Guarantee Fund’s 450,000 RON Cap Applies Per Insurance Claim, Not Per Creditor, in Subrogated Compensating Body Recovery

Şedinţa publică din data de 8 martie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 07.05.2019, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, sub numărul de dosar x/2019, reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (B.A.A.R.) în temeiul dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 coroborate cu prevederile art. 19 din Legea 503/2004 şi art. 8 şi art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 19851/12.04.2019 emise de Comisia Specială a F.G.A., solicitând anularea acesteia şi obligarea pârâtei la plata sumei de 29.059,91 RON, reprezentând despăgubiri.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 449 din data de 1 aprilie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (B.A.A.R.), în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor (F.G.A.) şi a anulat Decizia nr. 19851/12.04.2019, obligând pârâtul să achite reclamantului suma de 29.059,91 RON, reprezentând despăgubiri.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei civile 449 din data de 1 aprilie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea sentinţei recurate şi rejudecarea cauzei, cu consecinţa respingerii contestaţiei formulate de reclamant, ca neîntemeiată, precum şi obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, a susţinut că instanţa de fond s-a rezumat doar la a invoca şi a cita din Decizia nr. 29/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care nu este incidentă în speţa de faţă.

A mai arătat că instanţa de fond a omis să analizeze caracterul de organism de compensare al reclamantului Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, în calitate de continuator al A., potrivit prevederilor art. 20 din Capitolului IV din Ordinul nr. 1/2008 al CSA şi ale Secţiunii I a aceluiaşi act normativ.

În cauza dedusă judecăţii, starea de fapt este cea reglementată de art. 20 alin. (1) lit. a) din Ordinul nr. 1/2008 potrivit căruia "Fondul intervine, în calitate de organism de compensare, pentru soluţionarea unui caz de daună ... a) dacă vehiculul vinovat de producerea accidentului era asigurat R.C.A., dar societatea de asigurare sau reprezentantul de despăgubiri al acesteia nu a despăgubit persoanele păgubite sau nu a transmis acestora un răspuns motivat în termen de 3 luni de la avizarea daunei ori dacă societatea de asigurare nu şi-a desemnat un reprezentant de despăgubiri".

Mai departe, dispoziţiile art. 21 alin. (1) din acelaşi Ordin nr. 1/2008 prevăd că "au dreptul să depună cerere de despăgubire la Fond persoanele fizice, juridice şi rezidenţii din România care au suferit prejudicii prin accidente de vehicule produse pe teritoriul unui stat din Spaţiul Economic European, altul decât România, de un vehicul care deţine o asigurare R.C.A. eliberată de un asigurător (inclusiv sucursală, agenţie sau punct de lucru al unui asigurător) care funcţionează legal pe teritoriul unui din aceste state. Dacă accidentul s-a produs pe teritoriul unui stat al cărui Birou naţional a aderat la Sistemul Carte Verde, altul decât cele din Spaţiul Economic European, cererea de despăgubire poate fi depusă la Fond numai dacă legea statului pe teritoriul căruia s-a produs accidentul permite acest lucru".

Din cererea de plată rezultă că aceasta a fost formulată de către reclamantul B.A.A.R. în calitate de organism de compensare şi nu de beneficiar al poliţiei de asigurare RCA, subrodându-se părţii vătămate în drepturile sale, împotriva persoanei care a provocat accidentul sau împotriva întreprinderii de asigurare a acesteia.

Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu a contestat dreptul de subrogare al reclamantului F.P.V.S., însă din coroborarea dispoziţiilor art. 6 din Directiva 2000/26/CE, art. 2, art. 20 şi următoarele din Ordinul nr. 1/2008 al CSA cu dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. a) şi lit. b) punctele i, ii şi iii din Legea nr. 213/2015, rezultă fără dubii că reclamantul A. avea obligaţia legală de a achita această sumă către organismul din Olanda, în calitate de organism de compensare.

F.G.A. nu preia ope legis obligaţiile vreunui asigurător în faliment, ci are ca scop protejarea creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător, nu este succesorul în drepturile şi obligaţiile niciunui asigurător declarat în faliment, în speţă, al B. S.A. şi nu datorează despăgubiri prin efectul legii. Caracterul independent şi statutul juridic de autoritate distinctă conferă F.G.A. legitimitate procesuală activă în dosarul de faliment al asigurătorului să solicite acoperirea, din averea societăţii de asigurare debitoare, a creanţelor pe care le-a plătit creditorilor de asigurări, în urma parcurgerii procedurii administrative necontencioase prevăzute de Legea nr. 213/2015 şi de Norma ASF nr. 16/2015, procedură obligatorie.

