Exclusion of cassation for company law nullity actions where appeal is the exclusive remedy

Şedinţa publică din data de 27 aprilie 2023

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 18.05.2016 sub nr. x/2016, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii B. S.R.L., C. şi D., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate nulitatea absolută a hotărârii Adunării Generale a Asociaţilor a B. S.R.L. nr. 1/24.11.2011 şi, pe cale de consecinţă, anularea tuturor actelor subsecvente acesteia; a mai solicitat anularea contractului de cesiune încheiat între A. şi D., ambii în calitate de cedenţi, şi C., în calitate de cesionar, şi a actului constitutiv din 28.11.2011, ca acte subsecvente hotărârii A.G.A. enunţate anterior, şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, cu cheltuieli de judecată.

La 06.07.2016, reclamanta şi-a precizat acţiunea, în sensul că a solicitat constatarea nulităţii absolute a hotărârii Adunării Generale a Asociaţilor a B. S.R.L. nr. 1/24.11.2011 şi, pe cale de consecinţă, anularea tuturor actelor subsecvente acesteia şi radierea menţiunilor efectuate în Registrul Comerţului, anularea contractului de cesiune încheiat în baza sus-menţionatei hotărâri, între cedenţii A. şi D. şi cesionarul C., şi a actului constitutiv din 28.11.2011, precum şi repunerea părţilor în situaţia anterioară.

Prin sentinţa civilă nr. 6536/19.10.2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii de reprezentant a reclamantei şi a anulat acţiunea.

Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 628/30.03.2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul şi a anulat în tot sentinţa apelată, în sensul că a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant legal şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe pentru continuarea judecăţii.

Prin sentinţa civilă nr. 335/13.02.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte acţiunea, a constatat nulitatea absolută a hotărârii Adunării Generale a Asociaţilor a B. S.R.L. nr. 1/24.11.2011, nulitatea absolută parţială a contractului de cesiune de părţi sociale încheiat în baza hotărârii A.G.A. enunţate, în privinţa cesiunii părţilor sociale dintre A. şi C., nulitatea absolută a actului constitutiv al pârâtei B. S.R.L. actualizat la 28.11.2011 şi a repus părţile în situaţia anterioară adoptării hotărârii anterior arătate.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel pârâţii, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

Prin încheierea din 10.01.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia lipsei de interes, invocată de intimata-reclamantă, apreciind că argumentele reprezintă aspecte de fond.

Prin decizia civilă nr. 836/24.05.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul şi a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a respins ca neîntemeiată acţiunea.

Împotriva încheierii din 10.01.2022 şi a deciziei civile, a declarat recurs reclamanta, iar pârâtul C. a formulat recurs incident împotriva deciziei.

Prin memoriul de recurs, reclamanta a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe de apel.

După prezentarea situaţiei de fapt şi a parcursului procesual al cauzei, a arătat că decizia din apel este supusă recursului, în baza art. 460 alin. (3) C. proc. civ., şi că instanţa de apel în mod greşit a reţinut în dispozitiv faptul că ar fi "definitivă".

În motivare, a relevat că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea limitelor efectului devolutiv al apelului, respectiv a regulilor tantum devolutum quantum apellatum şi tantum devolutum quantum iudicatum, prevăzute de art. 477 alin. (1) şi art. 478 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., şi a dreptului la apărare.

Sub acest aspect, a arătat că instanţa de apel nu putea invoca şi reţine direct în motivare existenţa unei simulaţii, în contextul în care nu fusese invocată de părţi şi nici pusă în discuţia părţilor.

În continuare, a susţinut că în etapa apelului au fost invocate două chestiuni esenţiale asupra cărora instanţa trebuia să se pronunţe, respectiv dacă legea care guvernează procura din 17.11.2011 este cea română sau cea a companiilor internaţionale din Seychelles şi dacă actele atacate sunt nule, în raport cu efectele procurii aflate în discuţie.

Potrivit recurentei, reţinând existenţa unei simulaţii, instanţa de apel a înlăturat efectele procurii din 17.11.2011, pe care le-a apreciat "irelevante", în condiţiile în care ele erau esenţiale, iar părţile au avansat teze proprii cu privire la modalitatea în care ar trebui stabilite.

A mai arătat că, niciunul dintre autorii căii de atac a apelului nu au invocat, nici măcar tangenţial, existenţa unei simulaţii, a unui raport juridic public şi a altuia secret. Totodată, dincolo de depăşirea cadrului procesual obiectiv, instanţa de apel a administrat, la momentul deliberării, o serie de probe care nu fuseseră invocate prin cererea de apel şi erau, de altfel, inadmisibile.

