Challenge to CSM normative act limiting cumulative magistrate secondments: quashed and remanded, while discrimination claim against CNCD upheld as unfounded

Şedinţa publică din data de 8 martie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată la data de 10.05.2018 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii:

- anularea Hotărârii de principiu a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1050/2017, ca nelegală şi netemeinică, în ceea ce priveşte punctul 2 din dispozitiv, potrivit căruia:

"Detaşările ulterioare datei prezentei hotărâri pot fi dispuse şi prelungite o singură dată, fără ca durata maximă cumulată să depăşească termenul legal de 6 ani";

- suspendarea aplicării punctului 2 din dispozitivul Hotărârii de principiu a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1050/2017;

- repunerea în termen, conform art. 186 din C. proc. civ., cu privire la formularea contestaţiei împotriva Hotărârii Plenului CSM nr. 1050/2017 în termen de 15 zile, conform art. 29 alin. (5) din Legea nr. 317/2004, republicată.

Prin decizia nr. 3714/02.11.2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată de pârât şi a trimis cauza spre competentă soluţionare Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Ulterior, prin cererea din data de 23.09.2019, reclamantul şi-a precizat considerentele acţiunii şi completările formulate ulterior, iar prin cererea din data de 24.09.2019, a modificat/precizat cererea de chemare în judecată, solicitând:

1. anularea în parte a hotărârii nr. 1050/2017 a Plenului CSM, respectiv a articolului 2 din dispozitiv;

2. să se constate că hotărârea cu nr. 1050/2017 a fost emisă cu exces de putere;

3. să se constate că hotărârea nr. 1050/2017 a constituit pentru reclamant un impediment pentru obţinerea unor posturi care se ocupă prin detaşare, astfel cum aceasta se dispune de către secţia corespunzătoare a CSM, conform art. 58 alin. (1) din Legea nr. 303/2004;

4. să se constate că hotărârea nr. 1050/2017 a constituit pentru reclamant un impediment pentru prelungirea detaşării în cadrul misiunii B. la solicitarea misiunii în baza scrisorilor formulate de Serviciul de Acţiune Externă al Uniunii Europene - Capacitatea Civilă de Planificare şi Conducere, datată 05.04.2018 şi de misiunea B., înregistrată sub nr. x din data de 18.06.2018;

5. să se constate că prin practica CSM a fost descurajat să candideze la o serie de funcţii în cadrul Institutului Naţional al Magistraturii, Şcoala Naţională de Grefieri, aparat propriu al CSM, Ministerul Justiţiei şi unităţile subordonate, precum şi din cadrul Serviciului European de Acţiune Externă;

6. să se constate că prin practica discriminatorie a CSM a fost împiedicat să candideze la funcţii în cadrul Institutului Naţional al Magistraturii, Şcolii Naţionale de Grefieri, aparatului propriu al CSM, Ministerului Justiţiei şi unităţilor subordonate, precum şi Serviciului European de Acţiune Externă.

Prin acţiunea înregistrată la data de 17.04.2019 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii: anularea pct. 2 din dispozitivul Hotărârii nr. 1050/2017 a Plenului CSM; să se constate că Hotărârea nr. 1050/2017 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii a fost emisă cu exces de putere şi aceasta a constituit un impediment în ceea ce îl priveşte pentru obţinerea unor posturi care se ocupă prin detaşare, conform art. 58 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, respectiv pentru prelungirea detaşării în cadrul misiunii B. la solicitarea misiunii în baza scrisorilor formulate de Serviciul de Acţiune Externă al Uniunii Europene - Capacitatea Civilă de Planificare şi Conducere, din data de 5 aprilie 2018 şi de misiunea B., înregistrată sub nr. x din data de 18 iunie 2018; că prin practica Consiliului Superior al Magistraturii a fost descurajat să candideze la o serie de funcţii în cadrul Institutului Naţional al Magistraturii, Şcolii Naţionale de Grefieri, aparatului propriu al CSM, Ministerului Justiţiei şi unităţilor subordonate, precum şi Serviciului European de Acţiune Externă.

Prin acţiunea înregistrată la data de 10.05.2019 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Superior al Magistraturii şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării: să se constate că prin Hotărârea nr. 1050/2017 a Plenului CSM, respectiv prin art. 2 al acestei hotărâri, a fost discriminat, în sensul că i s-a blocat accesul la anumite funcţii care se ocupă prin detaşare; anularea Hotărârii nr. 429/05.11.2018 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, emise în dosarul x/2018 şi anularea art. 2 al Hotărârii nr. 1050/2017 a Plenului CSM; aplicarea potrivit art. 7 din O.G. nr. 137/2000 a sancţiunilor amenzilor contravenţionale, astfel cum a solicitat prin petiţie şi prin actele ulterioare depuse la dosar.

2. Hotărârile instanţei de fond, recurate în prezenta cauză

2.1. Prin încheierea din 18.12.2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în temeiul art. 107 alin. (1) din ROIIJ, aprobat prin HCSM nr. 1375/2015, a înaintat dosarul nr. x/2019 completului investit cu soluţionarea dosarului nr. x/2018

2.2. Prin încheierea din 09.06.2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia conexităţii dosarului nr. x/2019 la dosarul nr. x/2018, ca neîntemeiată.

2.3. Prin încheierea din 07.07.2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a reţinut că este învestită cu toate aceste dosare, chiar dacă nu există o litispendenţă, dosarele având cauze diferite, motivarea încheierii fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 107 din HCSM nr. 1375/2015.

Totodată, a reţinut că instanţa este investită cu toate cererile formulate de reclamant; că instanţa de fond s-a pronunţat la termenul anterior de judecată cu privire la conexitate, apreciind că este învestită cu capetele de cerere astfel cum au fost formulate în cele 3 dosare care rămân conexate.

De asemenea, prin aceeaşi încheiere, instanţa de fond a constatat că prin întâmpinare, pârâtul C.S.M. a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii din două perspective, respectiv că actul atacat nu produce efecte juridice, nefiind act administrativ şi din perspectiva neîndeplinirii procedurii prealabile, acordând cuvântul părţilor pe asupra acestei excepţii.

2.4. Prin încheierea din 21.07.2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus amânarea ulterioară a pronunţării, fără dezbateri orale.

2.5. Prin sentinţa nr. 695 din data de 4 august 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a luat act de cererea reclamantului A. de renunţare la judecata capătului de cerere privind suspendarea aplicării pct. 2 din dispozitivul hotărârii 1050/2017 emise de Consiliul Superior al Magistraturii;

A respins acţiunile ce fac obiectul dosarelor conexe nr. x/2018 şi y/2019, formulate de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, ca inadmisibile;

A respins cererea ce face obiectul dosarului nr. x/2019, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Superior al Magistraturii şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva încheierilor din 18.12.2019, 09.06.2020, 07.07.2020 şi 21.07.2020, precum şi împotriva sentinţei nr. 695 din 4 august 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea încheierilor şi a sentinţei recurate şi rejudecarea cauzei, în sensul admiterii cererilor de chemare în judecată.

