Judicial assistants' salary reclassification claim upheld against Ministry of Justice; VRS calculation must include court-ordered increases

Şedinţa publică din data de 28 februarie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Călăraşi, secţia Civilă sub nr. x/2019, la data de 12.02.2019, reclamanţii A. şi B., asistenţi judiciari în cadrul Tribunalului Tulcea, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, şi Tribunalul Tulcea, au solicitat: reîncadrarea şi recalcularea salariului brut lunar, respectiv a indemnizaţiei brute lunare ce se cuvine magistraţilor, prin includerea procentului de 4%, respectiv 8% prevăzut de O.G. nr. 13/2008, precum şi a procentului de 10% prevăzut de Legea nr. 293/2015, respectiv VRS 405 RON+4%+4,5%+10%, rezultând astfel o V.R.S. de 484,18 RON, începând cu data de 11.02.2016 şi până la zi, dar şi pentru viitor, până la apariţia unor dispoziţii legale contrare pentru reclamanta A. şi începând cu data de 09.07.2018 şi până la zi, dar şi pentru viitor, până la apariţia unor dispoziţii legale contrare pentru reclamantul B., plata diferenţelor de drepturi salariale calculate pe baza valorii de referinţă sectorială de 484,169 RON începând cu data de 11.02.2016 şi până la zi, dar şi pentru viitor, până la apariţia unor dispoziţii legale contrare, pentru reclamanta A. şi începând cu data de 09.07.2018 şi până la zi, dar şi pentru viitor, până la apariţia unor dispoziţii legale contrare; pentru reclamantul B., actualizarea diferenţelor salariat cu indicele de inflaţie precum şi cu dobânda legală penalizatoare începând cu data scadenţei fiecărei diferenţe salariale lunare în parte şi până la data plăţii efective a acestor diferenţe salariale.

Prin sentinţa civilă nr. 287/09.04.2019, Tribunalul Călăraşi a respins excepţiile necompetenţei materiale şi lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului Ministerul Justiţiei, invocate de pârâtul Ministerul Justiţiei; a admis acţiunea şi a obligat pârâţii la reîncadrarea reclamanţilor şi recalcularea indemnizaţiei brute de încadrare lunare cuvenite fiecărui reclamant, prin includerea procentului de 4%, respectiv 8% prevăzut de O.G. nr. 13/2008, precum şi a procentului de 10% prevăzut de Legea 293/2015, respectiv VRS 405 RON +4%+4,5%+10%, rezultând astfel VRS de 484,10 RON, începând cu data de 11.02.2016 pentru reclamanta A. şi cu data de 09.07.2018 pentru reclamantul B.; a obligat pârâţii să plătească reclamanţilor diferenţele salariale dintre veniturile acordate prin prezenta sentinţă şi veniturile efectiv plătite, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.

Împotriva sentinţei nr. 287/09.04.2019, pronunţată de Tribunalul Călăraşi, secţia Civilă a declarat apel pârâtul Ministerul Justiţiei.

Prin decizia civilă nr. 4314/08.10.2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis apelul formulat de apelantul-pârât MINISTERUL JUSTIŢIEI, a anulat sentinţa apelată, a admis excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Călăraşi şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 05.03.2020, sub nr. x/2020.

Prin sentinţa civilă nr. 362 din data de 05.06.2020 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Bucureşti şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii MINISTERUL JUSTIŢIEI şi TRIBUNALUL TULCEA, în favoarea Tribunalului Călăraşi.

Ivindu-se conflictul negativ de competenţă a fost sesizată, în baza art. 135 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal pentru soluţionarea acestuia.

