Taxpayer's Time-Barred Contestation Upheld; Appeals Dismissed.

Şedinţa publică din data de 8 martie 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată şi cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 08.10.2019, pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2019, reclamantul Cabinet Individual de Insolvenţă A., în calitate de administrator judiciar al societăţii B. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, a solicitat anularea Deciziei nr. 279/16.07.2019 emise de A.N.A.F - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, de respingere a contestaţiei administrative înregistrate sub nr. x/09.07.2019 formulate împotriva obligaţiilor fiscale stabilite suplimentar în sarcina B. S.R.L. în baza Raportului de inspecţie fiscală nr. x/19.06.2015 şi prin Decizia de impunere nr. x/22.06.2015 şi în consecinţă, admiterea contestaţiei administrative nr. ASLP 1748/09.07.2019, în sensul anularii/desfiinţării totale a documentelor contestate.

La data de 21.09.2020, C. a formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul reclamantei, solicitând anularea Deciziei nr. 279/16.07.2019 prin care a fost respinsă ca tardivă contestaţia administrativă formulată de administratorul judiciar împotriva Raportului de inspecţie fiscală şi Deciziei de impunere.

Prin încheierea de şedinţă din data de 19 noiembrie 2020, instanţa de fond a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Galaţi- Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa, emitenta deciziei de impunere şi a raportului de inspecţie fiscală contestate.

La termenul de judecată din data de 18 martie 2021, Curtea de Apel Constanţa a admis în principiu cererea de intervenţie accesorie în interesul reclamantului, formulată de intervenientul C..

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 66 din data de 1 aprilie 2021, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea în contencios administrativ şi fiscal promovată de către reclamantul C.I.I. A., în calitate de administrator judiciar al societăţii B. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa, ca nefondată.

Totodată, a respins şi cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul C., în interesul reclamantului.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei civile nr. 66 din data de 1 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs reclamantul C.I.I. A.- administrator judiciar al debitoarei B. S.R.L şi intervenientul C., solicitând casarea sentinţei recurate şi rejudecarea cauzei, cu consecinţa admiterii în parte a acţiunii şi a cererii de intervenţie accesorie în sensul anulării Deciziei nr. 279/2019 şi trimiterii cauzei la organul fiscal în vederea soluţionării în fond a plângerii prealabile.

3.1. Recursul declarat de reclamantul C.I.I. A.- administrator judiciar al debitoarei B. S.R.L

În susţinerea motivelor de recurs, recurentul-reclamant s-a prevalat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., apreciind că sentinţa recurata este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

În opinia recurentului-reclamant, prima instanţă a reţinut o situaţie de fapt legată de controlul fiscal la care a fost supusă societatea B. în anul 2015, într-o interpretare proprie care nu era conformă cu realitatea, preluând susţinerile intimatelor în sensul că, în urma încercării de comunicare prin poştă, plicul s-ar fi întors cu menţiunea "lipsă domiciliu", contrar dovezilor ataşate la dosar, de unde rezultă că plicul respectiv purta menţiunea "societate desfiinţată".

Recurentul-reclamant a mai arătat că nu a fost legală comunicarea prin publicitate, întrucât la momentul restituirii plicului, organul fiscal avea obligaţia să facă demersuri pentru a afla starea societăţii. Dacă aceasta ar fi fost cu adevărat desfiinţată, citarea prin publicitate nu îşi avea rostul, iar dacă se constata că societatea este în fiinţă, procedura de comunicare prin poştă trebuia reluată, or, la dosarul cauzei nu există nicio dovada a unui demers al autorităţii fiscale în acest sens.

