Abusiveness of unilateral currency risk assumption clause and limits of hardship adaptation in restructured credit agreements.

Şedinţa publică din data de 27 aprilie 2023

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 14 noiembrie 2017 sub nr. x/2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A. să se constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a următoarelor clauze contractuale: art. 2.14 din actul adiţional nr. x din data de 22.06.2009 la contractul de credit nr. x din 13.11.2007; art. 2.16 din actul adiţional nr. x din data de 17.09.2010 la contractul de credit nr. x din 13.11.2007; art. 2.3.1 ultima teza din actul adiţional nr. x din data de 19.10.2011 la contractul de credit nr. x din 13.11.2007; art. 4 din actul adiţional nr. x din data de 16.01.2013 la contractul de credit nr. x din 13.11.2007; art. 2.14 din actul adiţional nr. x din data de 22.06.2009 la contractul de credit nr. x din 13.11.2007; art. 2.16 din actul adiţional nr. x din data de 17.09.2010 la contractul de credit nr. x din 13.11.2007; art. 2.16 din actul adiţional nr. x din data de 19.10.2011 la contractul de credit nr. x din 13.11.2007; art. 6 din actul adiţional nr. x din data de 16.01.2013 la contractul de credit nr. x din 13.11.2007, toate aceste clauze cu acelaşi conţinut, respectiv:

"Împrumutatul declară că a fost informat că suma lunară de plată (echivalentul în RON a sumei lunare de plată) poate să crească pe viitor ca urmare a posibilităţii creşterii cursului de schimb valutar şi/sau al creşterii ratei dobânzii creditului" şi, pe cale de consecinţă, repunerea părţilor în situaţia anterioară.

De asemenea, reclamanta a solicitat, în temeiul art. 970 C. proc. civ. şi a deciziei nr. 62/2017 (punctele 45-49), adaptarea pentru viitor a contractului de credit nr. x din 13.11.2007, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la scadenţa finală a contractului de credit, în sensul:

a) conversiei soldului şi a tuturor accesoriilor sale în RON, la cursul din momentul contractării + maxim 20%, respectiv, un curs maxim de 2,5164 RON, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată,

b) stabilirii unei dobânzi fixe de 3,5% sau a unei dobânzi variabile calculată după formula ROBOR la 3 luni plus o marjă de 2%, dobândă ce se va aplica până la data scadenţei finale a contractului de credit,

c) recalculării sumelor de plată ca efect al conversiei în RON de la data introducerii cererii de chemare în judecată şi restituirii sumelor achitate în plus (reprezentând diferenţa între cursul din data plăţii şi cursul conversiei), de la data introducerii cererii şi până la implementarea efectivă a conversiei de către bancă.

Prin sentinţa civilă nr. 1880 din 18 iunie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea formulată de reclamanta A. ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A. solicitând rejudecarea fondului cauzei şi schimbarea în tot a sentinţei atacate în sensul admiterii capetelor de cerere I şi II din cererea de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 2101A/2021 din 28 decembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost admis apelul declarat de apelanta A. împotriva sentinţei civile nr. 1880 din 18 iunie 2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a fost admisă în parte cererea şi s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei cuprinse în art. 6 din Actul adiţional nr. x/16.01.2013 la contractul de credit x/13.11.2007 şi art. 6 din Actul adiţional nr. x/16.01.2013 la contractul de credit nr. x/13.11.2007 privind asumarea riscului modificării sumei de plată ca urmare a variaţiei cursului de schimb valutar. Au fost menţinute în rest dispoziţiile sentinţei atacate.

Împotriva acestei decizii, pârâta B. S.A. a declarat recurs principal, iar reclamanta A. a declarat recurs incident.

Prin memoriul de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta B. S.A. a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate prin care a fost constatat caracterul abuziv al ambelor clauze de la art. 6 din actele adiţionale nr. x/16.01.2013 la cele două contracte de credit, clauze care conţin asumarea de către consumator a riscului valutar; trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti, în temeiul art. 497 C. proc. civ., iar în subsidiar, dacă s-ar reţine cauza spre rejudecare, solicită respingerea apelului reclamantei şi schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerii acţiunii în ceea ce priveşte cele două clauze evocate, privind asumarea de către consumator, a riscului valutar, cu cheltuieli de judecată.

În acest sens, se arată că instanţa de apel a aplicat în mod diferenţiat prevederile aceluiaşi art. 4 din Legea nr. 193/2000, unor clauze similare în conţinut, respectiv a considerat că nu au caracter abuziv clauzele din primele 6 acte adiţionale, clauze prin care consumatorul era informat despre posibilitatea creşterii valorii în RON a ratelor ca urmare a creşterii cursului valutar şi, în acelaşi timp a considerat că ar avea caracter abuziv clauzele de la art. 6 din ultimele două acte adiţionale, pentru faptul că ar conţine suplimentar o asumare expresă a riscului valutar.

