Insurer's challenge to arbitration upheld: arbitral award quashed and remanded to ordinary courts for lack of arbitration agreement

Şedinţa publică din data de 27 aprilie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin hotărârea arbitrală nr. 98 din data de 10 iunie 2021, pronunţată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Institutionalizat - Sediul Zonal Craiova, în dosarul nr. x/2021, s-a admis acţiunea A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. şi a fost obligată pârâta la plata sumei de 728,83 RON, reprezentând contravaloarea facturii de reparaţie a autoturismului, neachitată, s-a admis renunţarea la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere, iar pârâta a fost obligată şi la plata sumei de 1550 RON, reprezentând cheltuieli arbitrale.

Împotriva acestei hotărâri arbitrale a formulat cerere în anulare pârâta B. S.A., iar prin sentinţa nr. 20 din 18 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, în dosarul nr. x/2021, s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei, invocată din oficiu şi s-a declinat competenţa soluţionării cauzei privind anularea Hotărârii arbitrale nr. 98/10.06.2021 pronunţată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat - Sediul Zonal Craiova în dosarul nr. x/2021, formulată de reclamanta B. S.A., în contradictoriu cu A., în favoarea Curţii de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Prin sentinţa nr. 100/2022 din 7 septembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, a fost respinsă acţiunea în anularea hotărârii arbitrale nr. 98 din data de 10 iunie 2021, pronunţată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat - Sediul Zonal Craiova, în dosarul nr. x/2021, formulată de reclamanta B. S.A., în contradictoriu cu pârâta A.. Totodată, a fost obligată reclamanta B. S.A. să plătească pârâtei A. suma de 1500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamanta B. S.A.

În drept cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 613 alin. (4) şi art. 488 alin. (1), pct. 3,5 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta solicită admiterea recursului, reţinerea cauzei spre rejudecare, iar pe fond, admiterea acţiunii în anulare.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta arată că în mod incorect s-a dat eficienţă prevederilor art. 7 alin. (3) şi (4) din cadrul Normei nr. 18/2017 privind procedura de soluţionare a petiţiilor referitoare la activitatea societăţilor de asigurare şi reasigurare şi a brokerilor de asigurare, în sensul că a reţinut posibilitatea consumatorilor de a se adresa unei instanţe arbitrale fără a exista o convenţie specifică în acest sens şi prin extinderea acestor prevederi şi faţă de unităţile reparatoare, ce au calitatea de profesionişti comercianţi, iar nu de consumatori.

Recurenta arată că sfera de aplicare a dispoziţiilor a art. 7 alin. (3) din Norma nr. 18/2017 este redată chiar în cuprinsul acesteia şi include societăţile de asigurare, brokerii, asiguraţii, contractanţi, beneficiarii sau persoanele prejudiciate şi reprezentanţii acestora, norma neprevăzând posibilitatea ca unitatea reparatoare care nu are contract cu asigurătorul, să poată invoca direct aplicabilitatea sa.

Dispoziţiile textului de lege menţionat creează doar o posibilitate teoretică a părţilor de a se adresa unei instanţe arbitrale, cu condiţia ca o astfel de instanţă să fie agreată printr-o clauză compromisorie sau printr-o convenţie arbitrală.

Judecarea cauzei de către Tribunalul arbitral în lipsa unei convenţii arbitrale atrage nulitatea hotărârii astfel pronunţate, dispoziţiile art. 7 alin. (3) din Norma nr. 18/2017 neavând caracter special, derogatoriu de la dispoziţiile ce reglementează funcţionalitatea unei clauze compromisorii sau a unei convenţii arbitrale.

Recurenta mai arată că dispoziţiile legale menţionate prevăd doar posibilitatea de a opta pentru jurisdicţia arbitrală, iar nu şi obligativitatea acesteia care nu este susţinută de niciun text legal, iar recurenta a ridicat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului arbitral.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 coroborat cu pct. 5 C. proc. civ. se arată că, în lipsa unei convenţii sau clauze arbitrale, părţile nu puteau în mod legal să deducă disputa spre soluţionare unei instanţe private, prin urmare instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 541, art. 548, art. 550 C. proc. civ. şi art. 23 alin. (5) din Legea nr. 132/2017, pronunţând o hotărâre lovită de nulitate.

Recurenta arată că instanţa de apel a nesocotit normele procedurale de ordine publică ce recunosc competenţa instanţelor de drept comun.

Analizând decizia recurată în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenta B. S.A. este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi invocat de recurentă are în vedere situaţia în care hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta susţine că hotărârea este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material ce guvernează materia arbitrajului, întrucât între societatea recurentă şi societatea pârâtă nu a existat o convenţie arbitrară scrisă, aspect ce reglementează instituţia arbitrajului, condiţia existenţei unei convenţii arbitrale fiind esenţială pentru sesizarea legală a instanţei arbitrale şi atragerea competentei acesteia în soluţionarea litigiului.

În raport de această argumentare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată incidenţa în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi nu a celui indicat de recurentă, întrucât se invocă aplicarea greşită a unor norme de drept procesual, respectiv cele referitoare la arbitraj şi nu de drept substanţial, impunându-se calificarea corespunzătoare.

