Limit of judicial disciplinary jurisdiction: exclusion of review of judicial reasoning and substantive decisions from administrative inspections

Şedinţa publică din data de 8 martie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 09.07.2021 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, anularea rezoluţiei nr. C21-1079/29.06.2021 a Inspectorului-şef al Inspecţiei Judiciare, precum şi a rezoluţiei nr. 1064/15.04.2021 emise de către inspectorul judiciar B., şi trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 434 din 4 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, s-a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 434 din 4 martie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs recurenta-reclamantă A. S.R.L., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei recurate şi, întrucât prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, trimiterea dosarului la instanţa de fond.

În motivarea recursului arată că a solicitat desfiinţarea rezoluţiei din data de 29.06.2021, emise de inspectorul - sef al Inspecţiei Judiciare în lucrarea nr. C21-1079, şi, în consecinţă, să se dispună şi desfiinţarea rezoluţiei nr. 1064/15.04.2021 emise de Inspecţia Judiciară în lucrarea 21-790.

Arată că a mai solicitat restituirea dosarului pentru completarea verificărilor şi obligarea pârâtei să refacă lucrarea şi să pronunţe o nouă soluţie, completând-o cu următoarele teze: o hotărâre judecătoreasca este doar un act de justitie, şi nu de executare silită; contractul de asistenţă juridică poate constitui titlu executoriu numai dacă a fost înregistrat în registrele publice, conform Legii nr. 17/2017 ori înscris în R.N.P.M., conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 297/2018, aspecte pe care Curtea de Apel Bucureşti nu le-a avut în vedere

Susţine că hotărârea recurată conţine motive străine de natura cauzei, ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sentinţa recurată fiind contrară art. 131 alin. (2) teza I din Regulamentul instanţelor de judecată, art. 425 alin. (1), art. 9 alin. (2) şi art. 7 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.

Critică faptul că în cauză nu s-a administrat un minim probatoriu, respectiv: audierea recurentei, audierea pretinsului creditor, semnatar al contractului de asistenţă juridică, audierea magistraţilor a căror sancţionare se cere, efectuarea cuvenitelor verificări cu privire la contractul de asistenţă juridică.

Susţine că hotărârea recurată trebuia motivată, conform Legii nr. 317/2004 şi prin prisma folosirii raţionamentului juridic permis în dreptul român, deşi intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară nu este instanţă de judecată.

Precizează că aspectele invocate nu au fost avute în vedere de către instanţa de fond, astfel că nu fac parte din raţionamentul judecătorului şi că motivarea soluţiei stă la baza unor soluţii juste, echitabile şi legale, aspecte ce se subsumează motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Arată că argumentul instanţei de fond referitor la faptul că în speţă, competenţa Inspecţiei Judiciare este limitată la chestiunea abaterilor disciplinare, şi nu la controlul modului în care se desfăşoară un proces ori la corectitudinea soluţiilor date, aspect reflectat corect în conţinutul rezoluţiei litigioase, se înscrie în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

Consideră că argumentele instanţei de fond nu au fost întemeiate în drept, respectiv nu au corespondent în vreun act normativ.

De asemenea, susţine că instanţa de fond nu a avut în vedere şi nu a analizat erorile ce au stat la baza soluţiilor adoptate prin cele două rezoluţii şi nici argumentele Judecătoriei Satu Mare, ca instanţa ce a judecat în fond contestaţia la executare, ori ale Tribunalului Satu-Mare, ca instanţă de control judiciar.

4. Apărările formulate în recurs

Intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate ca temeinică şi legală.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 24 august 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 8 martie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând legalitatea sentinţei recurate prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În cauză, reclamanta A. S.R.L. a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, anularea rezoluţiei nr. C21-1079/29.06.2021 a Inspectorului-şef al Inspecţiei Judiciare, precum şi a rezoluţiei nr. 1064/15.04.2021 emise de către inspectorul judiciar B., şi trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor.

Prima instanţă a respins acţiunea ca neîntemeiată, iar împotriva sentinţei nr. 434 din 4 martie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs recurenta-reclamantă A. S.R.L., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta a fost invocat în mod formal, nefiind arătate regulile de procedură pretins încălcare de către prima instanţă, a căror nerespectare ar atrage sancţiunea nulităţii.