Totodată, se susţine că instanţa a încălcat regula care se desprinde din considerentul 61 al Deciziei nr. 431/17.06.2021 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial la data de 27 octombrie 2021, anterior soluţiei date de instanţa de apel.

Astfel, între clauzele din primele 6 acte adiţionale şi clauzele de la art. 6 din ultimele două acte adiţionale nu există o diferenţă de conţinut, sintagma prin care este asumat expres riscul valutar neproducând efecte suplimentare. Prin urmare şi soluţia dată de instanţă trebuia să fie identică cu soluţia dată pentru clauzele din primele 6 acte adiţionale.

Aceasta deoarece, toate clauzele au avut ca obiect informarea consumatorului cu privire la posibilitatea creşterii valorii în RON a ratelor, ca urmare a eventualei creşteri a cursului valutar. Însă cursul valutar nu este un produs al pârâtei, nu este un indicator intern de referinţă în contractul de credit, ci este un element extern contractului, în sensul că banca nu ar putea produce vreo influenţă asupra modului de variaţie a cursului valutar. Astfel, asumarea riscului valutar este obligatorie pentru ambele părţi contractante în fiecare dintre cele 8 acte adiţionale.

Aşadar, prin ultimele două acte adiţionale, consumatorul şi-a asumat expres cursul valutar, însă aceasta nu constituie o modificare de esenţă a clauzei faţă de conţinutul din ultimele 6 acte adiţionale şi nu produce efecte juridice suplimentare care să justifice diferenţierea făcută artificial de instanţa de apel.

Prin asumarea expresă a cursului valutar nu s-au modificat obligaţiile şi drepturile părţilor din contract, ci ele au rămas identice cu drepturile şi obligaţiile din celelalte 6 acte adiţionale, respectiv ambele părţi contractante şi-au asumat cursul valutar, acesta nefiind trecut în sarcina consumatorului. Cursul valutar a rămas şi în sarcina băncii, pentru a fi degrevată de consecinţele cursului valutar, ar fi fost necesar ca în cuprinsul clauzei să fie prevăzut în mod expres acest fapt, al degrevării băncii. Or, în lipsa unei astfel de clauze de degrevare a băncii de consecinţele variaţiei cursului valutar, rămâne valabilă regula, respectiv ca ambele părţi suportă variaţia cursului valutar.

Astfel, din interpretarea considerentului 61 al Deciziei nr. 431/2021 a Curţii Constituţionale se desprinde regula asumării cursului valutar de către consumator la data încheierii fiecărui act adiţional de restructurare. Or, instanţa de apel a încălcat această regulă, deşi decizia Curţii este obligatorie şi exista la data pronunţării hotărârii.

Cu privire la condiţia lipsei negocierii, ca premisă a constatării caracterului abuziv al clauzelor, recurenta susţine că instanţa de apel a aplicat eronat dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Astfel, a reţinut că părţile nu ar fi negociat, întrucât banca este cea care ar fi stabilit modalitatea şi condiţiile în care s-au modificat clauzele contractuale, că reclamanta nu a avut posibilitatea de a cumula eşalonarea la plată cu conversia creditului şi că în corespondenţa anterioară încheierii actelor adiţionale nu s-ar fi discutat despre asumarea expresă a riscului valutar şi că banca nu a făcut dovada schimbării/modificării clauzei din iniţiativa consumatorului.

În acest context, se arată că toate cele 8 acte adiţionale de restructurare sunt rezultatul negocierii între părţi a celor două contracte de credit şi aceasta întrucât banca nu a avut o obligaţie legală sau convenţională de a accepta executarea contractelor în alte condiţii decât cele stabilite prin contractele încheiate în forma iniţială. Este evident că modificarea costurilor si a modalităţii de executare este rezultatul unei negocieri, iar faptul că actele de restructurare au fost modificate în condiţiile băncii nu anulează existenta negocierii. Restructurările au ca obiect reeşalonarea la plată, astfel încât, în funcţie de parametrii acceptaţi ca modificare contractuală, banca trebuie să calculeze restul parametrilor, astfel încât să se respecte normele legale, iar în final să se asigure şi profitul prefigurat.

Cu privire la condiţia dezechilibrului semnificativ, ca premisă a caracterului abuziv al unei clauze, instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile Hotărârii din 16.01.2014 a CJUE invocate în considerentele hotărârii.