Prin decizia nr. 3762/22.07.2020, Înalta Curte a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii B. şi A. şi pârâţii Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Tulcea în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 07.10.2020, sub nr. x/2020*.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 96 din 29 ianuarie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiţiei ca neîntemeiată; a admis excepţia rămânerii fără obiect în ceea ce priveşte capetele de cerere având ca obiect reîncadrarea şi recalcularea indemnizaţiei brute lunare privind pe reclamantul B., începând cu data de 09.07.2018, şi plata diferenţelor de drepturi salariale, începând cu data de 01.12.2019; a respins capetele de cerere având ca obiect reîncadrarea şi recalcularea indemnizaţiei brute lunare privind pe reclamantul B., începând cu data de 09.07.2018, şi plata diferenţelor de drepturi salariale, începând cu data de 01.12.2019, ca rămase fără obiect; a admis excepţia rămânerii fără obiect în ceea ce priveşte capetele de cerere având ca obiect reîncadrarea şi recalcularea indemnizaţiei brute lunare privind pe reclamanta A., pentru perioada ulterioară datei de 30.11.2016, şi plata diferenţelor de drepturi salariale, începând cu data de 01.12.2019; a respins capetele de cerere având ca obiect reîncadrarea şi recalcularea indemnizaţiei brute lunare privind pe reclamanta A., pentru perioada ulterioară datei de 30.11.2016, şi plata diferenţelor de drepturi salariale, începând cu data de 01.12.2019, ca rămase fără obiect; a admis cererea formulată de reclamanţii A.

şi B., în contradictoriu cu pârâţii MINISTERUL JUSTIŢIEI şi TRIBUNALUL TULCEA, în rest; a obligat pârâtul Ministerul Justiţiei la reîncadrarea şi recalcularea indemnizaţiei brute lunare a reclamantei A., aferentă perioadei 11.02.2016-30.11.2016, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 484,169 RON; a obligat pârâţii la plata către reclamanta A., începând cu data de 11.02.2016 până la data de 01.12.2019, a diferenţei de drepturi salariale dintre venitul calculat potrivit valorii de referinţă sectorială de 484,169 RON şi venitul efectiv plătit, actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii, precum şi dobânda legală penalizatoare calculată de la data scadenţei fiecărei obligaţii de plată şi până la data plăţii efective; a obligat pârâţii la plata către reclamantul B., începând cu data de 09.07.2018 până la data de 01.12.2019, a diferenţei de drepturi salariale dintre venitul calculat potrivit valorii de referinţă sectorială de 484,169 RON şi venitul efectiv plătit, actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii, precum şi dobânda legală penalizatoare calculată de la data scadenţei fiecărei obligaţii de plată şi până la data plăţii efective.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiţiei, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Mai întâi, recurentul - pârât a susţinut că pentru a respinge excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei cu privire la pretenţiile constând în obligarea la plata diferenţelor salariale, prima instanţă a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, coroborate cu cele ale art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, respectiv art. 6 pct. VII.3 din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei.

O primă observaţie care se impune este că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a vizat exclusiv capătul de cerere privind obligarea Ministerul Justiţiei la plata diferenţelor salariale solicitate, iar nu posibilitatea intimaţilor-reclamanţi de a contesta, potrivit procedurii speciale, ordinele de salarizare, în contradictoriu cu emitentul acestor, şi de a solicita reîncadrarea.

Nu se poate confunda raportul litigios supus cenzurii instanţei, care este un raport de drept administrativ, stabilit între intimaţii-reclamanţi şi Ministerul Justiţiei, care a tras şi competenţa instanţei de contencios administrativ, cu raportul de muncă în al cărui conţinut intră obligaţia de plată a salariului şi a eventualelor diferenţe salariale, incumbând exclusiv celuilalt pârât chemat în judecată, Tribunalul Tulcea.

În acest sens a invocat considerentele Deciziei nr. 13 din 13.06.2016 pronunţată în Dosarul nr. x/2016 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a subliniat că interesul atragerii în proces şi a ordonatorului principal de credite, pe motiv că ar reprezenta o garanţie a executării obligaţiei de plată ce revine instituţiei/autorităţii publice cu care este stabilit raportul de serviciu, nu este unul legitim, câtă vreme atribuţiile prevăzute de lege în materia repartizării creditelor bugetare, alocării şi stabilirii destinaţiei acestora nu cuprind o obligaţie de garanţie sau de despăgubire a ordonatorului principal de credite, care să constituie fundamentul pretenţiilor deduse judecăţii.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, recurentul - pârât a arătat că Ministrul Justiţiei a emis Ordinul nr. 4988/C/2019, în temeiul dispoziţiilor art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi ale prevederilor art. 74 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ţinând seama de faptul că, în sistemul justiţiei, prin hotărâri judecătoreşti definitive, a fost acordată valoarea de referinţă sectorială de 484,18 RON.