Totodată, a apreciat că procedura de comunicare a fost viciată pentru următoarele considerente:

- scrisul de pe cele două feţe ale confirmării de primire este complet diferit, adresa este incompletă, nefiind menţionat numărul camerei;

- nu există nicio ştampilă de confirmare (nici cu data depunerii, nici stampila poştei), astfel că nu există nicio dovadă că acel formular de confirmare de primire ar fi fost efectiv folosit;

- din anunţul individual depus la dosar, lipseşte CUI-ul societăţii, fapt ce contravine Ordinului MFP nr. 94/2006 şi este trecută greşit data deciziei de impunere, 29.06.2015, deşi decizia avea numărul F-CT 565 din data de 19.06.2015 (7200/22.06.2015). Orice dubiu trebuie să profite debitoarei, conform principiului de drept binecunoscut şi, în plus, erorile de redactare creează o impresie puternică de întocmire a actelor ulterior, pro causa.

- adresa de înaintare a anunţului în vederea afişării a fost emisă la data de 13.06.2015, deşi actele administrative au fost încheiate la data de 19.06.2015;

- nu există un proces-verbal care să ateste efectuarea afişării pe site şi la sediul emitentului, astfel cum impune Ordinul 94/2006 şi din care să rezulte data retragerii anunţului şi adresa web la care a fost afişat acesta;

- la dosar a fost depus un raport privind societatea B. S.R.L., nedatat, din care rezultă că societatea şi-a mutat sediul abia prin Hotărârea AGA din octombrie 2015, înregistrată la O.R.C. în decembrie 2015 - astfel cum rezultă din Certificatul ORC aflat la dosar (până atunci sediul fiind în Valu lui Traian, str. x, camera 2).

Toate acestea reprezintă dovezi ca procedura de citare nu a fost legal efectuată, fiind încălcate prevederile art. 44 din O.G. nr. 92/2003.

Totodată, consideră că instanţa de fond a încălcat principiul "in dubio pro reo", aplicabil şi în materia comunicării actelor administrativ fiscale.

Prin decizia civilă nr. 1502/30.11.2006, Curtea de Apel Bucureşti a statuat că sarcina de a se asigura că există o dovadă de comunicare, cu dată certă, revine emitentului actului, nu destinatarului, iar în cazul în care emitentul nu a făcut această dovada, dubiul astfel existent profită debitorului, conform principiului "in dubio pro reo".

Prima instanţă a reţinut că "faptul că pe înscrisul ce reprezintă copia plicului de întoarcere a comunicării la organul fiscal există menţiunea «societate desfiinţată», nu înlătura cele consemnate în cuprinsul deciziei de respingere a contestaţiei, în sensul că menţiunea «lipsa domiciliu » este posibil să fi existat pe un alt document ce nu a mai putut fi prezentat". Instanţa nu a făcut însă nicio dovadă în acest sens, înlăturând singura dovadă, a plicului, doar pe baza unor simple susţineri ale A.N.A.F.

Date fiind consecinţele pecuniare importante pe care le au aceste acte, Curtea

Constituţională a statuat că în cazul comunicării unor astfel de acte către contribuabil se impune probarea dincolo de orice îndoială rezonabilă a împrejurării că organul fiscal şi organul poştal au făcut toate demersurile pentru a se asigura înştiinţarea contribuabilului cu privire la actul fiscal. Or, organul fiscal nu a făcut demersuri în acest sens, respectiv nu a reluat procedura de comunicare.

Comunicarea prin poştă are un caracter subsidiar şi nu poate suplini nelegalitatea comunicării actului prin poştă, la sediul contribuabilului. Instanţa de fond trebuia să analizeze în ce măsura intimatele au făcut dovada imposibilităţii reale de comunicare prin poştă a actelor administrative.

Mai mult decât atât, instanţa de fond a reţinut numeroase erori şi neconcordanţe ce reprezintă vicii ale procedurii de citare prin publicitate care ar fi trebuit să-i profite debitoarei, însă a considerat că nu sunt suficiente pentru a afecta legalitatea comunicării.

Potrivit art. 45 alin. (2) Codul de procedură fiscală, actul administrativ fiscal ce nu a fost comunicat în acord cu prevederile art. 44 din acelaşi act normativ, nu îi este opozabil contribuabilului şi nu produce niciun efect juridic, astfel încât singura comunicare valabilă rămâne cea din 15.04.2019, în raport de care contestaţia administrativă a fost depusă cu respectarea termenului prevăzut de lege.

