Adjustment of judicial salary classification to prosecutor coefficients and sectoral reference values within statutory allowance limits

Şedinţa publică din data de 28 februarie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu Ministerul Justiţiei şi Ministrul Justiţiei emiterea de către Ministerul Justiţiei a unui nou ordin de încadrare în care:

- indemnizaţia de încadrare să fie stabilită luând în considerare coeficientul de multiplicare 19 (diferenţele drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor DNA şi DIICOT) începând cu data de 16.12.2016 şi după intrarea în vigoare a legii cadru de salarizare nr. 153/2017

- valoare de referinţă sectorială de 605,225 începând cu data de 31.01.2017 şi în continuare şi după data de intrare în vigoare a legii cadru de salarizare numărul 153/2017.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 584 din 19 aprilie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Ministrului Justiţiei; a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu Ministrul Justiţiei, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesual pasivă; a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune; a obligat Ministerul Justiţiei la emiterea unui nou ordin de încadrare în care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită prin luarea în considerare a unui coeficient de multiplicare 19 începând cu 16.12.2016 şi o valoare de referinţă sectorială de 605,225 începând cu data de 31.01.2017.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiţiei, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În ceea ce priveşte prescripţia dreptului material la acţiune, având în vedere ca reclamantul invocă discriminarea, solicitând repararea prejudiciului creat, recurentul arată că potrivit art. 27 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000, "(2) Termenul pentru introducerea cererii este de 3 ani şi curge de la data săvârşirii faptei sau de la data la care persoana interesată putea si ia cunoştinţă de săvârşirea ei."

Potrivit dispoziţiilor art. 2500, coroborat cu art. 2517 din Noul C. civ., dreptul material la acţiune se prescrie dacă nu a fost exercitat în termenul de 3 ani.

De asemenea, art. 2524 C. civ. prevede că "prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui."

Astfel, în prezenta cauză nu este aplicabil niciunul dintre criteriile stabilite de prevederile O.G. nr. 137/2000 şi prin urmare, nu putem vorbi de discriminare în sensul impus de acest act normativ.

Ca atare, având în vedere că acţiunea a fost introdusă la data de 2.11.2020, cererea este prescrisă pentru perioada anterioară datei de 2.11.2017, prin urmare instanţa fondului în mod eronat a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Un alt motiv de recurs invocat de recurent vizează aplicarea greşită de către instanţa de fond a prevederilor art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015, la care trimitea art. III din O.U.G. nr. 20/2016, respectiv Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017, în ceea ce priveşte emiterea unor ordine pentru un VRS de 605,225.

Modalitatea de aplicare a creşterii de 25% prin care s-ar obţine o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON este eronată şi pierde din vedere faptul că această creştere a vizat, în mod expres şi exclusiv, cuantumul brut al salariului de bază pentru consilierii de probaţiune, iar nu o valoare de referinţă sectorială aplicabilă în familia ocupaţională "Justiţie".

Interpretând dispoziţiile art. III din O.U.G. nr. 20/2016, reiese că, începând cu august 2016, a fost acordată în favoarea consilierilor de probaţiune o creştere de 25% a cuantumul brut al salariilor de bază, raportată la cuantumul brut al salariilor de bază aferent lunii iulie 2016, fără să aibă loc o majorare a valorii de referinţă sectorială aplicabile în cazul consilierilor de probaţiune.

Cu atât mai puţin a avut loc o majorare a valorii de referinţă sectorială aplicabile în familia ocupaţională "Justiţie", aşa cum a fost trasată în Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010, în vigoare la acel moment, respectiv de către Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017.

Astfel, nu sunt aplicabile cele stabilite de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 794/2016 privind nivelul maxim de salarizare, care trebuie să se stabilească prin raportare la aceeaşi valoare de referinţă sectorială aplicată la nivelul instanţelor judecătoreşti, întrucât nu ne aflăm în prezenţa unor VRS diferite.

În realitate, dispoziţiile legale invocate i-au vizat în mod expres pe consilierii de probaţiune, cu referire exclusivă la salariile de bază ale acestora, aşa că nu poate fi reţinută vreo discriminare nici prin raportare la restul temeiurilor de drept invocate.

Fiind vorba de profesiuni distincte, reglementate prin statute diferite, situaţia reclamantului-intimat nu este analoagă sau comparabilă cu cea a consilierilor de probaţiune.

Totodată, recurentul a susţinut că potrivit art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, în nicio situaţie nu ar putea fi depăşite salariile de bază stabilite potrivit Legii - cadru nr. 153/2017 pentru anul 2022, acesta fiind nivelul maxim pe care îl pot atinge drepturile salariale potrivit legii.