Astfel, simpla trimitere formală, cu caracter general, la un motiv de casare nu este suficientă pentru a fi analizat de către instanţa de recurs, în lipsa unor argumente concrete care să-l susţină.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), Înalta Curte constată că subsumat acestuia, recurenta-reclamantă a susţinut că hotărârea recurată conţine motive străine de natura cauzei; că este contrară art. 131 alin. (2) teza I din Regulamentul instanţelor de judecată, art. 425 alin. (1), art. 9 alin. (2) şi art. 7 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. şi că hotărârea recurată trebuia motivată şi prin prisma folosirii raţionamentului juridic.

Cu privire la critica referitoate la faptul că hotărârea recurată conţine motive străine de natura cauzei, Înalta Curte constată că petnru a fi incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este necesar ca hotărârea recurată să cuprindă numai motive străine de natura cauzei, ceea ce nu este cazul în speţă.

Referitor la invocarea faptului că sentinţa recurată este contrară art. 131 alin. (2) teza I din Regulamentul instanţelor de judecată, art. 425 alin. (1), art. 9 alin. (2) şi art. 7 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., Înalta Curte costată că acesta nu este un argument care să poată fi încadrat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât contrarietatea la care se referă acest text de lege vizează considerentele şi dispozitivul hotărârii atacate şi nu faptul că aceasta ar fi contrară unor texte de lege, în această din urmă ipoteză fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile urmând a fi avute în vedere la analizarea acestui caz de nelegalitate.

Prin urmare, Înalta Curte constată că nu se evidenţiază contrarietatea considerentelor hotărârii atacate, în sensul arătat de către recurenta-reclamantă.

Cu privire la critica conform căreia hotărârea recurată trebuia motivată şi prin prisma folosirii raţionamentului juridic, aceasta, de asemenea, se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8, urmând a fi analizază în consecinţă.

Verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar reţine că aceasta îndeplineşte exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată. De asemenea, instanţa de fond a înfăţişat într-o manieră clară şi coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluţiei pronunţate asupra cererii de chemare în judecată, astfel că nu se poate susţine, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată sub aspectul soluţiei.

În susţinerea acestui motiv de casare recurentul-reclamant îşi exprimă, de fapt, dezacordul cu privire la soluţia instanţei de fond, rezultând că nu poate împărtăşi modul în care aceasta a interpretat şi aplicat dispoziţiile legale incidente în cauză, astfel încât parţial criticile formulate în cadrul acestui motiv de recurs se subsumează celui de-al doilea motiv invocat, respectiv cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Totodată, are în vedere Inalta Curte cele statuate în parag. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei.

Ca urmare, acest prim motiv de recurs este nefondat.

Tot nefondate se constată a fi şi criticile formulate prin cererea de recurs ce se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte reţine că, potrivit principiului independenţei judecătorilor, consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituţia României, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară nu poate cenzura modul de interpretare şi aplicare a normelor de drept material sau procesual de către instanţa de judecată şi nici modul de interpretare a probelor administrate.

Soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti pot fi modificate doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, aşa cum rezultă şi din dispoziţiile art. 97 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată şi modificată, potrivit cărora:

"(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanţelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabilii ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuţie soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti, care sunt supuse căilor legale de atac."

Înalta Curte constată că prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a invocat aspecte ce ţin de soluţiile pronunţate în dosarul nr. x/2019 al Judecătoriei Satu Mare şi Tribunalului Satu Mare, respectiv de raţionamentul logico-juridic al judecătorilor, cât şi de administrarea şi interpretarea probelor de la dosar.

Altfel spus, recurenta-reclamantă a criticat raţionamentul logico-juridic al judecătorilor vizaţi de sesizarea disciplinară, modalitatea de administrare a probelor, aprecierea şi coroborarea mijloacelor de probă, interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale, toate acestea fiind operaţiuni specifice activităţii de judecată, ce fac parte din raţionamentul logico-juridic în temeiul căruia se pronunţă soluţiile judecătoreşti.

Prin urmare, elementele esenţiale ale activităţii de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative care se efectuează de către Inspecţia Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulţumită a căilor de atac ordinare şi, după caz, extraordinare prevăzute de lege.