În condiţiile în care organul fiscal nu a făcut dovada comunicării legale prin poştă a actului administrativ fiscal, nu poate acoperi o astfel de neregulă prin utilizarea subsecventă a procedurii de comunicare prin publicitate fără a face în prealabil toate demersurile necesare pentru a obţine confirmarea primirii de către destinatarul corespondenţei, respectiv comunicarea personală a actului către destinatar. Adăugând la aceste argumente si viciile procedurii de comunicare prin publicitate, recurentul consideră ca societăţii B. nu i s-au comunicat legal Raportul de inspecţie fiscala şi Decizia de impunere şi, astfel, nu se poate reţine tardivitatea contestării acesteia.

3.2. Recursul declarat de intervenientul C.

Recurentul-intervenient a susţinut, în esenţă, că sentinţa recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Cu titlu prealabil, a arătat că, criticile sale de nelegalitate vizează exclusiv procedura de comunicare a actului administrativ fiscal, respectiv termenul de formulare a contestaţiei, nu şi fondul acesteia, instanţa de fond reţinând corect, în raport de prevederile O.G. nr. 92/2003 că nu poate proceda la soluţionarea în fond a contestaţiei, dat fiind faptul că aceasta a fost respinsă ca tardivă de către organul fiscal.

În susţinerea recursului, recurentul-intervenient a arătat că instanţa de fond a reţinut o situaţie de fapt bazată de împrejurări neconforme cu realitatea, ignorând apărările acestuia prin care a susţinut că nu a avut cunoştinţă de controlul fiscal desfăşurat în anul 2015 la societatea B.. În acest sens, a arătat că nu există nicio dovadă de convocare a societăţii, prin administrator, pentru prezentarea documentelor contabile şi efectuarea controlului din anul 2015, nicio dovadă de deplasare la sediul societăţii în scopul controlului, ci doar se menţionează in RIF discuţii telefonice şi adrese din anul 2014 care sunt irelevante, câtă vreme sunt anterioare însăşi emiterii ordinului de control.

Mai mult decât atât, instanţa de fond a preluat susţinerile intimatelor în sensul că, în urma încercării de comunicare prin poştă, plicul s-ar fi întors cu menţiunea "lipsă domiciliu" contrar dovezilor aflate la dosar, deşi, în realitate, plicul poartă menţiunea "societatea desfiinţată", ceea ce produce alte consecinţe în procedura de comunicare.

În continuare, a arătat că procedura de comunicare prin publicitate nu este legală întrucât plicul s-a întors cu menţiuni nereale ("societate desfiinţată"), iar organul fiscal nu a făcut niciun demers pentru a verifica această informaţie sau pentru a reface procedura de comunicare; scrisul de pe cele două feţe ale confirmării era diferit; adresa era incompletă şi nu există nicio ştampilă care să ateste că acel formular de confirmare de primire ar fi fost efectiv folosit.

De asemenea, a mai invocat şi faptul că, în anunţul individual depus la dosar nu era menţionat CUI-ul societăţii, era greşită data deciziei de impunere, adresa de înaintare a anunţului în vederea afişării era anterioară emiterii actelor administrative, nu există un proces-verbal care să ateste efectuarea afişării pe site şi al sediul emitentului conform Ordinului nr. 94/2006, la dosar a fost depus un raport nedatat, din care rezultă că societatea şi-a mutat sediul abia prin Hotărârea AGA din octombrie 2015, înregistrata la ORC in decembrie 2015, ulterior efectuării procedurii de comunicare.

Instanţa de fond nu a ţinut cont de niciunul din aceste motive, care, dacă nu dovedesc cu prisosinţa viciile comunicării, cel puţin induc un dubiu puternic cu privire la legalitatea procedurii de comunicare, refuzând în mod nelegal să le dea eficienţă juridică, deşi Curtea Constituţională a statuat că este apanajul exclusiv al instanţelor judecătoreşti constatarea folosirii abuzive a comunicării prin publicitate a actelor administrative.