Referitor la obligarea de emitere a unui ordin pentru acordarea coeficientului de multiplicare 19,00, recurentul a arătat că prima instanţă a admis acţiunea motivat de faptul că reclamantul este în posesia sentinţei nr. 341/2020 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa în dosarul nr. x/2019, definitivă, prin care s-ar fi recunoscut cu autoritate de lucru judecat îndreptăţirea reclamantului la recalcularea şi plata diferenţelor salariale cu luarea în considerare a coeficientului DNA DIICOT, începând cu 16.12.2016, sume actualizate şi dobânda legală penalizatoare.

Ori, raportat la data de la care s-a dispus prin hotărârea criticată emiterea ordinului de salarizare, în măsura prima instanţă reţinea existenţa unui refuz nejustificat de emitere a unui act, putea avea în vedere exclusiv data la care reclamantul s-a adresat Ministerului Justiţiei, solicitarea acestuia fiind formulată la 29.09.2020, data de 16.12.2016 având relevanţă doar din perspectiva executării sentinţei nr. 341/2020, însă această hotărâre nu a obligat la emiterea unui nou ordin de salarizare.

Pentru acest motiv, soluţia instanţei de fond este eronată, având în vedere că nu poate fi vorba de autoritate de lucru judecat, între cele două dosare neexistând o triplă identitate de părţi, obiect, cauză, având în vedere că în prezenta cauză se solicită emiterea unui nou ordin cu luarea în considerare a coeficientului 19.000, iar dosarul menţionat mai sus are ca obiect recalcularea şi plata drepturilor prin raportare la coeficientul 19.000.

Pe de altă parte, prin admiterea acţiunii, instanţa instituie un sistem de salarizare paralel cu cel stabilit de legiuitor, ceea ce nu poate fi permis, deoarece în mod evident, solicitarea reclamantului de a i se acorda, prin hotărâre judecătorească indemnizaţiile de încadrare brute lunare corespunzătoare indemnizaţiilor procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. determină o răsturnare a sistemului de salarizare instituit prin legile de salarizare ulterioare O.U.G. nr. 27/2006.

De asemenea, pentru ambele solicitări, atât pentru acordarea unui coeficient de multiplicare 19,00, dar şi pentru stabilirea unei VRS de 605,225 RON, recurentul a invocat Decizia CCR nr. 51/2020 referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 30 alin. (6) şi ale art. 48 alin. (1) pct. 7 din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, ale art. 4 alin. (1) şi art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar, ale art. 1 alin. (5) din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice şi ale art. 8 din anexa nr. 5 la Legea nr. 63/2011 privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ, în interpretarea dată prin Decizia nr. 21 din 21 noiembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Contrar afirmaţiei primei instanţe potrivit căreia coeficientul de multiplicare 19,000, fiind un drept de natură salarială recunoscut prin hotărâri judecătoreşti, trebuia inclus în indemnizaţia brută de încadrare şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009, recurentul a învederat că acesta nu a fost inclus în indemnizaţia de încadrare niciodată, având în vedere că prin cererile de chemare nu s-a solicitat stabilirea indemnizaţiilor brute de încadrare în funcţie de coeficienţii DNA şi DIICOT, ci au fost solicitate despăgubiri echivalente cu diferenţelor dintre drepturile salariale încasate şi drepturile salariate calculate în funcţie de coeficienţii de multiplicare corespunzători procurorilor DNA şi DIICOT.

Prin urmare, nefiind făcută nicio analiză care să privească o modificare/majorare a indemnizaţiilor de încadrare, faţă de cele stabilite prin O.U.G. nr. 27/2006, despăgubirile acordate prin hotărâri judecătoreşti nu au modificat modul de stabilire a indemnizaţiilor de încadrare.

În fine, a mai arătat că acordarea coeficienţilor corespunzători procurorilor DNA şi DIICOT sau majorarea drepturilor pentru consilierii de probaţiune nu se încadrează în categoria drepturilor salariale la care se referă Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, aceasta referindu-se la drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti care produceau efecte juridice la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 sau ulterior acestui moment, iar nu la hotărâri care se refereau la o perioadă anterioară intrării în vigoare a legilor unice de salarizare.

Prin urmare, chiar dacă exista sentinţe judecătoreşti prin care au fost acordate despăgubiri egale cu diferenţele de drepturi salariale dintre indemnizaţiile/coeficientul de multiplicare aplicat procurorilor de la DNA şi DIICOT şi drepturile salariale încasate efectiv, aceste despăgubiri au fost acordate până la data de 12.11.2009, data intrării în vigoare a legii unice de salarizare, au fost achitate şi nu au fost incluse în indemnizaţia de încadrare pentru a produce o majorare a acesteia. Aşadar, dispoziţiile acestor sentinţe şi-au încetat aplicabilitatea la momentul intrării în vigoare a noilor legi de salarizare, în baza cărora Ministerul Justiţiei a emis noi ordine de salarizare.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul - reclamant a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, iar pe fond, respingerea acestuia ca nefondat.