În motivarea recursului arată că, în ceea ce priveşte dosarul nr. x/2018, a solicitat anularea Hotărârii de principiu a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1050/2017, respectiv a pct. 2 din dispozitiv, potrivit căruia detaşările ulterioare datei acestei hotărâri pot fi dispuse şi prelungite o singură dată, fără ca durata maximă cumulată să depăşească termenul legal de 6 ani. Apreciază că prin această dispoziţie s-a instituit o regulă a termenului de 6 ani de detaşare, cumulaţi pe parcursul întregii cariere, ceea ce reprezintă un exces de putere, uzurparea atribuţiilor legiuitorului, este discriminatorie, produce efecte retroactive şi încalcă dreptul la carieră şi dezvoltare profesională a magistraţilor.

În ceea ce priveşte dosarul nr. x/2019, arată că prin cererea de chemare în judecată din 17.04.2019 a solicitat anularea pct. 2 din dispozitivul Hotărârii nr. 1050/2017 a Plenului CSM; să se constate că Hotărârea nr. 1050/2017 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii a fost emisă cu exces de putere şi aceasta a constituit un impediment în ceea ce îl priveşte pentru obţinerea unor posturi care se ocupă prin detaşare, conform art. 58 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, respectiv pentru prelungirea detaşării în cadrul misiunii B. la solicitarea misiunii în baza scrisorilor formulate de Serviciul de Acţiune Externă al Uniunii Europene - Capacitatea Civilă de Planificare şi Conducere, din data de 5 aprilie 2018 şi de misiunea B., înregistrată sub nr. x din data de 18 iunie 2018; că prin practica Consiliului Superior al Magistraturii a fost descurajat să candideze la o serie de funcţii în cadrul Institutului Naţional al Magistraturii, Şcolii Naţionale de Grefieri, aparatului propriu al CSM, Ministerului Justiţiei şi unităţilor subordonate, precum şi Serviciului European de Acţiune Externă.

Referitor la dosarul nr. x/2019, arată că prin cererea din data de 10.05.2019 a solicitat să se constate că prin Hotărârea nr. 1050/2017 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii a fost discriminat în sensul că de la data adoptării acesteia, 17.10.2017, i s-a blocat accesul la diverse funcţii care se ocupă prin detaşare în condiţiile art. 58 din Legea 303/2004; să se constate că art. 2 din Hotărârea nr. 1050/2017 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii a produs efecte de natură discriminatorie în ceea ce îl priveşte, în sensul că nu i s-a prelungit detaşarea în cadrul misiunii B. şi nu a putut accede la mai multe funcţii care se ocupă prin detaşare în condiţiile art. 58 din Legea cu nr. 303/2004.

De asemenea, arată că a solicitat desfiinţarea Hotărârii nr. 429 din data de 05.11.2018 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării din dosarul CNCD nr. x/2018; anularea art. 2 al Hotărârii nr. 1050/2017 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii; aplicarea, potrivit art. 7 din O.G. nr. 137/2000, a sancţiunii amenzilor contravenţionale, astfel cum a solicitat prin petiţie; restabilirea situaţiei anterioare, ca o consecinţă a desfiinţării Hotărârii nr. 429/05.11.2018 a CNCD.

Precizează că potrivit menţiunilor grefierului de şedinţă, nedatate şi nesemnate de judecător, efectuate după încheierea dezbaterilor, pe încheierea din data de 07.07.2020 pronunţată în dosarul nr. x/2018, instanţa ar fi respins excepţia litispendenţei între dosarul cu nr. x/2019 (în realitate dosarul cu nr. x/2019, dosarul cu nr. x/2019 privind alte părţi, fără nicio legătură cu subsemnatul, CSM sau CNCD).

Arată că instanţa de fond a încălcat dispoziţiile legale privind incompatibilităţile şi obligaţia de a se abţine, motiv de clasare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., întrucât în perioada judecării şi soluţionării celor trei dosare, doamna judecător C. se afla înţr-o relaţie de dependenţă în raport cu Consiliul Superior al Magistraturii, respectiv aceasta se afla într-o procedură de selecţie pentru o funcţie de formator în cadrul Institutului Naţional al Magistraturii, pentru care a primit aprobarea de a participa din partea Consiliului Superior al Magistraturii, situaţie de natură să ridice îndoieli cu privite la imparţialitatea acesteia. Astfel, prin Hotărârea Plenului CSM nr. 175/08.10.2020, doamna judecător C. a fost numită într-o funcţie de formator în cadrul INM, iar prin HSPJ nr. 1224/13.10.2020 a fost detaşată în cadrul INM pe o perioadă de trei ani, începând cu data de 01.11.2020. Consideră că participarea doamnei judecător la procedura de selecţie pentru o funcţie de formator în cadrul INM, depindea în mod direct, nemijlocit de decizia pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii în perioada soluţionării dosarelor sale.

Consideră că judecătorul cauzei avea obligaţia de a se abţine de la judecarea unei cauze în care CSM era pârât, în condiţiile în care se afla într-o procedură de obţinere a unor foloase de carieră de la CSM.

Arată că aparenţa de imparţialitate a judecătorului este indispensabilă pentru constituirea sentimentului justiţiabilului de încredere că judecătorul chemat să soluţioneze litigiul nu depinde în mod acut, direct, şi într-o perioadă care se suprapune cu soluţionarea unei cauze, de puterea de decizie a părţii adverse, sens în care invocă art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa CEDO sub acest aspect.

Susţine că într-o situaţie similară, doamna judecător C. a apreciat că un judecător care primeşte foloase de carieră de la CSM nu furnizează o aparenţă de imparţialitate atunci când judecă o cauză în care CSM este pârât.

Precizează că nu putea uza de instituţia recuzării, deoarece nu a cunoscut faptul că doamna judecător primeşte foloase şi beneficii de carieră de la partea adversă din proces, Consiliul Superior al Magistraturii, astfel că sunt aplicabile dispoziţiile art. 488 alin. (2) din C. proc. civ.

Tot subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., arată că după admiterea cererii de recuzare prin încheierea din data de 03.12.2019, dispusă în dosarul nr. x/2018, acesta trebuia repartizat aleatoriu, or, la dosarul cauzei nu există niciun document din care să rezulte că dosarul a fost repartizat aleatoriu completului 2 fond al doamnei judecător C., recurentul-reclamant apreciind că în acest mod au fost încălcate normele de procedură privind repartizarea aleatorie.