În speţă, a fost încălcat şi principiul "in dubio pro reo", care este un principiu complementar prezumţiei de nevinovăţie şi care se aplică şi în materia comunicării actelor administrativ fiscale, astfel cum s-a reţinut în mod constant în practica judiciară a instanţelor.

Prima instanţa a reţinut în mod eronat că citaţia s-a întors cu menţiunea "lipsă domiciliu" şi a înlăturat singura probă în acest sens, plicul, pe baza unor simple afirmaţii ale părţilor adverse, nedovedite. În opinia sa, indicarea pe dovada de comunicare a unui motiv nereal pentru imposibilitatea de comunicare prin poştă echivalează cu lipsa oricărui motiv, intimatele nefăcând niciun demers pentru a afla starea societăţii.

Referitor la menţiunile care trebuie să însoţească anunţul, recurentul-intervenient a susţinut că instanţa a ignorat prevederile Ordinului MFP nr. 94/2006- Anexa 2, pt. 8.

Conform art. 45 alin. (2) Codul de procedură fiscală, actul administrativ fiscal ce nu a fost comunicat potrivit art. 44 nu este opozabil contribuabilului şi nu produce niciun efect juridic, astfel încât singura comunicare valabilă rămâne cea din 15.04.2019, faţă de care contestaţia administrativă a fost depusă în termenul prevăzut de lege.

În concluzie, întrucât societăţii B. nu i s-au comunicat legal Raportul de inspecţie fiscală şi Decizia de impunere, nu se poate reţine tardivitatea contestării acesteia de către reclamant.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatele-pârâte D.G.R.F.P. Galaţi- A.J.F.P. Constanţa şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală au înregistrat la dosarul cauzei întâmpinări, în cuprinsul cărora au solicitat respingerea recursurilor deduse judecăţii, ca nefondate.

II. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra cererilor de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursurile declarate în cauză sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Recurentul-reclamant C.I.I. A., în calitate de administrator judiciar al societăţii B. S.R.L. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune în anulare a Deciziei de soluţionare a contestaţiei administrativ fiscale nr. 279/16.07.2019 emisă de A.N.A.F.-Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, prin care autoritatea pârâtă a respins contestaţia înregistrată sub nr. x/09.07.2019, ca tardivă.

În limitele învestirii, respectiv doar cu privire la corecta soluţionare a contestaţiei, fără cercetarea fondului acesteia, prima instanţă a confirmat soluţia administrativă dispusă prin decizia contestată, motiv pentru care a respins acţiunea formulată de reclamant, ca nefondată.

Împotriva sentinţei instanţei de fond, au declarat recurs, reclamantul CII A. şi intervenientul C., invocând, în esenţă, neîndeplinirea de către organele fiscale a demersurilor necesare efectuării procedurii de comunicare a deciziei de impunere la sediul societăţii B. S.R.L. şi prin publicitate, în acord cu dispoziţiile legale incidente.

Având în vedere că motivele de nelegalitate expuse de reclamant şi de către intervenient sunt similare, Înalta Curte le va analiza printr-un singur rând de considerente. Trebuie subliniat însă că prezenta decizie se bazează pe considerente referitoare exclusiv la procedura de comunicare a actelor administrative fiscale, fără să analizeze alte aspecte, care privesc fondul contestaţiei administrative.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 44 alin. (2), (22) şi (3) din O.G. nr. 92/2003 (forma în vigoare la data emiterii actelor contestate):

(2) Actul administrativ fiscal se comunică prin poştă, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire.

(22) În cazul în care comunicarea actului administrativ fiscal nu a fost posibilă potrivit alin. (21), aceasta se realizează prin publicitate.