În acest context, recurenta a afirmat că instanţa şi-a admis singură propriile "solicitări în probaţiune" din deliberare, fără a le încuviinţa, în prealabil, în mod corespunzător şi le-a conferit efecte decisive în raţionamentul său. Elocvent în acest sens este reţinerea pretinsei "mărturisiri extrajudiciare" a unui terţ, dl. E., cuprinsă în declaraţia acestuia dată în faţa organului de urmărire penală. Or, nici prima instanţă şi nici părţile nu au calificat vreodată o mărturisire extrajudiciară. Mai mult, respectiva declaraţie nici nu poate constitui o mărturisire, în sensul art. 348 şi urm. C. proc. civ., deoarece nu emană de la o parte.

Conchizând, a arătat că au fost încălcate principiile contradictorialităţii, a dreptului la apărare şi a imparţialităţii instanţei, ca element a principiului dreptului la un proces echitabil.

Recurenta a mai afirmat că, în raport cu art. 478 alin. (3) C. proc. civ., invocarea în apel a simulaţiei era inadmisibilă şi că argumentele anterior prezentate se încadrează şi în ipoteza de casare reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a III-a C. proc. civ., de vreme ce instanţa de apel a admis apelul în baza unor motive complet străine de natura cauzei. De altfel, considerentele referitoare la existenţa unei simulaţii sunt lipsite de orice corespondent în considerentele primei instanţe şi în susţinerile părţilor pe parcursul întregului litigiu.

În continuare, recurenta a relevat că, nelegal instanţa de apel a reformat soluţia primei instanţe, în privinţa constatării nulităţii absolute a hotărârii A.G.A. a B. S.R.L. nr. 1/2011, pentru lipsa convocării A., de vreme ce un astfel de motiv de apel nu fusese formulat.

În acest context, a afirmat că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea regulii tantum devolutum quantum apellatum, prevăzută de art. 477 alin. (1) C. proc. civ., şi a autorităţii de lucru judecat a statuărilor corespunzătoare neapelate ale hotărârii de primă instanţă.

Subliniind că a invocat lipsa de interes a apelului, deoarece motivele de apel nu erau susceptibile să conducă la reformarea sentinţei apelate, recurenta a redat un paragraf consemnat în încheierea din 10.01.2022 şi a afirmat că instanţa de apel a omis să o analizeze, în condiţiile în care a calificat excepţia ca fiind o apărare de fond.

Totodată, a reiterat faptul că efectul devolutiv a apelului nu a operat şi cu privire la cauza de nulitate a hotărârii A.G.A. nr. 1/2011, rezultată din lipsa convocării reclamantei, soluţia primei instanţe nefiind atacată sub acest aspect, astfel că instanţa de apel era limitată la ceea ce s-a apelat. Mai mult, curtea de apel a invocat motive străine pentru a reforma un temei de nulitate admis de prima instanţă.

A mai afirmat că, instanţa de apel a completat cererea de apel printr-o generalizare neavută în vedere de apelanţi, iar în lipsa unor critici exprese în apel, aceasta nu putea ab initio să analizeze şi să califice motivele acţiunii ca fiind de nulitate relativă, iar nu absolută. Mai mult, chiar şi în contextul în care instanţa de apel considera că se află în faţa unor motive de nulitate relativă, câtă vreme excepţia prescripţiei nu putea fi admisă, ea era ţinută să le analizeze. Or, procedând în acest sens, prin decizia recurată s-a încălcat şi art. 5 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.

Circumscris motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susţinut că decizia recurată a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material referitoare la convocarea adunării generale a acţionarilor, întrucât instanţa de apel a apreciat eronat că lipsa convocării la adunarea generală a acţionarilor reprezintă un caz de nulitate relativă.

Potrivit recurentei, lipsa convocării sale la adunarea generală a acţionarilor din 24.11.2011 constituie un caz de nulitate absolută a hotărârii A.G.A. nr. 1/2011, nicidecum un caz de nulitate relativă, cum greşit a apreciat instanţa de apel, astfel încât convocarea nu poate fi acoperită, şi nici "suplinită" prin simplul fapt al prezenţei asociaţilor B. S.R.L., reprezentând întreg capitalul social, în lipsa unui act expres de renunţare la dreptul său de a fi convocată.