În aplicarea OMJ nr. 4988/C/2019, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, au fost emise OMJ nr. 5290/C/20.12.2019, prin care au fost stabilite, începând cu data de 01.12.2019, drepturile salariale individuale ale asistenţilor judiciari în raport de o valoare de referinţă sectorială de VRS de 484,18 RON, precum şi OMJ nr. 344/C/24.08.2020, prin care drepturile salariale individuale ale asistenţilor judiciari au fost recalculate în raport de o valoare de referinţă sectorială de VRS de 484,18 RON pentru perioada 01.12.2016-30.11.2019.

Astfel, în mod corect, prima instanţă a constatat că au rămas fără obiect pretenţiile exprimate, însă doar cele privind reîncadrarea ulterioare datei de 01.12.2016, din vreme ce au fost recunoscute şi asumate prin acte administrative.

În schimb, a considerat că reclamanta A. este îndreptăţită la reîncadrarea şi recalcularea indemnizaţiei brute lunare aferente perioadei 11.02.2016-30.11.2016, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 484,169 RON.

În acest context, soluţia adoptată prin OMJ nr. 5021/C/2019 a avut în vedere tocmai recunoaşterea şi recalcularea drepturilor salariale în mod retroactiv, însă cu respectarea termenului de prescripţie.

Aceeaşi soluţie a fost, de altfel, adoptată şi de Consiliul Superior al Magistraturii, prin Decizia nr. 365/26 septembrie 2019, prin care s-a prevăzut în mod expres că plata diferenţelor salariale se realizează după asigurarea fondurilor necesare în bugetul CSM şi cu respectarea termenului de prescripţie, calculat de la data emiterii acestei decizii.

În condiţiile în care OMJ nr. 4988/C/2019 şi OMJ nr. 334/C/2020 nu au fost contestate de intimata-reclamantă sub acest aspect, în mod distinct sau chiar în cadrul acestui dosar, aceasta nefăcând nicio precizare sau completare a acţiunii sub acest aspect, iar ordinul nu a fost anulat în parte, respectiv cu privire la data de când s-a dispus recalcularea drepturilor salariale prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 484,18 RON, acesta trebuie să-şi producă efectele aşa cum a fost emis.

Totodată, în mod greşit prima instanţă a obligat şi la plata dobânzii legale penalizatoare, aferentă diferenţelor salariale acordate.

Dobânda penalizatoare reprezintă dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă, având funcţia de a sancţiona neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a unei obligaţii la scadenţă.

În acest sens sunt şi considerentele Deciziei ÎCCJ nr. 21/2015, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că dobânzile penalizatoare datorate de stat pentru executarea cu întârziere a obligaţiilor de plată pot fi solicitate pentru termenul de 3 ani anterior datei introducerii acţiunii, însă în condiţiile existenţei unui titlu care stabileşte obligaţia de plată a unei sume de bani, iar executarea acestuia este amânată. Aşadar, "problema naturii juridice a dobânzilor de tipul celor solicitate în cauza pendinte a fost rezolvată prin recursul în interesul legii soluţionat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 2/2014, care, în aplicarea dispoziţiilor art. 1082 şi 1088 din C. civ. din 1864, respectiv art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza I şi art. 1.535 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, cu modificările ulterioare, a apreciat că pot fi acordate daune-interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata eşalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar în condiţiile art. 1 şi 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011."

Astfel, nu ne aflăm în prezenţa unei hotărâri judecătoreşti care a obligat la plata unor drepturi băneşti şi care nu a fost executată, în ciuda caracterului executoriu, în speţă tinzându-se la obţinerea unei hotărâri judecătoreşti care să oblige la plata unor drepturi salariale, acestea neputând fi purtătoare de dobânzi penalizatoare pentru un interval de timp anterior momentului stabilirii dreptului prin hotărâre judecătorească.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, raportat la criticile formulate de recurentul - pârât şi la motivul de recurs de ordine publică invocat de instanţa de control judiciar, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Preliminar, se reţine faptul că a fost citată în cauză Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care s-a subrogat în drepturile şi obligaţiile pârâtului Ministerul Justiţiei, în baza art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară.

În primul rând, în ceea ce priveşte susţinerile privind greşita respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive astfel cum a fost invocată de recurentul-pârât, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, în mod corect reţinând judecătorul fondului că aceasta parte are calitate procesuală pasivă, dat fiind calitatea acestuia de ordonator de credite, emitent al ordinelor de salarizare.