Aşadar, F.G.A. nu este un asigurător, ci funcţionează ca o schemă de garantare în domeniul asigurărilor care are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător.

Potrivit art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 "În vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în evidenţele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă".

F.G.A. analizează cererile de plată însă aplică dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 cu privire la plafon.

A mai susţinut că instanţa de fond nu a făcut nicio apreciere cu privire la apărările F.G.A. în ceea ce priveşte instituţia patrimoniului prevăzută şi reglementată de dispoziţiile C. civ.

De asemenea, nici în privinţa legii aplicabile instanţa de fond nu a făcut nicio referire, omiţând să se pronunţe asupra acestui capăt de cerere. Reclamantul, deşi a formulat cererea de plată în baza Legii nr. 213/2015, urmăreşte aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 136/1995 care nu prevede niciun plafon, însă aceasta nu reglementează modalităţile de plată din disponibilităţile F.G.A.

Legea nr. 136/1995 nu prevedea nici un plafon pentru plăţile pe care le efectua F.G.A. întrucât nu reglementa organizarea şi funcţionarea acestuia, ci asigurările şi reasigurările în România.

În ceea ce priveşte cadrul legislativ incident în cauză, a susţinut că legiuitorul a prevăzut, succesiv, două modalităţi diferite de plată a despăgubirilor: cea iniţială, din Legea nr. 503/2004 si din Ordinul 10/2009 al CSA, care definea creanţa de asigurare şi creditorul de asigurare şi stabilea plata despăgubirilor către creditorii de asigurare (daca deţineau o creanţa de asigurare) şi cea ulterioară, din Legea nr. 213/2015 care stabileşte plata despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii încheiate în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5.

Astfel, prima reglementare nu conţine norme de limitare a cuantumului despăgubirilor ce pot fi achitate creditorilor de asigurare (indiferent de numărul creanţelor de asigurare), în timp ce a doua reglementare, raportându-se la creditorul de asigurare, limitează cuantumul maxim al despăgubirilor ce pot fi achitate la 450.000 RON pe un creditor de asigurare.

Mai mult decât atât, legiuitorul nu a prevăzut nicio dispoziţie expresă în cadrul Legii nr. 213/2015 prin care să statueze că prevederile acestei legi rămân aplicabile contractelor de asigurare încheiate de asigurătorul falit, anterior intrării în vigoare a legii, intenţia sa fiind ca aceste dispoziţii să se aplice şi contractelor de asigurare încheiate de asigurătorul falit anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/2015, normele de limitare a despăgubirilor intervenind pentru absolut toate contractele de asigurare încheiate de asigurătorul falit.

A mai susţinut că titularul cererii de plata adresate F.G.A. potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 este întotdeauna creditorul de asigurare şi că, potrivit dispoziţiilor acestui act normativ şi ale Normei ASF nr. 16/2015, despăgubirile pot fi acordate unui creditor de asigurare prin raportare la un plafon de 450.000 RON pe un creditor de asigurare.

În cauza dedusă judecăţii, F.G.A. a respins cererea de plată formulată de reclamant ca urmare a faptului că reclamantul, în calitate de unic creditor de asigurare, astfel cum este definit de Legea nr. 213/2015 a depăşit plafonul prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

În patrimoniul reclamantului, în urma efectuării plăţii indemnizaţiilor ca organism de compensare, intră drepturi de regres care se contopesc în patrimoniul unic, acesta devenind unic creditor împotriva celor răspunzători de producere a evenimentului şi împotriva asiguratului RCA, C. S.A. în cazul de faţă.

F.G.A. a apreciat că reclamantul este unic creditor de asigurare pentru toate drepturile de regres aferente despăgubirilor plătite şi nu devine unic creditor pentru fiecare despăgubire achitată, dreptul de regres nefiind, oricum, o creanţă de asigure potrivit definiţiei dată de Legea nr. 213/2015 prin art. 4 alin. (1) lit. a).

În fine, consideră recurentul F.G.A. că nu are nicio obligaţie comună cu reclamantul, drepturile şi obligaţiile celor două persoane juridice neavând aceeaşi cauză, F.G.A. nu este parte contractantă într-un contract/poliţă de asigurare pentru răspundere civilă, iar în sarcina lui nu este stabilită şi nu decurge nici-o obligaţie pentru repararea prejudiciului cauzat în urma producerii riscului asigurat.