Evocând aplicarea greşită a art. 195 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 31/1990 şi interpretarea eronată a art. 121 din aceiaşi lege, recurenta a arătat că, simpla prezenţă la adunare a asociaţilor reprezentând întregul capital social, nu este suficientă pentru înlăturarea necesităţii îndeplinirii legale a formalităţilor de convocare, ci ea trebuie dublată de actul de renunţare a fiecărui asociat la dreptul său legal de a fi fost convocat la respectiva adunare.

A mai relevat că, instanţa de apel a reţinut în mod nelegal existenţa unei simulaţii, în urma administrării unor probe inadmisibile pentru dovedirea pretinsului act secret, cu referire la mandatul secret al dl. C. de a adopta hotărârea A.G.A. nr. 1/2011 şi încheia contractul de cesiune părţi sociale.

Sub acest aspect, a arătat că instanţa de apel nu a analizat cerinţele legale pentru existenţa unei astfel de operaţiuni, respectiv existenţa celor două acte juridice (unul real, dar secret şi unul fictiv, dar public), a acordului simulatoriu, respectiv actul secret să fie anterior sau concomitent cu actul public. De altfel, proba simulaţiei presupune dovedirea actelor juridice componente ale acesteia, respectiv actul public, actul secret şi acordul simulatoriu.

Or, potrivit recurentei, instanţa de apel a reţinut existenţa unui presupus mandat secret al dlui. C. acordat de A. de a vota Hotărârea A.G.A. nr. 1/2011 şi de a încheia contractul de cesiune pe baza unei "mărturisiri extrajudiciare" a unui terţ şi a unor pretinse prezumţii judiciare; însă, acest raţionament este nelegal.

Recurenta a mai afirmat că, nu se putea reţine existenţa unei mărturisiri extrajudiciare a dlui. E., deoarece acesta nu este parte în prezentul dosar, iar o astfel de probă nu a fost pusă în dezbatere, cu atât mai mult cu cât părţile şi nici prima instanţă nu s-au referit vreodată la existenţa şi efectele vreunei mărturisiri.

În acest context, a afirmat că este inadmisibilă o astfel de probă, iar regulile de probaţiune aplicabile pentru dovedirea pretinsei simulaţii ar fi trebuit să fie cele de drept comun aplicabile actelor juridice, inclusiv în ceea ce priveşte admisibilitatea lor. În plus, nu există vreun argument juridic pentru care instanţa să dea prevalenţă unei declaraţii extrajudiciare, omiţând administrarea probei cu interogatoriul părţilor.

Totodată, în raport cu argumentele expuse anterior, recurenta a subliniat că decizia recurată este nemotivată, în raport cu exigenţele de la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Un alt set de critici invocate se referă la interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material referitoare la cauza ilicită şi imorală.

Astfel, potrivit recurentei, cauza ilicită şi imorală a actelor atacate reprezintă indubitabil un caz de nulitate absolută, după cum rezultă din dispoziţiile art. 1.283 alin. (2) C. civ., fiind inexplicabil de ce instanţa de apel a hotărât pe cont propriu să se raporteze la un alt motiv de nulitate decât cel invocat, respectiv la un caz particular de conflict de interese, care atrage nulitatea relativă, instituit prin art. 1.304 alin. (1) C. civ.

Evocând art. 1.236 alin. (2) şi (3) şi art. 1.237 C. civ., a arătat că instanţa de apel a refuzat să le aplice, înlăturând în mod nelegal, orice efect al normelor juridice imperative privind necesitatea existenţei unui mandat expres. Mai mult, pretinsul mandat secret pe care l-a invocat instanţa de apel nu este unul expres, astfel încât cauza ilicită şi imorală a actelor atacate nu poate fi înlăturată pe baza efectelor acestuia.

Totodată, potrivit recurentei, contractul cu sine însuşi, la fel ca orice act juridic, este lovit de nulitate absolută în măsura în care este viciat de o cauză ilicită şi imorală, în raport cu dispoziţiile art. 1.283 alin. (2) C. civ., ce pot fi valorificate de orice persoană interesată, pe cale de acţiune sau pe cale de excepţie, conform art. 1.247 alin. (2) C. proc. civ.

Sub acest aspect, a reiterat faptul că prin adoptarea actelor juridice atacate, pârâtul C. a urmărit să îşi însuşească fraudulos părţile sociale ale A. şi să devină asociat unic în cadrul B. S.R.L., cu excluderea recurentei din structura asociaţilor societăţii.

A mai relevat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit art. 1.665 alin. (1) C. civ., subliniind că nu a invocat neexecutarea obligaţiei de plată a preţului, ca temei al nulităţii relative a contractului de cesiune.