În continuare, Înalta Curte reţine că salarizarea personalului din sistemul bugetar a fost stabilită prin Legea nr. 284/2010 (în prezent abrogată prin Legea nr. 153/2017), care a suferit o serie de modificări şi completări până la abrogare.

Prin Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la data de 09.04.2015, a fost aprobată O.U.G. nr. 83/2014, cu următoarele modificări şi completări:

"1. La articolul 1, după alin. (5) se introduce un nou alineat, alin. (5^1), cu următorul cuprins: (5^1) Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii."

Aşadar, prin acest act normativ s-a stabilit obligaţia egalizării indemnizaţiilor pentru personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice la nivelul maxim aflat în plată în cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii.

Ulterior, prin art. 1 şi 2 din Legea nr. 293/2015 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 83/2014, a fost stabilită o majorare cu 10% a indemnizaţiilor de încadrare inclusiv pentru familia ocupaţională de funcţii bugetare "Justiţie".

Prin art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, publicată în Monitorul Oficial nr. 923 din 11 decembrie 2015, s-a stabilit că: "În anul 2016, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2015, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii şi nu se aplică valoarea de referinţă şi coeficienţii de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuţi în anexele la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare."

La data de 01.07.2016 a intrat în vigoare O.U.G. nr. 20/2016 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, fiind introdus art. 31 prin care se prevede: "Prin excepţie de la prevederile art. 1 alin. (1), începând cu luna august 2016, personalul plătit din fonduri publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază/indemnizaţiilor de încadrare mai mic decât cel stabilit la nivel maxim pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, după caz, va fi salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice respective, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii." Având în vedere diferenţele nejustificate ale veniturilor din sistemul bugetar, pentru persoane care îşi desfăşurau activitatea în aceleaşi condiţii, prin acest act normativ s-a stabilit obligaţia egalizării nivelului veniturilor în raport de nivelul maxim aflat în plată.

La data de 31.08.2016 a fost adoptată O.U.G. nr. 43/2016, prin care a fost modificată O.U.G. nr. 57/2015 astfel:

"La articolul 3^1, după alin. (1) se introduc patru noi alineate, alin. (1^1) - (1^4), cu următorul cuprins:

(1^1) Sintagma «fiecare funcţie» prevăzută la alin. (1) reprezintă funcţiile prevăzute în aceeaşi anexă, capitol, literă, număr şi număr curent în Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare.

(1^2) În aplicarea prevederilor alin. (1), pentru stabilirea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice respective, se iau în considerare numai drepturile salariale prevăzute în actele normative privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice şi nu se includ drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti."

Înalta Curte observă că prin acest act normativ a fost modificat principiul egalizării indemnizaţiilor în raport de nivelul maxim existent, stipulându-se că acest nivel se va stabili fără a se ţine seama de drepturi salariale stabilite prin hotărâri judecătoreşti.

Prin decizia nr. 794/2016 din 15 decembrie 2016, fiind sesizată cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor O.U.G. nr. 57/2015, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 31alin. (1^2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare sunt neconstituţionale.

În soluţionarea prezentei cauze prezintă relevanţă considerentele 25-32 din Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, prin care forul constituţional a reţinut că hotărârile judecătoreşti prin care s-a recunoscut majorarea indemnizaţiei de încadrare a magistraţilor reclamanţi în cauzele respective au aplicabilitate generală, întrucât prin acestea nu s-au recunoscut anumite drepturi în baza unor situaţii de fapt particulare, ci s-au interpretat norme de lege cu aplicabilitate generală. În continuare, Curtea Constituţională a stabilit că efectul constatării neconstituţionalităţii art. 31 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015, introdus prin O.U.G. nr. 43/2016, îl reprezintă calcularea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare la care se face egalizarea prin includerea drepturilor stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti (considerentul 32).

Prin urmare, instanţa de control constituţional a stabilit modalitatea în care se va face aplicarea dispoziţiilor legale, consecutiv constatării caracterului neconstituţional al normelor cu examinarea cărora a fost învestită, în sensul extinderii beneficiilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti individuale întregii categorii profesionale şi familii ocupaţionale, aceasta fiind unica modalitate de înlăturare a inechităţilor constatate în sistemul de salarizare a personalului bugetar.