(3) Comunicarea prin publicitate se face prin afişarea, concomitent, la sediul organului fiscal emitent şi pe pagina de internet a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, a unui anunţ în care se menţionează că a fost emis actul administrativ fiscal pe numele contribuabilului. În cazul actelor administrative emise de organele fiscale prevăzute la art. 35, afişarea se face, concomitent, la sediul acestora şi pe pagina de internet a autorităţii administraţiei publice locale respective. În lipsa paginii de internet proprii, publicitatea se face pe pagina de internet a consiliului judeţean. În toate cazurile, actul administrativ fiscal se consideră comunicat în termen de 15 zile de la data afişării anunţului."

Prin Decizia nr. 536/2011, Curtea Constituţională a statuat că legiuitorul a prevăzut că actele administrative fiscale pot fi comunicate prin publicitate şi în cazul în care domiciliul contribuabilului este cunoscut. În acest caz, însă, trebuie ca, anterior recurgerii la această modalitate, să fi fost respectată cu stricteţe ordinea prevăzută în art. 44 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, astfel încât comunicarea prin publicitate să reprezinte doar o modalitate ultimă şi subsidiară. Curtea Constituţională a reţinut că în mod evident intenţia legiuitorului a fost de a institui o anumită ordine pentru modalităţile de comunicare a actelor administrative fiscale, prefigurând, prin succesiunea menţionată în text, obligaţia organului fiscal de a proceda la comunicare doar cu respectarea ordinii de utilizare a acestora prevăzută în art. 44 alin. (2).

Aşadar, în cazul actelor administrative fiscale, este posibilă comunicarea prin publicitate numai dacă comunicarea nu s-a putut realiza prin celelalte modalităţi prevăzute de textul amintit.

Analizând materialul probator administrat în cauză, Înalta Curte constată că pârâta a procedat la comunicarea raportului de inspecţie fiscală nr. x/19.06.2015 şi a deciziei de impunere nr. x/22.06.2015 în condiţiile art. 44 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire la data de 1 iulie 2015.

Comunicarea s-a efectuat la sediul social al societăţii situat în Satul Valu lui Traian, Str. x, jud. Constanţa, astfel cum acesta a fost înregistrat la Oficiul Registrului Comerţului, la data comunicării.

Întrucât scrisoarea recomandată a fost restituită organului fiscal, la data 13.07.2015, acesta a procedat la comunicarea actului administrativ-fiscal prin publicitate în conformitate cu prevederile art. 44 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003.

Înalta Curte apreciază că susţinerile recurenţilor cu privire la menţiunile aflate pe plic sau pe formularul de confirmare a primirii nu sunt relevante în prezenta cauză, singurul aspect relevant constituindu-l faptul că organele fiscale au respectat procedura prevăzută de art. 44 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, procedând la comunicarea prin publicitate, doar după ce au constatat imposibilitatea comunicării prin poştă.

În ceea ce priveşte împrejurarea că scrisul din cuprinsul formularului de confirmare a primirii este diferit şi că informaţiile consemnate pe plic nu erau reale, Înalta Curte constată că recurenţii nu s-au înscris în fals împotriva menţiunilor efectuate de factorul poştal deşi legea prevede o astfel de posibilitate.

De asemenea, Înalta Curte nu poate primi nici susţinerile recurenţilor cu privire la obligaţia organelor fiscale de a face demersurile necesare pentru a verifica starea societăţii şi sediul acesteia, în vederea refacerii procedurii de comunicare.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că organele fiscale au procedat la comunicarea actelor administrative la sediul înregistrat la Registrul Comerţului, la acel moment, nefiind notificate, în prealabil, cu privire la o eventuală modificare a sediului, conform art. 31 alin. (3) indice 1 din Codul de procedură fiscală, potrivit căruia domiciliul fiscal se înregistrează la organul fiscal în toate cazurile în care acesta este diferit de domiciliul sau de sediul social prin depunerea unei cereri de modificare a domiciliului fiscal, însoţită de acte doveditoare ale informaţiilor cuprinse în aceasta.