De asemenea, arată că instanţa de fond a soluţionat toate cele trei dosare printr-o singură hotărâre, deşi nu le-a conexat, iar excepţia de conexitate a dosarelor nr. x/2018 şi nr. y/2019 a respins-o prin încheierea din data de 09.06.2021, pronunţată în dosarul nr. x/2018.

Mai susţine că instanţa nu s-a pronunţat pe conexitatea dosarelor x/2018 şi nr. y/2019, iar dacă nu a constatat existenţa unei cauze de conexitate sau litispendenţă între acestea, se impunea conform art. 107 alin. (4) din HCSM nr. 1375/2015 să restituie dosarul nr. x/2019 completului iniţial investit.

Consideră că, reţinând cauza spre judecare, instanţa a încălcat normele procedurale privind repartizarea aleatorie a cauzelor.

Susţine că instanţa nu s-a pronunţat cu privire la cererea sa de rectificare a încheierii din data de 07.07.2020.

Recurentul-reclamant mai arată că instanţa nu a îndeplinit rol activ în vederea administrării probelor şi calificării corecte a Hotărârii nr. 1050/2017 a Plenului CSM ca fiind un act administrativ producător de efecte juridice.

Mai arată că judecătorul fondului a motivat sentinţa după ce a fost detaşat în cadrul Institutului Naţional al Magistraturii, sens în care invocă Decizia nr. 949/23.09.2008 a Curţii Constituţionale, prin care s-a reţinut că judecătorul sau procurorul detaşat într-o funcţie publică încetează să mai exercite funcţiile specifice judecătorului sau procurorului şi exercită atribuţii specifice funcţiei publice în care a fost detaşat, reţinând prevederile alin. (5) ale art. 58 din Legea nr. 303/2004.

Susţine că în cauză, Consiliul Superior al Magistraturii a fost asistat şi reprezentat de judecători, cu încălcarea dispoziţiilor constituţionale şi legale privind incompatibilităţile, încălcându-i dreptul la un proces echitabil şi de acces la o instanţă imparţială, precum şi principiul privind egalitatea părţilor în proces şi principiul egalităţii armelor.

De asemenea, susţine că în cauză, fiind vorba de discriminare, sarcina probei s-a inversat, ceea ce implică faptul că instanţa trebuia să manifeste rol activ în stabilirea adevărului şi să dispună ca intimatul-pârât CSM să furnizeze explicaţiile necesare cu privire la motivele reale pentru care, în cazul său, cumularea a mai mult de 6 ani de detaşare reprezintă un impediment pentru prelungirea detaşării.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arată că motivarea hotărârii nu se raportează la susţinerile, la probele cauzei şi la dispoziţiile legale aplicabile şi nici nu este motivată sub aspectul tuturor argumentelor relevante şi utile invocate.

Mai mult chiar, motivarea sentinţei atacate se limitează la a prelua susţinerile CSM şi de a reţine că din cuprinsul hotărârii nr. 1050/12.10.2017 reiese că intimatul Consiliul Superior al Magistraturii ar fi emis o hotărâre prin care a interpretat dispoziţiile art. 58 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, art. 24 alin. (1), alin. (3) lit. a) şi alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind CSM, deşi din analizarea actului şi a probelor, rezultă că în ceea ce priveşte duratele detaşărilor, intimatul CSM a instituit regula privind 6 ani de detaşare cumulaţi pe parcursul întregii cariere.

Consideră că în mod greşit instanţa de fond a motivat aplicabilitatea Deciziei CCR nr. 997/2008, în sensul că CNCD nu poate aprecia asupra legalităţii actelor adoptate în procesul legislativ şi nici asupra modului în care este interpretată şi aplicată legea de către organele de stat, deşi Decizia CCR respectivă se referă la faptul că CNCD nu are competenţa ca, în cadrul activităţii sale jurisdicţionale, să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Or, speţa privind anularea hotărârii CNCD (dosar nr. x/2019), priveşte constatarea unei situaţii de fapt discriminatorii, şi anume a faptului că regula "cotei" de 6 ani instituită de CSM, astfel cum a şi fost aplicată în concret este discriminatorie prin faptul că elimină categoria celor care şi-au consumat cei 6 ani de detaşare de la a mai obţine alte funcţii care se ocupă prin detaşare, regulă pentru a cărei adoptare CSM nu era abilitat conform deciziilor CCR nr. 474/2016, 172/1016 (Decizia CCR nr. 121/2020), 588/2017, etc.

Arată că a solicitat ca CNCD să procedeze la înlăturarea consecinţelor faptelor discriminatorii şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării şi că prin cererea din data de 15.06.2018, transmisă CNCD, a achiesat la faptul că acesta nu are competenţa de a anula Hotărârea nr. 1050/2017, sens în care obiectul petiţiei şi a dosarului nr. x/2018 a rămas doar constatarea şi sancţionarea faptei de discriminare, competenţă ce revine CNCD, aspect cu privire la care decizia CCR menţionată nu este aplicabilă.

Aplicabilitatea Deciziei CCR nr. 997/2008 este în sensul că CNCD nu are competenţa de a anula art. 2 al Hotărârii Plenului CSM nr. 1050/2017, aspect care nici nu a făcut obiectul cererilor de chemare în judecată.

Consideră că instanţa de fond a motivat în mod greşit faptul că recurentul-reclamant nu se află în situaţie comparabilă în raport cu magistraţii faţă de care a invocat existenţa unei discriminări.

De asemenea, consideră că în mod greşit instanţa de judecată a motivat că detaşarea nu este o măsură care se dispune în interesul magistraţilor, ci în interesul instituţiilor care o solicită, ignorând faptul că detaşarea este o măsură ce reprezintă şi o opţiune de carieră şi că beneficiul de carieră este o expresie a dreptului la carieră consacrat de Decizia CCR nr. 20/2000, Decizia CCR nr. 153/2020 şi Decizia CCR nr. 900/2020.

Susţine că instanţa de fond a motivat hotărârea recurată cu ignorarea probelor, hotărârea este lipsită de suportul probator necesar unei motivări şi nu poate fi considerată o intepretare a art. 58 din Legea nr. 303/2004, având în vredere numeroasele detaşări dispuse pentru unii dintre magistraţi care cumulau mult peste 6 ani de detaşare.

Consideră că motivarea hotărârii nu este în concordanţă cu probele administrate în cauză şi care nu au fost contestate de către pârâtul CSM.