Faţă de faptul că F.G.A. nu este un asigurător şi nu preia ope legis obligaţiile vreunui asigurător în faliment, apreciază că a analizat şi instrumentat dosarul de daună în baza legii şi a emis o decizie legală şi temeinică.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (B.A.A.R.) a formulat întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor F.G.A. şi menţinerea deciziei recurate ca fiind legală şi temeinică.

II. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (B.A.A.R.) a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o acţiune prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 19851/12.04.2019 emisă de Comisia Specială a F.G.A. şi obligarea pârâtului la plată sumei de 29.059,91 RON.

Prin decizia contestată, FGA a respins cererea de plată, invocând atingerea plafonului de 450.000 RON pe creditor de asigurare potrivit art. 4 alin. (1) lit. e) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Prima instanţă a admis acţiunea reclamantului şi a anulat Decizia nr. 19851/12.04.2019, obligând pârâtul să achite reclamantului suma de 29.059,91 RON cu titlu de despăgubiri.

Împotriva acestei soluţii a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Înalta Curte va răspunde punctual motivelor de recurs invocate.

II.1. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că acest motiv de casare devine incident atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, echivalând astfel cu o nemotivare.

Recurentul-pârât a invocat în susţinerea acestui motiv de recurs, faptul că instanţa de fond nu a analizat apărările sale referitoare la instituţia patrimoniului prevăzută şi reglementată de C. civ. şi la aplicarea legii în timp.

Înalta Curte aminteşte că cerinţa unei motivări adecvate a unei hotărâri judecătoreşti nu trebuie confundată cu o obligaţie de a răspunde tuturor aspectelor invocate de către părţi, acestea putând fi tratate grupat, pentru a evidenţia aspectele relevante care au stau la baza soluţiei pronunţate, în funcţie de problemele de drept deduse judecăţii. De asemenea, hotărârea judecătorească nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv dat fiecărei susţineri formulate de părţile în proces, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc literal toate susţinerile invocate de părţi, sentinţa nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Aşadar, sentinţa recurată a fost pronunţată cu respectarea garanţiilor impuse de art. 6 CEDO privind dreptul părţilor la un proces echitabil, reuşind să surprindă toate împrejurările esenţiale pentru justa soluţionare a cauzei şi să prezinte raţionamentul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, astfel încât să permită exercitarea controlului judiciar.

În aceste condiţii, Înalta Curte reţine că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu este fondat.

II.2. În ceea ce priveşte motivul de recurs circumscris cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte apreciază ca fiind corectă soluţia pronunţată de instanţa de fond.

În ceea ce priveşte legea substanţială aplicabilă litigiului, Înalta Curte constată că reclamantul B.A.A.R a înţeles să-şi întemeieze cererea de plată înregistrată la autoritatea pârâtă sub nr. x/17.05.2017 pe dispoziţiile art. 12 şi 13 din Ordinul CSA nr. 1/2008, art. 1593 şi următoarele C. civ. şi ale Legii nr. 213/2015, solicitând plata indemnizaţiei/despăgubirii în cuantum de 29.059,91 RON.

Aşadar, reclamantul B.A.A.R. a înţeles să formuleze cererea de plată în condiţiile Legii nr. 213/2015, solicitând a-i fi acordate despăgubirile prevăzute de art. 22 din acest act normativ, conform procedurilor reglementate în lege, iar nu în raport de Legea nr. 136/1995.

De asemenea, pârâtul F.G.A., în soluţionarea cererii de plată, prin decizia contestată, s-a prevalat de dispoziţiile Legii 213/2015, considerând că suma solicitată depăşeşte limita impusă de prevederile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 15 alin. (2) din acest act normativ.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 "Orice persoană care invocă vreun drept de creanţă împotriva asigurătorului ca urmare a producerii unor riscuri acoperite printr-o poliţă de asigurare valabilă, între data publicării în Monitorul Oficial al României a deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de retragere a autorizaţiei de funcţionare şi constatare a existenţei indiciilor stării de insolvenţă a asigurătorului şi data încetării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunţării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, poate solicita deschiderea dosarului de daună printr-o cerere adresată Fondului;

Totodată, dispoziţiile art. 266 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, prevăd că:

"(1) La data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existenţa indiciilor stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare şi imposibilitatea redresării se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare.

(2) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, în condiţiile prezentului titlu, Fondul de garantare este în drept să efectueze plăţi din disponibilităţile acestui fond, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, conform procedurii administrative reglementate de Legea nr. 213/2015."

Aşadar, Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului, raportul juridic de drept administrativ fiind născut ca urmare a falimentului asigurătorului, acesta fiind rezultatul îndeplinirii condiţiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului asigurătorului, şi anume, Legea nr. 213/2015, lege aplicabilă speţei.