De asemenea, Înalta Curte constată că:

"(...) remediul pus la dispoziţie de legiuitor pentru partea nemulţumită de soluţia dispusă de magistrat este reprezentat de căile de atac prevăzute de lege în general, iar nu sesizarea Inspecţiei Judiciare, pentru că, nici pârâta şi nici această instanţă de judecată de contencios administrativ nu are competenţa legală de a verifica soluţiile pronunţate în alte cauze cum sunt cele menţionate de către reclamanţi."

Aceasta pentru că în procedura verificărilor derulate conform Legii nr. 317/2004, Inspecţia Judiciară nu poate realiza o reinterpretare a probatoriului stabilind veridicitatea unor înscrisuri utilizate în procedura de judecată sau o apreciere proprie asupra modalităţii de aplicare a unor dispoziţii legale.

Inspecţia Judiciară, în urma verificărilor efectuate asupra aspectelor sesizate şi în limitele de competenţă conferite de lege, prin rezoluţia în litigiu a reţinut inexistenţa indiciilor care să conducă la săvârşirea de către magistraţii verificaţi a abaterilor sesizate.

Prin urmare, verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raţionamente juridice de drept substanţial sau procedural. Modul de examinare a argumentelor, apărărilor sau susţinerilor părţii reclamante într-o anumită cauză excedează competenţelor Inspecţiei Judiciare, nefiind permis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalităţii şi temeiniciei soluţiei pronunţate de instanţă.

Din această perspectivă, recurenta-reclamantă nu a făcut dovada încălcării normelor de drept, astfel încât prin această încălcare să se contureze indiciile săvârşirii unei dintre abaterile disciplinare prevăzute la art. 99 din Legea nr. 303/2004, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare vizând, în concret, operaţiunile de stabilire a situaţiei de fapt, de interpretare a normelor juridice şi de apreciere a probelor administrate în cauză, specifice activităţii de judecată şi care se subsumează raţionamentului logico-juridic al magistratului.

Sub acest aspect, reţine Înalta Curte că, prin Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012 a Curţii Constituţionale, instanţa de contencios constituţional a statuat cu privire la art. 99 lit. t) şi art. 991 din Legea nr. 303/2004 că acestea "nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătoreşti, ci sancţionează judecătorul pentru o anumită conduită. Hotărârile pe care acesta le pronunţă sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege" şi că "nu instituie o nouă cale de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti."

Astfel fiind, obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raţionamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenţie a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de a vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecinţe, în condiţiile în care interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale sunt operaţiuni specifice activităţii de judecată, care fac parte din raţionamentul logico-juridic în temeiul căruia se pronunţă soluţiile judecătoreşti.

În concluzie, aceste elemente esenţiale ale activităţii de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecţia Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulţumită a căilor de atac prevăzute de lege, aspect avut în vedere corect de prima instanţă.

Prin urmare, pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuţie însăşi valabilitatea actelor întocmite de judecător/procuror şi pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce, însă, nu este cazul în speţă.

Întrucât argumentele recurentei-reclamante vizează administrarea probatoriului de către judecătorii vizaţi de sesizarea disciplinară, precum şi soluţia pronunţată în raport cu starea de fapt din speţă şi tind, în realitate, la o reapreciere a materialului probator şi la o diferită aplicare a unor norme legale în cadrul indicat în care a fost implicat, o asemenea cerere este incompatibilă cu analiza instanţelor judecătoreşti şi cu cea a Inspecţiei Judiciare.

Atributul esenţial al activităţii de judecată îl reprezintă raţionamentul pe care magistratul îl face atunci când transpune în drept situaţia de fapt.

Interpretarea normelor este o operaţiune raţională şi logică de determinare a înţelesului şi conţinutului acestora, iar coroborarea probelor reprezintă un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabileşte situaţia de fapt ce urmează să o încadreze în drept. În acest demers, judecătorul trebuie să decidă liber, fără nicio influenţă, presiune sau ameninţare, iar opinia pe care acesta şi-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac prevăzute de lege, nu şi în cadrul unei verificări disciplinare.

A admite altfel ar însemna, pe de o parte, a nesocoti principiul constituţional privind independenţa judecătorului, iar, pe de altă parte, a încălca dispoziţia constituţională potrivit căreia hotărârile judecătoreşti sunt supuse numai controlului judiciar.

Prin urmare, aspectele invocate de către recurentul-reclamant prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluţiei pronunţate fiind confirmată de către instanţa de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 434 din 4 martie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 434 din 4 martie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 8 martie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.