Astfel, arată că hotărârea recurată ignoră faptul că probele, necontestate de pârâtul CSM, indică faptul că regula termenului legal de maxim 6 ani de detaşare nu reprezintă o chestiune de interpretare a legii şi nici nu poate fi considerată o interpretare a art. 58 din Legea nr. 303/2004, (Hotărârea CNCD nr. 429/2018 pct. 25 a reţinut în mod greşit că regula termenului legal de maxim 6 ani de detaşare cumulaţi pe parcursul întregii cariere ar reprezenta o chestiune de interpretare a legii); că în cazul magistraţilor, obţinerea unor funcţii dintre cele care se ocupă prin detaşare, reprezintă opţiuni şi oportunităţi de carieră care sunt o expresie a dreptului la carieră; ignoră realitatea obiectivă privind elementul de comparabilitate şi excluderea sa de la beneficiul obţinerii unei prelungiri a detaşării, dar şi efectele produse în planul planificării carierei de instituirea unei perioade de 6 ani de detaşare; ignoră că Hotărârea nr. 1050/2017 a fost invocată ca temei pentru adoptarea unor hotărâri individuale în materia detaşării şi a prelungirii detaşării; ignoră faptul că un membru ales al CSM se referă la Hotărârea nr. 1050/2017, ce a afirmat că trebuie menţionată şi practica nou instituită de către Consiliul Superior al Magistraturii, care a instituit prin Hotărârea nr. 1050/12 octombrie 2017, regula duratei maxime cumulate a detaşării unui magistrat de 6 ani; ignoră punctele de vedere nr. 3361/2018, 16388/2018, 216C 3/2019, 2/21603/2019, formulate de CSM la dosarele existente la CNCD ca urmare petiţiilor recurentului; ignoră faptul că din analizarea hotărârilor nr. 373/26.06.2018, 374/26.06.2018, 212/2018, 389/2018 ale secţiei pentru procurori şi 850/2018 a secţiei pentru judecători reiese criteriul avut în vedere la luarea hotărârilor referitoare la prelungirea detaşării, respectiv criteriul termenului legal de maxim 6 ani de detaşare, şi nu un eventual criteriu al oportunităţii; ignoră încercările de mistificare şi denaturare a situaţiei de către intimatul-pârât CSM; ignoră faptul că regula duratei maxime de 6 ani de detaşare i s-a aplicat doar recurentului şi procurorului la care se referă Hotărârea secţiei pentru procurori nr. 373/2018, în timp ce altor magistraţi, nu li s-a aplicat, recurentul-reclamant invocând hotărâri ale secţiilor CSM şi faptul că CSM nu a contestat realitatea acestor detaşări.

De asemenea, arată că instanţa de fond a ignorat faptul că din ansamblul probator reiese faptul că în timp ce intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii pretindea faptul că regula termenului legal de maxim 6 ani de detaşare cumulaţi pe parcursul întregii cariere a magistratului izvorăşte din lege şi reprezintă o interpretare fidelă a art. 58 din Legea cu nr. 303/2004 şi că această regulă se aplică în egală măsură tuturor magistraţilor, acesta, prin secţiile sale, dispunea detaşări pentru unii judecători şi procurori care depăşeau cu mult 6 ani de detaşare.

Consideră că înţelesul art. 58 din Legea nr. 303/2004 este că numărul detaşărilor unui magistrat pe parcursul carierei sale nu este limitat şi că perioada de 6 ani reprezintă perioada maximă pe care se poate dispune o singură detaşare a magistratului, şi nu perioada maximă a detaşărilor care pot fi dispuse în cursul carierei magistratului.

Referitor la compararea cu magistraţii care nu şi-au epuizat cei 6 ani de detaşare, arată că deşi s-a susţinut că în fapt carierele acestora au un parcurs diferit, dar sunt supuse aceloraşi dispoziţii legale, în realitate magistraţii nu erau supuşi aceloraşi dispoziţii legale, ci unor dispoziţii legale distorsionate de regula şi practicile discriminatorii adoptate în mod abuziv de intimatul-pârât CSM.

Consideră că art. 58 din Legea nr. 303/2004 a fost corect interpretată prin hotărârea Plenului CSM din data de 20.09.2011.

Un alt aspect vizează afirmaţia potrivit căreia:

"carierele celor două categorii de magistraţi au un parcurs diferit", întrucât instanţa nu raportează categoria magistraţilor la beneficiul constând în opţiunile de carieră ale acestora de a accede la funcţiile enumerate la art. 58 din Legea nr. 303/2004.

Arată că regula instituită de pârâtul CSM exclude magistraţii care au atins cei 6 ani de detaşare de la posibilitatea de a obţine asemenea, funcţii.

Consideră că, date fiind aspectele de mai sus, sentinţa recurată nu respectă exigenţele pe care trebuie să le prezinte motivările hotărârilor judecătoreşti, considerentele contrazicând realitatea de fapt.

Mergând pe raţionamentul instanţei, susţine că, din moment ce o anumită persoană ocupă o funcţie prin detaşare, aceasta poate fi supusă abuzurilor, poate fi discriminată, nu mai are dreptul la un mediu de muncă adecvat, pentru că detaşarea este o măsură dispusă în interesul instituţiei, ce anulează orice drept, inclusiv dreptul de a fi tratat în mod egal cu ceilalţi membrii ai sistemului.

Consideră că raporturile profesionale sunt mai complexe decât s-a reţinut şi motivat de către instanţă, iar în raporturile profesionale privind opţiunile de carieră, sunt angrenate şi alte elemente, drepturi şi obligaţii de ambele părţi, cum sunt dreptul la carieră, condiţiile serviciului, dreptul la predictibilitate în raporturile de serviciu, dreptul la demnitate.

Mai arată că motivarea trebuie să conţină elemente de fapt şi de drept reţinute în mod corect, ca şi condiţie de legalitate, o motivare insuficientă sau care reţine în mod greşit elementele de fapt şi de drept este echivalentă cu lipsa motivării, întrucât situaţia a fost greşit calificată ca nefiind discriminare, deşi reprezintă o discriminare evidentă.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., şi referitor la calificarea Hotărârii nr. 1050/2017 (art. 2) ca act care nu produce efecte juridice, cu consecinţa respingerii capătului de cerere privind anularea art. 2 ca inadmisibil, invocă art. 2 alin. (1) lit. (c) din Legea nr. 554/2004, apreciind că instanţa de fond a aplicat în mod greşit această dispoziţie legală.

Susţine că actul atacat a produs efecte juridice, a fost emis de o autoritate, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii.

Astfel, arată că Hotărârea nr. 1050/2017 a Plenului CSM a fost emisă în conformitate cu rolul constituţional al CSM, cu atribuţii exclusive în ceea ce priveşte gestionarea carierei magistraţilor, în regim de putere publică şi a constituit temei pentru luarea mai multor hotărâri; că actul juridic operează în limitele intenţiei autorilor săi, or, în acest caz reiese că intenţia membrilor CSM a fost adoptarea regulii contestate; că notele şi punctele de vedere ale DLDC şi DRUO reprezintă o analiză, ce conţine concluzii şi propuneri pentru calea de urmat, reprezentând acte pregătitoare, ce nu produc efecte juridice, în timp ce Hotărârea nr. 1050/2017 reprezintă actul prin care s-a decis conduita viitoare a CSM în materia detaşărilor, ceea ce aduce o schimbare în ordinea juridică a detaşărilor şi produce efecte juridice, aceasta fiind singura explicaţie pentru emiterea hotărârii atacate.