Excepţia nulităţii recursului a fost respinsă de instanţă, astfel cum rezultă din practicaua prezentei decizii.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, raportat la criticile formulate de recurentul - pârât şi la motivul de recurs de ordine publică invocat de instanţa de control judiciar, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în următoarele limite şi pentru următoarele considerente:

Preliminar, se reţine faptul că a fost citată în cauză Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care s-a subrogat în drepturile şi obligaţiile pârâtului Ministerul Justiţiei, în baza art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară.

În primul rând, în ceea ce priveşte susţinerile privind greşita respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, Înalta Curte reţine că cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 4.11.2020, dar prin cererea de chemare în judecată nu se solicita instanţei obligarea pârâtului la plata unor drepturi salariale pentru a fi aplicabile prevederile C. civ. menţionate de recurent.

Obligaţia de plată a drepturilor salariale a fost dedusă deja judecăţii în dosarele x/2019 şi y/2020, iar prin cererea introductivă prezentă se solicită emiterea unui ordin de salarizare care să corespundă drepturilor salariale deja stabilite în aceste dosare, în care problema dreptului reclamantului a fost tranşată în mod definitiv.

În aceste condiţii, având în vedere şi împrejurarea că excepţia prescripţiei nu mai are o natură juridică imperativă, în mod corect prima instanţă a respins excepţia prescripţiei în raport cu temeiurile invocate de pârât prin întâmpinare.

Pe fondul recursului, Înalta Curte reţine că prin sentinţa civilă nr. 341/11.03.2020, pronunţată în dosarul x/2019, pârâţii Ministerul Justiţiei, Tribunalul Bucureşti şi Curtea de Apel Bucureşti au fost obligaţi la recalcularea indemnizaţii de încadrare a reclamantului conform Legii nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016, începând cu data de 16.12.2016 şi în continuare, prin valorificarea unui coeficient de multiplicare de 19.00; să plătească reclamantului diferenţele dintre drepturile salariale începând cu data de 16.12.2016 şi în continuare prin valorificarea unui coeficient de 19.00 şi venitul efectiv plătit, sumă actualizată cu indicele de inflaţie, precum şi cu dobânda legală penalizatoare aferentă.

Prin decizia numărul 1130/21.07.2020, Curtea de Apel Ploieşti a respins apelurile formulate ca neîntemeiate.

Prin sentinţa civilă nr. 924/23.07.2020 a Tribunalului Dâmboviţa, pronunţată în dosarul nr. x/2020, definitivă la data pronunţării în prezenta cauză, pârâţii Tribunalul Bucureşti şi Curtea de Apel Bucureşti au fost obligaţi la recalcularea indemnizaţiilor de încadrare ale reclamaţilor, printre care şi reclamantul din prezenta cauză, conform Legii nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016, începând cu data de 31.01.2017 şi în continuare, raportat la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON, cuantum ce cuprinde majorarea de 25 % prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016 pentru completarea şi modificarea O.U.G. numărul 57/2015; plata către reclamanţi, printre care şi reclamantul din prezenta cauză, începând cu data de 31.01.2017 şi în continuare a diferenţelor de drepturi salariale dintre venitul calculat potrivit unei valori de referinţă sectorială de 605,225 RON şi venitul efectiv plătit, drepturi actualizată cu indicele de inflaţie, precum şi dobânda legală penalizatoare aferentă până la data plăţii efective.

Prin urmare dreptul subiectiv la plata unui salariu care să ţină seama de coeficientul de multiplicare 19,000 şi VRS de 605,225 RON, precum şi data de la care se impune recalcularea, a fost definitiv stabilit, argumentele pârâtului referitoare la legalitatea stabilirii acestora fiind chestiuni soluţionate prin hotărârile judecătoreşti menţionate.

În acest context, Înalta Curte reţine că în conformitate cu art. 74 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 303/2004:

"(1) Pentru activitatea desfăşurată, judecătorii şi procurorii au dreptul la o remuneraţie stabilită în raport cu nivelul instanţei sau al parchetului, cu funcţia deţinută, cu vechimea în magistratură şi cu alte criterii prevăzute de lege. (2) Drepturile salariale ale judecătorilor şi procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de prezenta lege. Salarizarea judecătorilor şi procurorilor se stabileşte prin lege specială (…)".