Astfel, instanţa a invocat considerentele din hotărârea CJUE, potrivit cărora, la cercetarea dezechilibrului semnificativ, instanţele trebuie să pornească de la norma de drept naţional aplicabilă în lipsa acordului părţilor şi să observe în ce mod clauza contractuală îl pune pe consumator într-o poziţie juridică defavorabilă în raport cu norma de drept naţional în vigoare.

În speţa, instanţa de apel s-a raportat la impreviziune, ca normă de drept naţional şi la efectele asumării exprese a riscului valutar în raport cu instituţia impreviziunii.

Or, aplicarea jurisprudenţei europene este făcută greşit, întrucât faţă de obiectul clauzei şi ceea ce se cercetează a avea caracter abuziv (asumarea expresă a riscului valutar), norma naţională aplicabilă în lipsa acordului părţilor ar fi fost aceea a suportării riscului valutar de către ambele părţi contractuale. Aşadar, la această normă naţională trebuia să se raporteze instanţa de apel şi să cerceteze dacă prin conţinutul clauzei, consumatorul a fost pus într-o situaţie juridică defavorabilă.

Însă, asumarea expresă a riscului valutar de către consumator nu constituie altceva decât regula în domeniu, respectiv asumarea riscului de către ambele părţi; nu s-a prevăzut în contract că banca ar fi degrevată de riscul valutar, sau că, prin asumarea expresă a riscului, consumatorul l-ar suporta în exclusivitate, iar din această perspectivă, clauza respectă regula naţională, consumatorul nefiind plasat într-o altă poziţie juridică decât norma naţională.

Cu privire la condiţia relei-credinţe, ca premisa a caracterului abuziv al clauzelor, instanţa de apel a aplicat greşit Hotărârea CJUE din cauza C415/11 Aziz invocată.

Astfel, instanţa de apel a reţinut în considerente că banca nu a procedat corect şi echitabil faţă de consumator, deoarece nu a prevăzut limitele în care este asumat riscul valutar, astfel încât, în mod rezonabil, nu se poate concluziona că acesta (consumatorul) ar fi acceptat o asemenea clauză în urma unei negocieri individuale.

În opinia sa, recurentă consideră că banca a acţionat în mod corect şi echitabil faţă de consumator; corectitudinea şi echitatea se pot aprecia prin raportare la regula în domeniu, aceasta fiind asumarea riscului valutar de către toate părţile contractului.

Prin recursul incident, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta a solicitat admiterea acestuia, casarea în parte a deciziei atacate sub aspectul menţineri soluţiei instanţei de fond asupra cererii de adaptare a contractului (impreviziune), hotărârea instanţei de apel fiind emisă cu greşita interpretare şi aplicare a teoriei impreviziunii, precum şi a art. 969 şi art. 970 din C. civ. de la 1864 configurate prin Deciziile obligatorii ale Curţii Constituţionale nr. 431/2021 (parag. 61), nr. 432/2021 (parag. 38), nr. 731/2019 (parag. 65) şi nr. 623/2016 (paraq. 98);

În acest sens, recurenta susţine că instanţele de control judiciar sunt obligate să respecte şi să aplice toate deciziile Curţii Constituţionale publicate în Monitorul Oficial anterior pronunţării soluţiei din calea de atac, chiar dacă publicarea s-a produs ulterior datei la care litigiul a fost pornit sau a fost pronunţată hotărârea atacată.

Cu toate acestea, deşi instanţa de apel s-a raportat corect la Deciziile CCR 623/2016, 62/2017, 415/2018 si 731/209, reţinând expres că principiul nominalismului monetar nu constituie o piedică în aplicarea mecanismului impreviziunii în contractile de credit în franci eleveţieni (par. 44 si 49 din decizia 62/2017), că diferenţele de curs valutar de o anumită amploare, sub aspectul cuantumului şi întinderii în timp, pot constituit o situaţie de impreviziune (par. 65 din decizia 731/2019) şi că situaţia personală, financiară/materială a împrumutatului nu poate fi avută în vedere în evaluarea îndeplinirii condiţiilor impreviziunii (decizia 415/2018), în mod nelegal, aceasta nu a avut în vedere şi Deciziile CCR 431 SI 432 din 2021 ce au tranşat problematica impreviziunii în privinţa contractelor de credit în valută supuse restructurării/reeşalonării si nici nu a avut în vedere criteriile prevăzute de parag. 98 din Decizia 623/2016 în evaluarea riscului supraadăugat.