Consecinţele produse de art. 2 din Hotărârea nr. 1050/2017 şi de regula termenului legal de maxim 6 ani de detaşare cumulaţi pe parcursul întregii cariere, vizează planificarea carierei, cu efectul încălcării condiţiilor de serviciu şi a dreptului la carieră al judecătorilor şi procurorilor.

În ceea ce priveşte fapta de discriminare care face obiectul Hotărârii CNCD nr. 429/2018, arată că interpretarea dată de judecător situaţiei de fapt este greşită în raport cu dispoziţiile legale aplicabile în materia discriminării, cu jurisprudenţa, precum şi cu teoriile şi argumentele existente în această materie.

Astfel, sub acest aspect, arată că: instanţa a reţinut în mod greşit că faptele reclamate nu reprezintă discriminare, întrucât detaşarea reprezintă o măsură care se dispune în interesul angajatorului şi instituţiei la care se dispune detaşarea; instanţa a aplicat greşit dispoziţiile legale speciale privind discriminarea prin faptul că nu a dat consistenţă dispoziţiilor legale speciale privind investigarea faptelor de discriminare.

În acest sens, susţine că motivarea CNCD din Hotărârea nr. 429/2018 este necorespunzătoare, CNCD a aplicat greşit legislaţia specifică discriminării, aspecte ignorate de către instanţa de fond, în condiţiile în care nu există nicio justificare obiectivă, rezonabilă a tratamentului diferenţiat la care recurentul-reclamant a fost supus.

Invocă dispoziţiile art. 27 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000, care nu au fost valorificate de către intimatul-pârât CNCD.

4. Apărările formulate în recurs

Intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea ca nefondat a recursului formulat împotriva încheierilor din 18.12.2019, 09.06.2020, 07.07.2020 şi 21.07.2020, precum şi împotriva sentinţei nr. 695 din 4 august 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., arată că prima instanţă a fost constituită potrivit dispoziţiilor legale, iar hotărârea a fost pronunţată de un complet de judecată stabilit aleatoriu, conform art. 110 alin. (2) din Regulamentul OIJ, aprobat prin Hotărârea Plenului CSM nr. 1375/2015, ca urmare a admiterii cererii de recuzare în şedinţa din 03.12.2019. Din această încheiere rezultă că prezenta cauză a fost înaintată în vederea repartizării aleatorii.

Consideră că sunt nefondate susţinerile recurentului-reclamant referitoare la nerespectarea garanţiei de imparţialitate a instanţei de judecată şi a dreptului său la apărare.

Cu privire la criticile privitoare la repartizarea şi asistarea CSM în instanţă, arată că recurentul-reclamant nu a contestat niciodată în faţa primei instanţe calitatea de reprezentant a persoanelor mandatate de către CSM, astfel că aceste critici nu pot fi invocate şi analizate în recurs, fiind tardive.

Referitor la criticile subsumate rolului activ al judecătorului în soluţionarea cauzei, arată că acestea sunt neîntemeiate, instanţa de fond admiţând şi administrând toate probele necesare soluţionării cauzei.

De asemenea, arată că sunt nefondate şi susţinerile recurentului-reclamant în sensul că hotărârea recurată a fost motivată după ce preşedintele de complet a fost detaşat în cadrul INM ca formator, întrucât motivarea hotărârii într-o asemenea ipoteză nu încalcă nicio normă de procedură şi nu aduce nicio vătămare care să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului.

Arată că în cauză nu este incidentă nici Decizia Curţii Constituţionale nr. 949/2008, având în vedere că potrivit art. 58 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, în perioada detaşării, judecătorii şi procurorii îşi păstrează calitatea de judecător sau procuror, calitate în care au obligaţia de a motiva hotărârile pronunţate.

În acelaşi sens, invocă şi dispoziţiile art. 395 alin. (3) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arată că hotărârea instanţei de fond este legală şi motivată corespunzător, iar faptul că nu s-a răspuns în detaliu tuturor aspectelor invocate de către recurentul-reclamant prin cererile de chemare în judecată, nu constituie un motiv de casare a hotărârii recurate, în condiţiile în care instanţa de fond a expus argumente de fapt şi de drept apte să fundamenteze în concret soluţia pronunţată.

Consideră că nu este fondat nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., având în vedere că instanţa de fond în mod corect a constatat că cererea de anulare parţială a Hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii este inadmisibilă, în condiţiile în care hotărârea atacată nu este un act administrativ producător de efecte juridice.

Susţine că şi soluţia instanţei de fond referitoare la respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de anulare a Hotărârii Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării nr. 429/05.11.2018 este legală, în condiţiile în care instanţa de fond a reţinut în mod corect incidenţa Deciziei Curţii Constituţionale nr. 997/2008, întrucât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării nu poate analiza modul în care Consiliul Superior al Magistraturii a interpretat dispoziţiile art. 58 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, o astfel de examinare echivalând cu interpretarea şi aplicarea legii, atribut exclusiv al instanţelor de judecată. Astfel, arată că aspectele sesizate de către recurentul-reclamant la CNCD nu vizau fapte de discriminare, ci interpretarea şi aplicarea legii.

Pe de altă parte, arată că recurentul-reclamant nu s-a aflat într-o situaţie comparabilă şi discriminatorie în raport cu magistraţii care nu au fost detaşaţi sau care au avut detaşări mai scurte de 6 ani şi care puteau să îşi gestioneze în cunoştinţă de cauză cariera.

Totodată, consideră că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 2 alin. (1)-(3) din O.G. nr. 137/2004, având în vedere că nu există un tratament diferenţiat, manifestat prin deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă faţă de persoane sau situaţii aflate în poziţii compartabile şi nu există un criteriu de discriminare în sensul textului de lege invocat.

Invocă în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 1/1994, precizând că detaşarea judecătorilor şi procurorilor nu se dispune în interesul magistraţilor, ci numai în interesul instituţiei care o solicită, iar gestionarea resurselor umane în sistemul judiciar se face de către Consiliul Superior al Magistraturii.

Mai arată că la momentul la care au fost emise cele două hotărâri ale secţiei pentru Procurori din cadrul CSM, în raport de care recurentul-reclamant invocă discriminarea, era în vigoare art. 58 alin. (1)2 din Legea nr. 303/2004, potrivit căruia:

"În cazul în care judecătorul sau procurorul îşi manifestă opţiunea de a exercita o funcţie la instituţii ale Uniunii Europene sau organizaţii internaţionale, acesta este eliberat din funcţia de judecător sau procuror cu rezervarea postului."