Înalta Curte are în vedere şi dispoziţiile art. 27 alin. (1) din Anexa Ordinului CSA nr. 1/2008 pentru punerea în aplicare a Normelor privind Fondul de protecţie a victimelor străzii potrivit cărora "Fondul, în calitate de organism de compensare, este obligat să ramburseze organismelor de compensare din statele Spaţiului Economic European toate cheltuielile dacă vehiculul vinovat de producerea accidentului era asigurat RCA de un asigurător care funcţiona legal în România", precum şi ale alin. (2) potrivit cărora "După rambursare, Fondul se subrogă în drepturile persoanei prejudiciate împotriva persoanei/persoanelor responsabile pentru repararea prejudiciului şi/sau ale societăţii de asigurare, în limita sumelor plătite".

În consecinţă, Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, respectiv B.A.A.R., în calitate de continuator al acestuia, plăteşte despăgubirile datorate de asigurător, fiind un organism de compensare/organism de plată a despăgubirilor, iar ulterior, în temeiul dispoziţiilor legale menţionate mai sus, se subrogă în drepturile persoanei prejudiciate împotriva asigurătorului responsabil.

Cum sumele plătite cu titlu de despăgubiri vizează repararea unui prejudiciu acoperit de poliţa de asigurare RCA emisă de asigurătorul C., îi revine FGA obligaţia de a plăti din disponibilităţile sale despăgubirile izvorâte din creanţa de asigurare.

Legiuitorul a definit creanţa de asigurare în cuprinsul dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 ca fiind "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Creanţa pretinsă de reclamant reprezintă contravaloarea daunelor plătite de un organism de compensare dintr-un stat membru, suferite în urma unui accident cauzat de un posesor al unui contract de asigurare RCA valabil încheiat la o societate de asigurare intrată în faliment la momentul încercării de executare a poliţei, pentru care Fondul de Garantare a Asiguraţilor garantează potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 plata de despăgubiri rezultate din executarea contractului încheiat.

Prin executarea operaţiunii de compensare la cererea unei alte instituţii de profil unionale, Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii devine prin efectul subrogaţiei o persoană îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) (iii) din Legea nr. 213/2015, îndeplinind astfel condiţia unui creditor de asigurare.

Înalta Curte observă şi faptul că pârâtul, prin decizia contestată în prezenta cauză, i-a recunoscut calitatea reclamantului de creditor de asigurare, singurul motiv care a stat la baza soluţiei de respingere a cererii de plată a fost atingerea plafonului de 450.000 RON pe creditor de asigurare.

În ceea ce priveşte atingerea acestui plafon, instanţa de control judiciar reţine că prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte."

Pentru identitate de raţiune, cele statuate prin Decizia nr. 29/02.03.2020 se aplică şi în prezenta speţă, chiar dacă reclamantul nu este societate de asigurare.

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispoziţiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esenţial nu numai conţinutul obligaţiei legale de garanţie care incumbă Fondului de garantare a asiguraţilor, dar şi dreptul societăţii de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispoziţiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piaţă în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

158. În contextul dat, prezintă importanţă şi faptul că scopul înfiinţării Fondului de garantare, astfel cum este menţionat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de "plată din disponibilităţile sale a despăgubirii/indemnizaţiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă şi obligatorii în cazul insolvenţei unui asigurător."

159. Instituirea plafonului legal de garantare pe creditor de asigurare nu se justifică nici din perspectiva protejării interesului public, având în vedere că se realizează o limitare a plăţilor către asigurătorii de răspundere facultativă care se adresează Fondului de garantare, ca urmare a subrogării în drepturile asiguraţilor, ceea ce conduce, în fapt, la defavorizarea persoanelor îndreptăţite la recuperarea prejudiciului.

160. În consecinţă, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, priveşte fiecare creanţă deţinută de asigurătorul CASCO ca urmare a subrogării în numele persoanei asigurate sau a beneficiarului asigurării, iar nu întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare."

Faţă de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanţele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că nu pot fi primite susţinerile recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor privind interpretarea normelor de drept substanţial din cuprinsul Legii nr. 213/2015, referitoare la limitele despăgubirii.

Mai mult decât atât, ca urmare a caracterului obligatoriu al acestei decizii, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a dezvolta criticile de nelegalitate formulate de reclamant, fiind suficientă constatarea că decizia prin care recurentul-pârât a respins cererea de plată formulată de intimatul-reclamant cu privire la suma solicitată, pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către B.A.A.R., în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment, este nelegală.

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 449 din data de 1 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 8 martie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.