În acest sens, se arată că, în mod nelegal, instanţa de apel a analizat doar creşterea monedei creditului începând cu data Actului adiţional 1 (22.06.2009) până la momentul introducerii acţiunii (14.11.2017), fiind exclusă de la analiză perioada anterioară motivat de faptul că prin acest prim act adiţional s-ar fi realizat o reechilibrare a obligaţiilor contractuale afectate de şocurile de volatilitate (supraaprecierea valutei creditului).

Astfel, din analiza celor două actele adiţionale nr. x/22.06.2009 încheiate în urma unei împrejurări personale se observă că acestea au vizat o restructurare a creditului în sensul în care debitoarei i s-a acordat o perioadă de graţie în interiorul căreia rata lunară a fost diminuată (prin achitarea exclusiv a componentei de dobândă, nu şi a celei de principal), astfel încât să poată fi evitată o eventuală sancţiune contractuală (penalităţi sau chiar declararea scadentei anticipate).

Recurenta susţine că tocmai aceste pretinse înlesniri la plata ofertate de bancă ca soluţii de restructurare au condus la majorarea dezechilibrului contractual şi la situaţia actuală a contractului, respectiv la împrejurarea că la peste 15 ani de la încheierea contractelor (15 ani din 25 ani) debitoarea datorează cu titlu de principal o suma ce reprezintă două treimi din ce a contractat iniţial, iar în echivalentul monedei naţionale o sumă aproape dublă decât cea contractată iniţial (1.142.832 RON faţă de 694.820 RON), fără a face menţiune de componenta de dobândă achitată până în prezent şi rămasă în continuare de achitat.

Astfel, în opinia sa, în mod nelegal, instanţa de apel nu a analizat şi evoluţia obligaţiei totale de plată a debitoarei pe parcursul executării contractului, fiind analizată exclusiv obligaţia de plată lunară a acesteia.

Pretinsele restructurări s-au realizat fără aplicarea vreunei reduceri la sold şi fără a presupune conversia într-o altă monedă, consumatorul fiind în continuare expus diferenţelor de curs valutar.

În acest sens, se arată că intervenţia creditoarei, constând în încheierea actelor adiţionale, fără aplicarea unei reduceri, nu a fost de natură să "echilibreze" contractul într-o asemenea măsură încât să permită împrumutatei executarea obligaţiilor, în mod rezonabil, obligaţia debitorului din contractul de credit fiind în continuare excesiv de oneroasă.

Astfel, prin Deciziile CCR 431 (par. 61) si 432 (par. 38) din 2021 a fost lămurită şi chestiunea aplicabilităţii impreviziunii în raport cu creditele restructurate, Curtea reţinând expres că această instituţie juridică se aplică şi în privinţa creditelor supuse reeşalonării/restructurării.

În raport cu situaţia de fapt dedusă judecaţii, se arată că contractele de credit deduse judecăţii, prin actele adiţionale de restructurare (inclusiv primul), principalul sumei de plată (capitalul), respectiv soldul creditelor nu a format obiectul unei negocieri între părţi, nefiind diminuat.

Aşadar, din interpretarea per a contrario a primei ipoteze ce vizează creditele restructurate din paragraful 38 al Deciziei 432/2021/61 al Deciziei 431/2021 rezultă că în contractele de credit este posibilă invocarea impreviziunii raportat la data încheierii acestora (13.11.2007) şi nu doar raportat la data încheierii actului adiţional nr. x (22.06.2009), dat fiind că nu a existat nicio diminuare a capitalului/soldului creditului la momentul restructurării creditului.

Se mai susţine că, în mod nelegal, instanţa de apel a omis din analiza sa paragraful 61 al Deciziei nr. 431/2021, respectiv paragraful 38 al Deciziei nr. 432/2021, deşi aceste hotărâri ale instanţei de contencios constituţional erau obligatorii la data soluţionării cererii de apel şi chiar au fost invocate de reclamantă.

Aşadar, ignorarea considerentelor obligatorii precitate a condus la o greşită interpretare a operaţiunii de restructurare cuprinsă în actele adiţionale x/2009 şi la o greşită excludere a fluctuaţiei valutare din perioada 2007- 2009 de la analiza, ce a stat la baza raţionamentului juridic expus în hotărârea apelată.

Astfel, în măsura în care instanţa de apel ar fi ţinut cont de cele statuate în deciziile Curţii Constituţionale şi ar fi analizat amploarea fluctuaţiei valutare concret manifestate în contractele de credit deduse judecaţii, în perioada 2007-2017- prezent, ar fi observat că această creştere are un caracter excepţional şi imprevizibil.