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 25 octombrie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 8 martie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând legalitatea sentinţei recurate prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că autoritatea provizorie de lucru judecat, invocată de intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii prin întâmpinare, în raport cu soluţia pronunţată în dosarul nr. x/2017 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal - veche, prin sentinţa nr. 180 din 01.08.2022, reprezintă o apărare de fond, ce urmează a fi analizată ca atare.

Prin acţiunile înregistrate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, respectiv a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2018 şi nr. y/2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii: anularea Hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1050/2017, ca nelegală şi netemeinică, în ceea ce priveşte punctul 2 din dispozitiv şi suspendarea aplicării punctului 2 din dispozitivul Hotărârii de principiu a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1050/2017.

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Superior al Magistraturii şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării: să se constate că prin art. 2 al Hotărârii nr. 1050/2017 a Plenului CSM a fost discriminat, în sensul că i s-a blocat accesul la anumite funcţii care se ocupă prin detaşare; anularea Hotărârii nr. 429/05.11.2018 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, emise în dosarul x/2018 şi anularea art. 2 al Hotărârii nr. 1050/2017 a Plenului CSM; aplicarea potrivit art. 7 din O.G. nr. 137/2000 a sancţiunilor amenzilor contravenţionale, astfel cum a solicitat prin petiţie şi prin actele ulterioare depuse la dosar.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat.

Astfel, sub un prim aspect, recurentul-reclamant susţine că instanţa de fond a încălcat dispoziţiile legale privind incompatibilităţile şi obligaţia de a se abţine, având în vedere că în perioada judecării şi soluţionării celor trei dosare, doamna judecător C. se afla înţr-o relaţie de dependenţă în raport cu Consiliul Superior al Magistraturii, respectiv aceasta se afla într-o procedură de selecţie pentru o funcţie de formator în cadrul Institutului Naţional al Magistraturii, pentru care a primit aprobarea de a participa din partea Consiliului Superior al Magistraturii, situaţie de natură să ridice îndoieli cu privite la imparţialitatea acesteia.

Critica este nefondată, în condiţiile în care incompatibilitatea reprezintă un incident procedural privitor la compunerea sau constituirea instanţei, când un judecător nu poate participa la soluţionarea unei pricini, în cazurile expres prevăzute de lege, respectiv art. 41 şi art. 42 C. proc. civ.. În actuala reglementare nu se distinge între cazurile de incompatibilitate, pe de o parte, şi cele de recuzare şi de abţinere, pe de altă parte, aceasta identificând incompatibilitatea cu situaţiile care nu permit judecătorului să participe la judecata unei anumite cauze sau în care se poate cere îndepărtarea acestuia de la judecata cauzei, iar abţinerea şi recuzarea reprezintă mijloacele procedurale prin care se invocă incompatibilitatea.

În conformitate cu art. 43 alin. (2) C. proc. civ., judecătorul care ştie că există un motiv de incompatibilitate în privinţa sa este dator să se abţină de la judecarea pricinii.

Totodată, potrivit art. 44 din C. proc. civ.:

"(1) Judecătorul aflat într-o situaţie de incompatibilitate poate fi recuzat de oricare dintre părţi înainte de începerea oricărei dezbateri. (2) Când motivele de incompatibilitate s-au ivit ori au fost cunoscute de parte doar după începerea dezbaterilor, aceasta trebuie să solicite recuzarea de îndată ce acestea îi sunt cunoscute."

Aşadar, cererea de recuzare este formulată de părţile din proces, iar declaraţia de abţinere este formulată de chiar judecătorul cauzei, care, în cazurile de incompatibilitate relativă, apreciază că s-ar afla într-un atare caz de incompatibilitate dintre cele expres prevăzute de lege. În mod similar, obligaţiei judecătorului de a se abţine îi corespunde dreptul părţii de a-l recuza pe acesta, întrucât cazurile de abţinere şi cele de recuzare sunt identice, la fel cum procedura de soluţionare a celor două incidente procedurale este comună.

Examinând actele din dosarul de fond, se constată că pe tot parcursul soluţionării fondului acţiunii formulate împotriva pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii, reclamantul nu a efectuat vreun demers din care să reiasă că ar manifesta îndoieli în ceea ce priveşte imparţialitatea judecătorului desemnat cu soluţionarea cauzei sale, în sensul că nu a formulat vreo cerere de recuzare împotriva acestuia.

Pe de altă parte, este important a se reţine că rolul declaraţiei de abţinere nu este acela de a fi exercitată doar formal, ci, aşa cum reiese din prevederile art. 43 C. proc. civ., o atare declaraţie se formulează doar dacă există un motiv de incompatibilitate în privinţa judecătorului şi, evident, în măsura în care acesta ştie că există un astfel de motiv de incompatibilitate în privinţa sa.

Împrejurarea că, în speţă, petentul a sesizat aspectele evidenţiate doar după pronunţarea sentinţei de fond, în realitate, reflectă dezacordul părţii în ceea ce priveşte raţionamentul logico-juridic expus de judecătorul reclamat în fundamentarea soluţiei ce îi este nefavorabilă părţii, însă aceste susţineri nu pot conduce la casarea hotărârilor recurate în baza acestui motiv de casare.

Cu privire la invocarea de către recurentul-reclamant a normei de la art. 488 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căreia:

"(2) Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor", Înalta Curte constată că aceasta nu este aplicabilă prezentei cauze, în contextul în care textul de lege anterior redat vizează ipoteza în care hotărârile instanţei de fond sunt susceptibile a fi atacate cu apel şi ulterior cu recurs. Or, în contenciosul administrativ, potrivit art. 20 din Legea nr. 554/2004, hotărârile instanţei de fond pot fi atacate numai cu recurs, ceea ce exclude de la aplicare, în această materie, textul de lege invocat de către recurentul-reclamant.

Cu privire la critica referitoare la faptul că instanţa de fond a soluţionat toate cele trei dosare printr-o singură hotărâre, deşi nu le-a conexat, Înalta Curte constată că şi aceasta este nefondată, în condiţiile în care prin încheierea din 07.07.2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a reţinut că este învestită cu soluţionarea celor trei dosare, care rămân conexate.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), Înalta Curte reţine că, subsumat acestui motiv de casare, recurentul-reclamant a invocat în esenţă faptul că hotărârea recurată nu este motivată sub aspectul tuturor argumentelor relevante şi utile invocate, precum şi faptul că motivarea sentinţei atacate se limitează la a prelua susţinerile CSM şi de a reţine că din cuprinsul hotărârii nr. 1050/12.10.2017 reiese că intimatul Consiliul Superior al Magistraturii ar fi emis o hotărâre prin care a interpretat dispoziţiile art. 58 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, art. 24 alin. (1), alin. (3) lit. a) şi alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind CSM.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor."

Verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar constată că aceasta îndeplineşte exigenţele menţionate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată cu privire la toate dosarele conexate.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere analizarea de către instanţa de fond a fiecăruia dintre argumentele de fapt şi de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanţa având posibilitatea să le grupeze şi să le structureze în funcţie de problemele de drept deduse judecăţii, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc literal toate susţinerile invocate de partea reclamantă, sentinţa nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Prin urmare, verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar reţine că aceasta îndeplineşte exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată. De asemenea, în cuprinsul hotărârii judecătoreşti analizate, nu se regăsesc considerente contradictorii, instanţa de fond înfăţişând într-o manieră clară şi coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluţiei asupra cererii de chemare în judecată.

Aceasta deoarece, din analiza considerentelor sentinţei recurate, rezultă indubitabil că, în prezenta cauză, instanţa de fond a prezentat raţionamentului logico-juridic concretizat în dispozitivul sentinţei, referitor la soluţiile pronunţate, astfel că nu se poate susţine, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, sau că, prin prisma considerentelor sale, nu ar fi posibilă exercitarea controlului judiciar prin intermediul căii de atac a recursului.

Doctrina şi jurisprudenţa au afirmat constant că o motivare clară şi cuprinzătoare a unei hotărâri judecătoreşti nu presupune analizarea tuturor afirmaţiilor părţilor, ci doar a acelora cu caracter esenţial, chiar şi acestea din urmă putând fi tratate în mod global. Este obligatoriu ca judecătorul să analizeze, în mod real şi păstrându-şi echilibrul dar şi obiectivitatea, susţinerile ambelor părţi cu interese contrare în proces, dar doar acele susţineri care au legătură cu obiectul cauzei, cu fundamentul pretenţiilor deduse judecăţii şi cu soluţia ce urmează a se dispune, din perspectiva acestei soluţii, urmând a fi filtrate şi cenzurate respectivele susţineri, fie în sensul reţinerii, fie în cel al înlăturării lor.

Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs nu este fondat.

În privinţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Cu privire la dosarele conexe nr. x/2018 şi y/2019, instanţa de fond, prin sentinţa nr. 695 din data de 4 august 2020, a respins acţiunile ce fac obiectul acestor dosare, formulate de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, ca inadmisibile, reţinând că hotărârea Plenului CSM nr. 1050/2017 nu este un act administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, întrucât acesta nu produce efecte juridice, deoarece se limitează la interpretarea unor dispoziţii legale, respectiv a art. 58 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, art. 24 alin. (1), alin. (3) lit. a) şi alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, statuând asupra duratei detaşării unui magistrat.

De asemenea, a respins cererea ce face obiectul dosarului nr. x/2019, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Superior al Magistraturii şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, ca neîntemeiată, reţinând că în mod corect a reţinut CNCD că nu poate analiza modul în care Consiliul Superior al Magistraturii a interpretat dispoziţiile art. 58 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, o astfel de examinare echivalând cu o problemă de interpretare şi aplicare a legii, atribut exclusiv al instanţelor de judecată şi că reclamantul nu se afla în situaţie comparabilă faţă de persoanele indicate în petiţie, întrucât durata detaşării lor nu a depăşit termenul de 6 ani înainte de emiterea Hotărârii nr. 1050/12.10.2017.

În ceea ce priveşte soluţia pronunţată de către instanţa de fond cu privire la dosarele conexe nr. x/2018 şi y/2019, de respingere a acestora ca inadmisibile, dat fiind faptul că hotărârea Plenului CSM nr. 1050/2017 nu este un act administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată că prin Decizia nr. 6725 din 10 decembrie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017 s-a stabilit că Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1050/12.10.2017 are natura unui act administrativ normativ, fiind supus cenzurii instanţei de contencios administrativ în condiţiile Legii nr. 554/2004.

Având în vedere că s-a stabilit cu caracter definitiv că Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1050/12.10.2017 reprezintă un act administrativ cu caracter normativ, aceasta se impune cu putere de lucru judecat şi în prezenta cauză, în care s-a pus în discuţie natura respectivei hotărâri.

Prin urmare, instanţa de fond a apreciat în mod greşit natura juridică a actului ce constituie obiectul acţiunii, considerând că Hotărârea Plenului CSM nr. 1050/12.10.2017 nu este un act administrativ, motiv pentru care a procedat la respingerea acţiunilor aferente dosarelor conexe nr. x/2018 şi y/2019 ca inadmisibile.

Astfel fiind, prima instanţă a procedat în mod greşit la respingerea acţiunii ca inadmisibilă în dosarele conexe nr. x/2018 şi y/2019

Instanţa de recurs consideră că în acest mod a fost încălcat dreptul părţilor la un proces echitabil, fiindu-le cauzată o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată decât prin casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond, pentru a se asigura părţilor accesul la dublul grad de jurisdicţie, ca garanţie a legalităţii şi temeiniciei hotărârii judecătoreşti ce va fi dată în cauză.

Prin urmare, instanţa de fond, astfel cum dispune expres art. 501 din C. proc. civ., va judeca din nou cererile de chemare în judecată formulate de către reclamant în dosarele conexe nr. x/2018 şi y/2019, reţinând caracterul de act administrativ cu caracter normativ a Hotărârii Plenului CSM nr. 1050/12.10.2017.

În raport cu soluţia de casare cu trimitere spre rejudecare nu se mai impune analizarea celorlalte critici, acestea urmând a fi examinate de către prima instanţă cu ocazia rejudecării cauzei.

În vederea soluţionării unitare a cauzei, Înalta Curte apreciază că se impune casarea tuturor hotărârilor recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea analizării globale de către instanţa de fond a tuturor aspectelor puse în discuţie în cauza de faţă.

În ceea ce priveşte respingerea ca neîntemeiată de către instanţa de fond a acţiunii ce face obiectul dosarului nr. x/2019, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Superior al Magistraturii şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, ca neîntemeiată, Înalta Curte constată că aceasta este corectă, recursul formulat împotriva acestei soluţii fiind nefondat.

În dosarul nr. x/2019 reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Superior al Magistraturii şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării: să se constate că prin art. 2 al Hotărârii nr. 1050/2017 a Plenului CSM a fost discriminat, în sensul că i s-a blocat accesul la anumite funcţii care se ocupă prin detaşare; anularea Hotărârii nr. 429/05.11.2018 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, emise în dosarul x/2018 şi anularea art. 2 al Hotărârii nr. 1050/2017 a Plenului CSM; aplicarea potrivit art. 7 din O.G. nr. 137/2000 a sancţiunilor amenzilor contravenţionale, astfel cum a solicitat prin petiţie şi prin actele ulterioare depuse la dosar.