Criticile recurentei sunt întemeiate, întrucât instanţa nu a ţinut cont de faptul că arbitrajul, potrivit dispoziţiilor din Cartea a IV-a, Titlurile I şi II C. proc. civ., se organizează şi se desfăşoară potrivit convenţiei arbitrate încheiate între părţi, cu respectarea principiului libertăţii de voinţă a acestora, sub rezerva respectării ordinii publice, a bunelor moravuri, precum şi a dispoziţiilor imperative ale legii.

Conform Deciziei Curţii Constituţionale nr. 100 din 7 martie 2017, arbitrajul constituie o excepţie de la principiul, potrivit căruia, înfăptuirea justiţiei se realizează prin instanţele judecătoreşti şi reprezintă acel mecanism juridic eficient, menit să asigure o judecată imparţială, mai rapidă şi mai puţin formală, confidenţială, finalizată prin hotărâri susceptibile de executare silită.

Prin urmare, părţile pot stabili, prin convenţia arbitrată sau printr-un act adiţional încheiat ulterior, normele privind constituirea tribunalului arbitral, numirea, revocarea şi înlocuirea arbitrilor, termenul şi locul arbitrajului, normele de procedură pe care tribunalul arbitral trebuie să le urmeze în judecarea litigiului şi, în general, orice alte norme privind buna desfăşurare a arbitrajului.

În acest context, instanţa de apel a soluţionat acţiunea în anulare făcând o aplicare greşită a prevederilor anterior menţionate, prin aceea că a dat prevalenţă dispoziţiilor art. 7 alin. (3) şi (4) din Norma ASF nr. 18/2017 privind procedura de soluţionare a petiţiilor referitoare la activitatea societăţilor de asigurare şi reasigurare şi brokerilor de asigurare şi recunoscând, astfel, ca legală învestirea Tribunalului arbitral în absenţa unei convenţii arbitrale astfel cum aceasta este reglementată prin art. 548 şi urm. C. proc. civ.

Cu privire la Norma ASF nr. 18/2017, se poate observa din chiar titlul actului că aceasta reglementează, în principal, "procedura de soluţionare a petiţiilor referitoare la activitatea societăţilor de asigurare". După ce detaliază modalitatea de derulare a unei asemenea proceduri, la art. 7 alin. (3) din Normă se afirmă că "în vederea soluţionării pe cale amiabilă a disputelor dintre societăţi, brokeri şi asiguraţi, contractanţi, beneficiari, persoane prejudiciate sau reprezentanţii acestora, la solicitarea uneia dintre părţi, se utilizează metodele alternative de soluţionare a litigiilor, prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare". Se pune astfel accent pe faptul că soluţionarea amiabilă sau prin intermediul metodelor de soluţionare alternativă a litigiilor se face cu respectarea dispoziţiilor legale privitoare la acestea şi că, prin aceasta, nu limitează dreptul părţilor de a se adresa instanţelor de judecată abilitate.

Fără a nega posibilitatea rezolvării unor asemenea categorii de litigii prin intermediul unor proceduri de soluţionare alternativă a litigiilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că această cale rămâne deschisă părţilor doar în condiţiile încheierii în scris a unei convenţii arbitrale, printr-un act normativ cu forţa juridică a Normei ASF neputându-se deroga de la dispoziţii de principiu ale C. proc. civ., care reglementează tocmai modalitatea în care poate interveni jurisdicţia alternativă, fiind de esenţa procedurii arbitrale.

Prin urmare, în soluţionarea acţiunii în anulare devenea incident motivul prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., potrivit căruia, hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată prin acţiune în anulare atunci când "tribunalul arbitral a soluţionat litigiul fără să existe o convenţie arbitrală sau în temeiul unei convenţii nule ori inoperabile". În raport cu cele menţionate anterior, se impunea ca motivul de anulare să fie admis.

În acest context se reţin ca fondate şi criticile recurentei întemeiate pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. conform căruia casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, în condiţiile în care competenţa soluţionării cauzei aparţine instanţelor de drept comun.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 497 coroborat cu art. 613 alin. (3) lit. a) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă B. S.A. împotriva sentinţei nr. 100/2022 din 07 septembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, cu consecinţa casării deciziei atacate şi a hotărârii arbitrale 98 din data de 10 iunie 2021, pronunţată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Institutionalizat - Sediul Zonal Craiova, în dosarul nr. x/2021, şi trimiterii cauzei spre soluţionare instanţei de drept comun competente.

În cazul de faţă, instanţa competentă în soluţionarea în primă instanţă a cauzei având ca obiect despăgubiri rezultate dintr-un raport juridic de asigurare RCA este Judecătoria Buftea, în raport cu dispoziţiile art. 107 alin. (2) C. proc. civ., ce reglementează competenţa de drept comun din punct de vedere teritorial pentru judecata în primă instanţă, în sensul că, în absenţa unei norme contrare, instanţa competentă este cea de la sediul pârâtei, respectiv sediul pârâtei B. S.A., care este în Voluntari, judeţul Ilfov.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă B. S.A. împotriva sentinţei nr. 100/2022 din 07 septembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă A.

Casează decizia atacată şi hotărârea arbitrală nr. 98 din 10 iunie 2021 pronunţată de Tribunalul de Arbitraj Instituţionalizat-Sediul Zonal Craiova în dosarul nr. x/2021.

Trimite cauza pentru competentă soluţionare Judecătoriei Buftea.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 aprilie 2023.