Pe cale de consecinţă, întrucât Contractele de credit deduse judecaţii nu se încadrează în niciuna din cele două ipoteze prevăzute de paragraful 61 al Deciziei CCR 431/2021, în cazul acestor Contracte de credit cauza impreviziunii se va raporta la data încheierii acestora (13.11.2008) şi nu la data "restructurări" creditelor prin primul act adiţional (22.06.2009) - ipoteză aplicabilă doar creditelor ce se includ în cele două categorii prevăzute de paragraful 61 al Deciziei evocate.

Astfel, o majorare a cursului de schimb valutar de peste 40%, care se menţine de peste 13 ani, interval de timp în care au fost înregistrate în mod constant creşteri şi în prezent o creştere maximala de 76,67%, care este suportată integral de către reclamantă, reprezintă un eveniment exterior, imprevizibil şi excepţional, cauzator de impreviziune în concepţia paragrafului 65 din Decizia 731/2019.

Recurenta arată că valoarea prestaţiei băncii (punerea la dispoziţie a sumei creditate) a rămas constantă, în timp ce valoarea contraprestaţiei corelative (restituirea de către debitor a sumei creditate) s-a dublat, creându-se un puternic dezechilibru în balanţa contractuală.

Nici acest criteriu nu se regăseşte în cuprinsul evaluării realizate de instanţele de fond, deşi este impus de punctul 98 Dec. 623/2016, nefiind analizat şi luat în calcul de instanţa de apel, care apreciază că "nu sunt relevante aspectele ce vizează creşterea soldului calculat în RON".

Astfel, condiţiile economice existente la momentul încheierii contractului de credit (cursul valutar leu/CHF din 2007) permiteau realizarea voinţei părţilor astfel cum reiese din cele expuse. Condiţiile economice actuale (cursul de schimb din 2017-2022) nu mai permit realizarea voinţei părţilor astfel cum aceasta a fost configurată iniţial, ci determină un dezechilibru direct proporţional între efortul depus de debitor pentru a executa prestaţia şi lejeritatea majorării câştigului creditorului. Aceste noi condiţii economice (independente de voinţa părţilor) conduc la pierderea utilităţii sociale a contractului de credit.

Nici aceste împrejurări nu au fost evaluate de instanţa de apel în analiza riscului supraadăugat, fiind din nou ignorat pct. 98 din Decizia nr. 623/2016.

Prin urmare, concluzia instanţei de apel în sensul neîndeplinirii condiţiei obiective a impreviziunii, ca urmare a evaluării riscului valutar ca nefiind supraadăugat, ci inerent Contractului de credit, nu are la bază o analiză a condiţiilor impuse de punctul 98 din Decizia 623/2016 si punctul 65 din Decizia 731/2021 (singurele criterii legale de care este ţinut judecătorul în analiza impreviziunii).

Prin întâmpinarea depusă odată cu recursul incident, la 6 iulie 2022, reclamanta solicită respingerea recursului declarat de B. S.A. ca nefondat, cu consecinţa menţinerii ca legală (şi temeinică) a deciziei atacate, privind constatarea caracterului abuziv la clauzelor reclamate.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 20.10.2022, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 24.11.2022 au fost admise în principiu recursurile, fiind stabilit termen în sedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea acestuia.

La termenul din data de 27 aprilie 2023, în conformitate cu art. 483 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte a luat în examinare recursurile şi a reţinut următoarele:

Recurenta-pârâtă B. S.A. şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că instanţa de apel a aplicat în mod diferenţiat prevederile aceluiaşi art. 4 din Legea nr. 193/2000, unor clauze similare în conţinut, respectiv a considerat că nu au caracter abuziv clauzele din primele 6 acte adiţionale, clauze prin care consumatorul era informat despre posibilitatea creşterii valorii în RON a ratelor ca urmare a creşterii cursului valutar şi, în acelaşi timp, a considerat că ar avea caracter abuziv clauzele de la art. 6 din ultimele două acte adiţionale, pentru faptul că ar conţine suplimentar o clauză de asumare expresă a riscului valutar.

Potrivit clauzei cuprinse în art. 6 din Actul adiţional nr. x/16.01.2013 la contractul de credit x/13.11.2007 şi în art. 6 din Actul adiţional nr. x/16.01.2013 la contractul de credit nr. x/13.11.2007 împrumutatul declară că a fost informat că suma lunară de plată (echivalentul în RON a sumei lunare de plată) se poate modifica pe viitor ca urmare a posibilităţii variaţiei cursului de schimb valutar şi/sau a variaţiei ratei dobânzii creditului ca efect al variaţiei indicelui de referinţă conform contractului şi îşi asumă acest risc.

În actele adiţionale anterioare sintagma "îşi asumă acest risc" nu era cuprinsă, aceasta fiind adăugată în actele adiţionale nr. x la cele două contracte de credit doar în ceea ce priveşte obligaţiile consumatorului nu şi ale recurentei-pârâte.