Prin hotărârea recurată instanţa de fond a apreciat că în mod corect a reţinut CNCD că nu poate analiza modul în care Consiliul Superior al Magistraturii a interpretat dispoziţiile art. 58 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, o astfel de examinare echivalând cu o problemă de interpretare şi aplicare a legii, atribut exclusiv al instanţelor de judecată şi că reclamantul nu se afla în situaţie comparabilă faţă de persoanele indicate în petiţie, întrucât durata detaşării lor nu a depăşit termenul de 6 ani înainte de emiterea Hotărârii nr. 1050/12.10.2017.

Instanţa de recurs constată că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente.

Din această perspectivă, în mod corect C.N.C.D. a apreciat că nu poate analiza modul în care Consiliul Superior al Magistraturii a interpretat dispoziţiile art. 58 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, conform procedurii prevăzute de prin O.G. nr. 137/2000, având în vedere că, prin decizia nr. 997/07.10.2008, Curtea Constituţională a României a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000, în măsura în care acestea sunt interpretate în sensul că acordă C.N.C.D. competenţa ca, în cadrul activităţii sale jurisdicţionale, să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând ca sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

În opinia Curţii Constituţionale, "dacă s-ar admite că, pe calea controlului jurisdicţional întemeiat pe art. 20 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000, C.N.C.D. poate să constate existenţa unor situaţii discriminatorii ce îşi au izvorul direct în conţinutul unor norme legale, hotărârea Consiliului ar putea avea ca efect încetarea aplicabilităţii acestor dispoziţii şi chiar aplicarea prin analogie a unor alte texte de lege, care nu se referă la persoana sau grupul social discriminate. Într-o asemenea împrejurare, se pune în discuţie legitimitatea acestui organ de a interfera în competenţele legislativului, prin înlăturarea aplicabilităţii unor acte normative şi instituirea aplicabilităţii altora, dar şi în competenţele Curţii Constituţionale, care îndeplineşte rolul de legislator negativ atunci când constată lipsa de conformitate dintre prevederile unei legi sau ordonanţe şi dispoziţiile constituţionale, sub aspectul art. 16 din Constituţie".

În consecinţă, pot face obiectul unei fapte de discriminare, în sensul O.G. nr. 137/2000, numai comportamentele unor persoane fizice sau juridice, în aplicarea sau realizarea unor drepturi garantate în exercitarea lor prin legislaţia statului român, nu însă şi constatarea şi sancţionarea unei discriminări între persoane, rezultată din conţinutul unor legi sau ordonanţe, care reglementează în mod diferit exercitarea unor drepturi. Această ultimă competenţă aparţine doar Curţii Constituţionale a României, singura autoritate care poate constata dacă un act normativ contravine sau nu prevederilor art. 16 din Constituţie.

Dincolo de acest aspect, Înalta Curte constată că atât prima instanţă, cât şi C.N.C.D. au reţinut în mod corect că reclamantul nu se afla într-o situaţie comparabilă faţă de persoanele indicate în petiţie, dat fiind faptul că durata detaşării lor nu a depăşit termenul de 6 ani înainte de emiterea Hotărârii nr. 1050/12.10.2017.

Potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000:

"(1) Potrivit prezentei ordonanţe, prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice."

Or, aspectele sesizate de către recurentul-reclamant nu se încadrează în cazurile de discriminare reglementate de O.G. nr. 137/2000.

Astfel, pe de o parte, în speţă este vorba de interpretarea dispoziţiilor art. 58 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 de către Consiliul Superior al Magistraturii de o manieră care îl nemulţumeşte pe recurent, iar pe de altă parte, interpretarea criticată se aplică tuturor persoanelor aflate în această situaţie, astfel că nu poate fi vorba de o discriminare în sensul avut în vedere de către legiuitor.

Dată fiind starea de fapt din speţă, Înalta Curte constată că în mod corect a reţinut prima instanţă şi C.N.C.D. că reclamantul şi magistraţii care nu au fost detaşaţi/sau au fost detaşaţi dar nu şi-au epuizat cei 6 ani permişi de lege nu se află în situaţii comparabile, întrucât carierele celor două categorii de magistraţi au un parcurs diferit, dar sunt supuse aceloraşi dispoziţii legale.

Aceasta pentru că orice normă cu caracter restrictiv restrânge anumite drepturi unor categorii de persoane, dar acest aspect nu poate fi interpretat în sensul că ar reprezenta un tratament discriminatoriu, câtă vreme respectivele dispoziţii legale se aplică tuturor persoanelor aflate în situaţia premisă a normei de drept incidente.

Prin urmare, aspectele invocate de către recurentul-reclamant prin cererea de recurs formulată cu privire la soluţia de respingere ca neîntemeiată de către instanţa de fond a acţiunii ce face obiectul dosarului nr. x/2019 nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluţiei pronunţate fiind confirmată de către instanţa de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Având în vedere cererea de intervenţie accesorie formulată de Asociaţia pentru Democraţie şi Stat de Drept, constată că aceasta îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 61 şi următoarele din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să o admită în principiu.

Înalta Curte constată că nu poate fi reţinută în cauză inadmisibilitatea în principiu a acestei cereri de intervenţie accesorie pentru lipsa interesului, invocată de către intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii prin întâmpinare, având în vedere că Asociaţia pentru Democraţie şi Stat de Drept justifică interes în susţinerea demersului judiciar al recurentului-reclamant.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

În temeiul art. 67 C. proc. civ., Înalta Curte va admite în principiu cererea de intervenţie accesorie formulată de Asociaţia pentru Democraţie şi Stat de Drept.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) coroborat cu art. 497 C. proc. civ., va respinge cererea de suspendare a cauzei până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2017, aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal; va admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva încheierilor din 18.12.2019, 09.06.2020, 07.07.2020 şi 21.07.2020, precum şi împotriva sentinţei nr. 695 din 4 august 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal; va casa încheierile şi sentinţa recurate şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în privinţa cererilor de chemare în judecată ce fac obiectul dosarelor nr. x/2018 şi y/2019; va menţine în rest dispoziţiile sentinţei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de suspendare a cauzei până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2017, aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Admite în principiu cererea de intervenţie accesorie formulată de Asociaţia pentru Democraţie şi Stat de Drept.

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva încheierilor din 18.12.2019, 09.06.2020, 07.07.2020 şi 21.07.2020, precum şi împotriva sentinţei nr. 695 din 4 august 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează încheierile şi sentinţa recurate şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în ceea ce priveşte cererea de chemare în judecată ce face obiectul dosarului conex nr. x/2019

Menţine în rest dispoziţiile sentinţei recurate.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 8 martie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.