În speţă, reclamanţii au indicat şi au depus la dosar, în susţinerea acţiunii, hotărâri judecătoreşti definitive - sentinţa civilă nr. 4002/03.07.2017, pronunţată de Tribunalului Cluj, secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, conflicte de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. x/2017; sentinţa civilă nr. 1177/22.10.2018, pronunţată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. x/2018.

Aşadar, în cauză s-a dovedit că la nivelul familiei ocupaţionale au fost stabilite niveluri salariale prin raportare la VRS în cuantum de 484,18 RON, începând cu data de 01.12.2015, prin majorarea cu 10% a VRS conform Legii nr. 293/2015.

Aplicarea unitară şi generală a dispoziţiilor legale incidente în materia salarizării reprezintă mijlocul de înlăturare a inechităţilor din sistemul de salarizare al personalului bugetar, scop urmărit de legiuitor şi la edictarea art. 1 alin. (51) din Legea nr. 71/2015, privind aprobarea O.U.G. nr. 83/2014, prin care s-a stabilit obligaţia egalizării indemnizaţiilor pentru personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice la nivelul maxim aflat în plată în cadrul acelei autorităţi/instituţii, dispoziţii care, potrivit Deciziei nr. 23/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, se aplică şi familiei ocupaţionale "Justiţie". În acelaşi sens trebuie avute în vedere şi dispoziţiile O.U.G. nr. 20/2016.

Nu în ultimul rând, trebuie subliniat considerentul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 749/2016, potrivit căruia "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare (…) trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătoreşti şi să fie acelaşi pentru tot personalul salarizat potrivit dispoziţiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiaşi categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice."

Astfel fiind, Înalta Curte constată că este legală soluţia instanţei de fond, prin care s-a reţinut că reclamanta A. are dreptul la plata începând cu data de 11.02.2016 până la data de 01.12.2019, a diferenţei de drepturi salariale dintre venitul calculat potrivit valorii de referinţă sectorială de 484,169 RON şi venitul efectiv plătit, actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii, precum şi dobânda legală penalizatoare calculată de la data scadenţei fiecărei obligaţii de plată şi până la data plăţii efective, iar reclamantului i s-a recunoscut acelaşi drept, doar că începând cu data de 09.07.2018 până la data de 01.12.2019.

În speţă sunt incidente şi dispoziţiile art. 1535 din C. civ. conform cărora, în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până la momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau în cel prevăzut de lege, dobânda legală urmând a fi stabilită conform art. 2 şi art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum si pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar.

În conformitate cu art. 1381 alin. (3) din C. civ., în cazul executării cu întârziere a obligaţiei de plată a unei sume de bani, indiferent de izvorul contractual ori delictual al obligaţiei, daunele-interese sub forma dobânzii legale se datorează, fără a se face dovada unui prejudiciu şi fără ca principiul reparării integrale a prejudiciului sa poată fi nesocotit.

Prin urmare, art. 1531 şi art. 1535 din C. civ. consacră principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor şi, cum obligaţia de plată a dobânzii izvorăşte din lege (răspunderea civilă delictuală) intimaţii-reclamanţi sunt îndreptăţiţi şi la plata dobânzii legale penalizatoare calculate de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată până la data plăţii efective, ce se impune a fi calculată în raport de diferenţele salariale rezultate din recalculare, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflaţie, în vederea asigurării reparării integrale a prejudiciului cauzat prin întârzierea plăţii despăgubirii cuvenite.

Înalta Curte reţine că este relevantă în acest sens Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2/2014 din 17 februarie 2014 (Completul competent să judece recursul în interesul legii), publicată in Monitorul Oficial, Partea I, nr. 411 din 3 iunie 2014, în care s-a reţinut că plata dobânzii legale acoperă beneficiul de care a fost lipsit creditorul (lucrum cessans), dând astfel expresie principiului reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, principiu consacrat de art. 1531 alin. (1), alin. (2) teza I şi art. 1535 alin. (1) din C. civ. din 2009.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală şi urmează să o menţină în consecinţă, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta - pârâtă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 96 din 29 ianuarie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 28 februarie 2023.