În concret, chiar şi în situaţia în care societatea debitoare îşi desfăşura activitatea la un alt sediu, aceasta nu a îndeplinit formalităţile pe care legea le impunea în sarcina sa, în vederea schimbării sediului social fiscal, neefectuând înregistrările prevăzute pentru opozabilitate. Abia prin hotărârea A.G.A. nr. 1/12.10.2015 s-a decis modificarea sediului social al societăţii B. S.R.L., însă aceasta a avut loc ulterior datei la care s-a efectuat comunicarea actelor administrative fiscale.

Mai mult decât atât, în cuprinsul raportului de inspecţie fiscală, la dosarul de fond, s-a consemnat că nu s-a putut proceda la verificarea societăţii, întrucât administratorul utilizează un sediu fictiv, în vederea sustragerii de la controlul fiscal.

În atare condiţii, Înalta Curte constată că organele fiscale în mod corect au procedat la comunicarea prin publicitate a deciziei de impunere şi a raportului de inspecţie fiscală societăţii B. S.R.L., în acord cu dispoziţiile art. 44 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, dată fiind imposibilitatea de comunicare prin poştă la singurul sediu cunoscut al societăţii.

Referitor la faptul că adresa societăţii la care s-a efectuat comunicarea era incompletă, respectiv Valu lui Traian, str. x, în loc de Valu lui Traian, str. x, camera 2, Înalta Curte constată ca prima adresă coincide cu cea prevăzută în fişa contribuabilului şi în raportul de inspecţie fiscală şi că reclamantul nu a făcut dovada înregistrării unei alte adrese la Registrul Comerţului.

Totodată, instanţa de control judiciar constată că nu constituie viciu de procedură nici împrejurarea că anunţul individual cuprindea o eroare materială în ceea ce priveşte data deciziei de impunere, recurentul-reclamant nedovedind nicio vătămare decurgând direct şi exclusiv din acest fapt. Mai mult decât atât, nu poate conduce la o altă concluzie nici faptul că, în cuprinsul anunţului nu a fost precizat CUI-ul societăţii, câtă vreme au fost menţionate denumirea şi sediul societăţii, aceste elemente fiind suficiente pentru putea fi identificată societatea vizată.

În ceea ce priveşte adresa comunicată de ANAF către DGRFP Constanţa, Înalta Curte constată că această reprezintă o dovadă clară a afişării concomitente anunţului individual pe site-ul autorităţii fiscale şi la sediul D., începând cu data de 15 iulie 2015, chiar şi în lipsa unui proces-verbal prevăzut de Ordinul nr. 94/2006. Menţiunea în cuprinsul acestei adrese de înaintare a datei de 13 iunie 2015 în loc de 13 iulie 2015 reprezintă o eroare materială, care însă nu a produs niciun prejudiciu recurentului-reclamant, nefiind probat faptul contrar.

În concluzie, întrucât nu au fost identificate vicii de procedură cu privire la comunicarea raportului de inspecţie fiscală şi a deciziei de impunere, Înalta Curte nu poate primi susţinerile recurenţilor potrivit cărora data de la care a început să curgă termenul de formulare a contestaţiei este reprezentată de data primirii, la solicitarea administratorului societăţii debitoare, a unor copii ale actelor administrative fiscale.

Având în vedere situaţia de fapt prezentată anterior şi dispoziţiile legale citate, potrivit cărora actul administrativ fiscal se consideră comunicat în termen de 15 zile de la data afişării anunţului, respectiv la data de 29.07.2015, Înalta Curte apreciază că depunerea contestaţiei la data de 17 mai 2019, conform dovezii aflate la dosar, s-a făcut cu depăşirea termenului imperativ de 30 de zile de la comunicare, prevăzut de art. 207 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Pentru considerentele arătate anterior, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate dereclamantul C.I.I. A.- administrator judiciar al debitoarei B. S.R.L şi de intervenientul C..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul C.I.I. A.- administrator judiciar al debitoarei B. S.R.L împotriva sentinţei civile nr. 66 din data de 1 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de intervenientul C. împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 8 martie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.