Înalta Curte va reţine această critică ca nefondată având în vedere că, astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, conţinutul clauzei cuprinse în art. 6 din Actul adiţional nr. x/16.01.2013 la contractul de credit x/13.11.2007 şi art. 6 din Actul adiţional nr. x/16.01.2013 la contractul de credit nr. x/13.11.2007, constatată ca având caracter abuziv, nu este identică în conţinut cu cele prevăzute prin actele adiţionale anterioare, deoarece conţine o obligaţie suplimentară şi anume asumarea suportării riscului valutar de către recurenta-reclamantă în calitate de împrumutat.

Aşadar, nu a avut loc o aplicare diferenţiată a textului de lege ci una determinată de conţinutul şi efectele concrete pe care le poate produce clauza în discuţie, al cărei conţinut, astfel cum s-a arătat, este diferit.

În consecinţă, clauza reţinută ca fiind abuzivă nu poate fi considerată o simplă clauză de informare, cum greşit susţine recurenta-pârâtă, ci o clauză prin care recurenta-reclamantă îşi asumă suportarea riscul valutar cu consecinţa înlăturării de la aplicare a instituţiei impreviziunii aspect care, raportat la dispoziţiile ce guvernează materia protecţiei consumatorilor, are caracter abuziv.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, din considerentul 61 al Deciziei nr. 431/17.06.2021 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial la data de 27 octombrie 2021, nu rezultă că încheierea actelor adiţionale are drept efect asumarea automată a riscului valutar de către împrumutat ci posibilitatea invocării impreviziunii în situaţia creditelor reeşalonate/restructurate raportat la situaţia juridică creată în urma încheierii unor acte adiţionale la contractul de credit.

Chiar dacă cursul valutar nu este un produs care depinde în mod direct de voinţa recurentei-pârâte, nu se poate susţine că asumarea expresă a riscului valutar nu constituie o modificare de esenţă a clauzei faţă de conţinutul din ultimele 6 acte adiţionale şi nu produce efecte juridice suplimentare care să justifice reţinerea caracterul abuziv al acestei clauze în condiţiile în care instanţa de apel a analizat-o din perspectiva condiţiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 pe care le-a reţinut ca fiind îndeplinite.

Prin asumarea expresă a cursului valutar s-au modificat obligaţiile şi drepturile părţilor din contract, riscul valutar fiind trecut în sarcina consumatorului, inexistenţa unei clauze de degrevare a băncii în privinţa acestei obligaţii neavând efectul aplicării uniforme a acestei clauze în privinţa ambelor părţi, cum greşit susţine recurenta-pârâtă.

Nu pot fi primite nici criticile recurentei-pârâte prin care învederează aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 în ceea ce priveşte condiţia lipsei negocierii, ca premisă a constatării caracterului abuziv al clauzelor, având în vedere că instanţa de apel a făcut aplicabilitatea prezumţiei prevăzute de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 în sensul că profesionistul nu a făcut proba existenţei negocierii în ceea ce priveşte clauza în discuţie, deşi această obligaţie îi incumbă, fiind expres prevăzută de lege.

Înalta Curte reţine că analiza aspectelor de fapt relevate de recurenta-pârâtă referitor la negocierea clauzele reţinute ca fiind abuzive de către instanţa de apel excedează căii de atac a recursului deoarece nu vizează legalitatea hotărârii atacate ci examinarea situaţiei de fapt, respectiv a probelor, aspect care nu intră în competenţa instanţei de recurs.

În acest context se cuvine amintit faptul că simpla semnare a actelor adiţionale fără existenţa unor elemente materiale concrete din care să rezulte că părţile au negociat conţinutul clauzelor, iar consumatorul a putut cunoaşte în mod obiectiv întinderea obligaţiilor asumate, nu reprezintă îndeplinirea obligaţiei de negociere de către profesionist, acesta având sarcina probării negocierii astfel cum s-a arătat.

Înalta Curte va înlătura şi criticile privind neîndeplinirea condiţiilor dezechilibrului semnificativ, ca premisă a caracterului abuziv al unei clauze, şi a relei-credinţe a profesionistului, recurenta-pârâtă susţinând în mod greşit că prin decizia atacată instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile Hotărârii din 16.01.2014 cauza Constructora Principado S.A. împotriva Jose Ignacio Menendez Alvarez şi ale C 415/11 cauza Aziz, pronunţate de CJUE.

