşte cele trei condiţii cumulative enumerate în paragraful 2: a) să fie prevăzută de lege; b) să urmărească cel puţin unul dintre scopurile legitime prevăzute de textul Convenţiei şi c) să fie necesară, într-o societate democratică, pentru atingerea acelui scop.

Totodată, instanţa mai constată că în aceeaşi hotărâre Lingens împotriva Austria, Curtea a stabilit o foarte importantă distincţie între afirmarea unor fapte şi cea a unor judecăţi de valoare, urmând a se avea în vedere că "existenţa faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăţilor de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit". Astfel, dacă concreteţea primelor se poate dovedi, următoarele nu-şi pot demonstra exactitatea. Pentru judecăţile de valoare, această cerinţă este irealizabilă şi aduce atingere libertăţii de opinie în sine, element fundamental al dreptului asigurat de art. 10.

Aplicând aceste principii şi analizând emisiunea TV în discuţie, în mod corect instanţa de fond a reţinut că afirmaţia pretins discriminatorie, care exprimă opinia reclamantului despre calităţile morale ale unor persoane şi care a fost însoţită de explicaţii pertinente, se încadrează în categoria judecăţilor de valoare, nefiind formulată în scopul promovării urii.

Din discuţia purtată în cadrul emisiunii, nu rezultă că intimatul-reclamant ar fi fost animat de o astfel de intenţie, mai ales în condiţiile în care inclusiv acesta face parte din categoria persoanelor cu origini olteneşti stabilite în Timişoara, fiind greu de crezut că reclamantul ar fi urmărit discriminarea chiar a propriei persoane, având în vedere originea sa.

În acest context, sunt neîntemeiate susţinerile recurentului privind crearea unui cadru ostil, degradant şi umilitor faţă de persoane în legătură cu provenienţa lor regională.

Concluzionând, instanţa de control judiciar apreciază că nu este fondat motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi că instanţa de fond a realizat o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale incidente cauzei.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării împotriva sentinţei civile nr. 308 din 26 mai 2021 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării împotriva sentinţei civile nr. 308 din 26 mai 2021 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 9 martie 2023.