Potrivit dispoziţiilor Anexei V, cap. VIII art. 8 alin. (2) al Legii nr. 153/2017 "(2) Indemnizaţiile de încadrare şi celelalte drepturi ale judecătorilor, procurorilor, magistraţilor-asistenţi, inspectorilor judiciari şi ale personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor şi ale personalului de instruire de la Institutul Naţional al Magistraturii şi Şcoala Naţională de Grefieri se stabilesc, după caz, de ministrul justiţiei, de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii, de inspectorul şef al Inspecţiei Judiciare, directorul Institutului Naţional al Magistraturii şi al Şcolii Naţionale de Grefieri sau de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu excepţia cazurilor în care, prin lege specială sau prin prezenta lege, se prevede altfel. (...)"

Potrivit art. 13 din H.G. nr. 652/2009 "În exercitarea atribuţiilor sale, ministrul emite ordine şi instrucţiuni scrise.(…)"

Întrucât reclamantul se află în posesia unor hotărâri judecătoreşti definitive prin care s-a stabilit dreptul de salarizare a acestuia prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,000 şi VRS de 605,225 RON, precum şi data de la care se impune recalcularea, în mod corect a reţinut prima instanţă că, în aplicarea prevederilor Anexei V la Legea nr. 153/2017 şi a dispoziţiilor H.G. nr. 652/2009, pârâtul Ministerul Justiţiei avea obligaţia de a proceda la emiterea ordinului individual de salarizare, prin calcularea indemnizaţiei de încadrare cu luarea în considerare a unui coeficient de multiplicare 19începând cu 16.12.2016 şi o valoare de referinţă sectorială de 605,225 începând cu data de 31.01.2017.

Nu sunt relevante argumentele recurentului-pârât din memoriul de recurs privind reţinerea greşită a autorităţii de lucru judecat, care de altfel nici nu a fost reţinută de prima instanţă ca urmare a îndeplinirii triplei identităţi astfel cum în mod eronat susţine recurentul, întrucât reclamantul nu a solicitat emiterea unui ordin de salarizare în executarea hotărârilor judecătoreşti deţinute, ci emiterea unui ordin de salarizare privind drepturile sale salariale prin raportare la obligaţia pârâtului Ministerul Justiţiei de calculare şi plată a acestora, astfel cum a fost stabilită prin sentinţa nr. 341/11.03.2020 şi nr. 924/23.07.2020 ale Tribunalului Dâmboviţa.

În schimb, Înalta Curte constată că sunt întemeiate susţinerile recurentului-pârât cu privire la necesitatea aplicării Legii nr. 153/2017, cu trimitere la dispoziţiile art. 38 alin. (6) din această lege.

În acest sens, Înalta Curte constată că prin Decizia 15/2021 din 28 iunie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii şi publicată în Monitorul Oficial nr. 921 din 27 septembrie 2021, prin care s-a statuat că:

"În interpretarea unitară a dispoziţiilor art. 38 alin. (3) lit. a) şi alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la art. 4 şi 5 din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V la aceeaşi lege, suma sporurilor acordate personalului auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea nu trebuie să depăşească limita prevăzută de art. 25 din aceeaşi lege, raportată la ordonatorul de credite care stabileşte drepturile salariale."

Prin această decizie obligatorie, s-a stabilit în mod definitiv şi dincolo de orice dubiu că prin sintagma "fără a depăşi limita prevăzută la art. 25", care se regăseşte în cuprinsul art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017, se instituie interdicţia stabilirii şi acordării unui cuantum al sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, peste limita de 30 % din suma salariilor de bază, în măsura în care personalul respectiv îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

S-a mai statuat de asemenea că indicarea nivelului maxim nu exclude posibilitatea ca nivelul sporurilor, stabilite şi acordate de fiecare ordonator de credite, să fie inferior nivelului maxim prevăzut de art. 4 şi 5 din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017, ca urmare a aplicării limitei prevăzute de art. 25 alin. (1) din legea-cadru.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, va casa în parte sentinţa recurată şi, în rejudecare, va obliga recurenta-pârâtă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la emiterea unui nou ordin în care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită prin luarea în considerare a unui coeficient de multiplicare 19 începând cu 16.12.2016 şi o valoare de referinţă sectorială de 605,225 începând cu data de 31.01.2017, cu respectarea dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, menţinând în rest sentinţa civilă recurată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 584 din 19 aprilie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi, rejudecând:

Obligă recurenta-pârâtă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la emiterea unui nou ordin în care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită prin luarea în considerare a unui coeficient de multiplicare 19 începând cu 16.12.2016 şi o valoare de referinţă sectorială de 605,225 începând cu data de 31.01.2017, cu respectarea dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Menţine în rest sentinţa civilă recurată.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 28 februarie 2023.