Astfel, instanţa a invocat considerentele din hotărârea CJUE, potrivit cărora, la cercetarea dezechilibrului semnificativ, instanţele trebuie să pornească de la norma de drept naţional aplicabilă în lipsa acordului părţilor şi să observe în ce mod clauza contractuală îl pune pe consumator într-o poziţie juridică defavorabilă în raport cu norma de drept naţional în vigoare.

Or, instanţa de apel tocmai acest lucru l-a făcut reţinând că asumarea expresă a riscului valutar doar de către consumator este o clauză abuzivă, iar nu o normă juridică care să urmărească echilibrul contractual sub aspectul proporţionalităţii obligaţiilor asumate.

Recurenta-pârâtă susţine în mod greşit faptul că instanţa de apel s-a raportat la impreviziune ca instituţie juridică atunci când a reţinut crearea dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor prin introducerea unei clauze care viza asumarea exclusivă a riscului valutar de către consumator.

În realitate, instanţa de apel s-a raportat la impreviziune sub aspectul anihilării posibilităţii invocării acesteia de către consumator ca urmare a asumării exprese a riscului valutar, aspect care este subsidiar celui care vizează caracterul abuziv al clauzei, pe care îl confirmă în acest mod.

În consecinţă, aplicarea jurisprudenţei europene este făcută corect, întrucât faţă de obiectul clauzei şi ceea ce se cercetează a avea caracter abuziv (asumarea expresă a riscului valutar), norma naţională aplicabilă în lipsa acordului părţilor este aceea a suportării riscului valutar de către ambele părţi contractuale, or tocmai această consecinţă a fost înlăturată prin clauza constatată abuzivă.

Contrar susţinerilor recurentei, asumarea expresă a riscului valutar de către consumator nu reprezintă regula în domeniul legislaţiei privind protecţia consumatorilor, dimpotrivă regula ce vizează asigurarea echilibrului contractual este reprezentată de asumarea riscului de către ambele părţi.

Astfel cum s-a mai arătat, faptul că în contract nu s-a stipulat că banca ar fi degrevată de riscul valutar, nu are drept efect asumarea acestuia. Din contră, norma expresă de asumare a riscului valutar de către o singură parte are drept efect excluderea celeilalte părţi de la asumarea acestui risc, în cauză recurenta-pârâtă.

Înalta Curte va reţine ca nefondate şi susţinerile recurentei-pârâte privind neîndeplinirea în cauză a condiţiei relei-credinţe a acesteia, ca premisă a caracterului abuziv al clauzelor, instanţa de apel aplicând corect Hotărârea CJUE din cauza C415/11 Aziz prin aceea că a reţinut faptul că banca nu a acţionat în mod corect şi echitabil faţă de consumator, deoarece nu a prevăzut în contract limitele în care acest risc este asumat de acesta, astfel că, în mod rezonabil, nu se poate concluziona că acesta din urmă ar fi acceptat o asemenea clauză în urma unei negocieri individuale.

Aşadar, lipsa limitelor în care a fost operată modificarea clauzei contractuale este un argument solid care justifică examinarea caracterul abuziv al clauzei prin care a fost asumată expres şi necondiţionat suportarea riscului valutar de către consumator, şi ca atare reţinerea ca îndeplinită a condiţiei relei-credinţe din partea recurentei-pârâte.

Prin recursul incident, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel, deşi s-a raportat corect la Deciziile CCR nr. 623/2016, nr. 62/2017, nr. 415/2018 si nr. 731/209, reţinând expres că principiul nominalismului monetar nu constituie o piedică în aplicarea mecanismului impreviziunii în contractele de credit în franci eleveţieni (par. 44 si 49 din Decizia nr. 62/2017), că diferenţele de curs valutar de o anumită amploare, sub aspectul cuantumului şi întinderii în timp, pot constitui o situaţie de impreviziune (par. 65 din Decizia nr. 731/2019) şi că situaţia personală, financiară/materială a împrumutatului nu poate fi avută în vedere în evaluarea îndeplinirii condiţiilor impreviziunii (Decizia nr. 415/2018), în mod nelegal, aceasta nu a avut în vedere şi Deciziile nr. CCR 431 şi 432 din 2021 ce au lămurit problematica impreviziunii în privinţa contractelor de credit în valută supuse restructurării/reeşalonării şi nici nu a avut în vedere criteriile prevăzute de parag. 98 din Decizia nr. 623/2016 în evaluarea riscului supraadăugat.

Înalta Curte reţine că, în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor de aplicare în cauză a impreviziunii, instanţa de apel a analizat situaţia de fapt dedusă judecăţii prin raportare la condiţiile reţinute în cuprinsul jurisprudenţei Curţii Constituţionale, respectiv ale Deciziei nr. 623/2016, sens în care a verificat dacă evenimentul invocat prin cererea de chemare în judecată, referitor la creşterea valorii monedei CHF în raport cu moneda naţională în intervalul cuprins între data încheierii contractului şi data cererii de adaptare reprezintă un eveniment excepţional şi exterior care nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului, dacă acest eveniment a făcut excesiv de oneroasă executarea obligaţiilor contractuale, dacă a avut loc o adaptare a contractului pe parcursul derulării acestuia, precum şi dacă în executarea contractului au fost respectate principiile bunei-credinţe şi echităţii.

Analiza instanţei a vizat şi efectele încheierii actelor adiţionale la contractele de credit prin care au fost restructurate acestea.

În acest sens instanţa de apel a reţinut că prin actele adiţionale nr. x, din data de 22.06.2009, încheiate cu privire la ambele contracte de credit, părţile au convenit o adaptare a contractelor la noile realităţi economice şi personale ale împrumutatului, părţile urmărind echilibrarea contractului şi atenuarea efectelor generate, pe de o parte, de decesul împrumutatului, iar pe de altă parte, de creşterea cursului valutar, motiv pentru care instanţa de apel a luat în considerare efectele Actului adiţional nr. x/22.06.2009, prin care au fost acordate concesii care să echilibreze contractele din punct de vedere al creşterii cursului valutar.

Această concluzie a determinat instanţa de apel să nu aibă în vedere perioada de creştere anterioară încheierii celor două acte adiţionale nr. x din 22.06.2009, ci doar perioada ulterioară acestei date, întrucât contractele au fost adaptate sub aspectul creşterii cursului valutar.

În consecinţă, analiza îndeplinirii condiţiilor impreviziunii s-a raportat nu la data încheierii contractului ci la data ulterioară adoptării Actului adiţional nr. x/22.06.2009, apreciindu-se că o creştere a cuantumului ratelor cu 35% în aproximativ 10 ani nu reprezintă un dezechilibru major al contractului, de natură a atrage incidenţa aplicarea mijloacelor de echilibrare a contractului ca urmare a incidenţei impreviziunii.

Recurenta-reclamantă a contestat modul în care instanţa de apel a verificat îndeplinirea condiţiilor impreviziunii susţinând că în realitate nu a avut loc o adaptare a contractului, iar intervenţia creditoarei, constând în încheierea actelor adiţionale, fără aplicarea unei reduceri, nu a fost de natură să "echilibreze" contractul într-o asemenea măsură încât să-i permită executarea obligaţiilor, acestea fiind în continuare excesiv de oneroase.

Criticile formulate de recurenta-reclamantă nu sunt fondate în condiţiile în care instanţa de apel a analizat impreviziunea prin prisma principiilor cuprinse în par. 98 al Deciziei nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale a României.

Astfel, prin decizia amintită, s-a reţinut că evaluarea intervenirii riscului supraadăugat, adică a riscului care nu a putut face obiectul al unei previzionări de către niciuna dintre acestea, risc care trece dincolo in concreto de puterea de prevedere a cocontractanţilor şi care ţine de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul încheierii contractului trebuie privită şi realizată în ansamblu, prin analiza cel puţin a calităţii şi pregătirii părţilor, a valorii prestaţiilor stabilite prin contract, a riscului deja materializat şi suportat pe perioada derulării contractului de credit, precum şi a noilor condiţii economice care denaturează atât voinţa părţilor, cât şi utilitatea socială a contractului de credit.

Din considerentele deciziei atacate rezultă că instanţa de apel a făcut aplicarea acestor direcţii de analiză examinând efectele creşterii cursului valutar la momentul introducerii cererii (14.11.2017- 3,9876) faţă de momentul încheierii primului act adiţional - 22.06.2009 (2,7998 RON) reţinând că acesta nu reprezintă o creştere imprevizibilă, un eveniment excepţional, care să dezechilibreze contractul şi să permită aplicarea teoriei impreviziunii şi intervenţia instanţei în sensul adaptării acestuia.

În consecinţă instanţa de apel a aplicat deciziile instanţei constituţionale relevante pentru situaţia de fapt dedusă judecăţii, elementele generale de analiză expuse în jurisprudenţa instanţei constituţionale fiind avute în vedere în ceea ce priveşte neîndeplinirii condiţiei obiective a impreviziunii.

Criticile recurentei-reclamante vizând aspectele de fapt nu vor fi analizate având în vedere limitele căii de atac a recursului respectiv nelegalitatea deciziei atacate.

Faţă de considerentele reţinute, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. şi de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 2101A/2021 din 28 decembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. şi de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 2101A/2021 din 28 decembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 aprilie 2023.