În acest sens, a afirmat că în mod eronat curtea de apel a restrâns domeniul de aplicare a fictivităţii preţului la unica ipoteză în care acesta nu este prevăzut formal în contractul de vânzare.

În opinia recurentei, în cauză, a fost făcută dovada clară că, în ciuda prevederii formale a preţului în contractul de cesiune, acesta a fost stipulat fără intenţia de a fi plătit, convenţia fiind încheiată de dl. C. cu sine însuşi; toate aceste considerente sunt pe deplin confirmate şi prin hotărârea din 25.08.2021 a Curţii Supreme din Seychelles, pronunţată în dosarul nr. [2021] SCSC 550 MC 101/2019.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

La 24.10.2022, intimatul-pârât C. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În temeiul art. 491 C. proc. civ., pârâtul C. a formulat recurs incident împotriva considerentelor, solicitând consemnarea faptului că legea aplicabilă procurii din 17.11.2011 este cea din statul respectiv.

În motivare, a arătat că, deşi a reţinut că validitatea deciziei nr. 1/24.11.2011 nu face obiectul judecăţii, instanţa de apel a invalidat, implicit, efectele pe care le-ar putea produce pentru simplul motiv că este subsecventă procurii din 17.11.2011. Or, în aceste condiţii, considerentele instanţei de apel privind efectele hotărârii A.G.A. nr. 1/24.11.2011 sunt supraabundente, astfel că se impune înlăturarea lor.

A mai afirmat că, instanţa de apel a aplicat în mod greşit art. 2.580 şi 2.581 C. civ., reţinând că legea aplicabilă procurii este cea română, în condiţiile în care societatea A. are sediul social în Seychelles, astfel că sunt aplicabile normele legale din Seychelles.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

La 17.11.2022, recurenta A. a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului incident ca nefondat, iar la 21.11.2022 a răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport; nicio parte nu a prezentat punctul de vedere.

Analizând recursul principal, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, reţine următoarele:

Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este acela al legalităţii căilor de atac şi el presupune că părţile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor şi intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege şi astfel nu pot exercita decât căile de atac reglementate legal.

Principiul enunţat este consacrat la nivel constituţional în art. 129 din Constituţia României, iar în C. proc. civ. în art. 457.

Autoarea căii de atac a declarat recurs împotriva încheierii din 10.01.2022 şi a deciziei civile nr. 836/24.05.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, într-o cerere întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 31/1990.

Potrivit art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, astfel cum a fost modificat prin art. III pct. 3 din Legea nr. 310/2018 "în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate până la data de 19 iulie 2017 inclusiv, în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. În procesele pornite anterior datei de 20 iulie 2017 inclusiv şi nesoluţionate prin hotărâre pronunţată până la data de 19 iulie 2017 inclusiv, precum şi în procesele pornite începând cu data de 20 iulie 2017 şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, precum şi în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului".

Aşadar, legiuitorul a suprimat calea de atac a recursului în ceea ce priveşte anumite categorii de litigii, printre care şi cele pentru care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului.

În cauză s-a dedus judecăţii o cerere vizând constatarea nulităţii absolute a hotărârii A.G.A. a B. S.R.L. nr. 1/24.11.2011 şi, pe cale de consecinţă, anularea actelor subsecvente şi radierea menţiunilor efectuate în Registrul Comerţului, cu referire la contractul de cesiune încheiat în baza hotărârii evocate, între cedenţii A. şi D. şi cesionarul C., şi la actul constitutiv din 28.11.2011, şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, în temeiul art. 132 din Legea nr. 31/1990.

În ceea ce priveşte capătul de cerere vizând anularea contractului de cesiune părţi sociale şi a actului constitutiv din 28.11.2011, Înalta Curte subliniază, în dezacord cu afirmaţiile recurentei, că acesta se află în subordonarea primului capăt de cerere, fiind acte subsecvente hotărârii A.G.A. a B. S.R.L. nr. 1/24.11.2011, prin care s-a hotărât vânzarea către pârâtul C. a celor 9.000 de părţi sociale deţinute de A. în cadrul societăţii B. S.R.L., în baza procurii din 17.11.2011.

Înalta Curte nu poate primi argumentele recurentei-reclamante referitoare la admisibilitatea recursului, în sensul că între cele două capete de cerere nu există o relaţie de dependenţă, dat fiind motivele de nulitate proprii şi de sine stătătoare invocate în legătură cu solicitarea de anulare a contractului de cesiune părţi sociale; aceasta, deoarece ele nu pot schimba natura accesorie a celui de-al doilea capăt de cerere, iar pe de altă parte ele sunt indisolubil legate de capătul de cerere principal.

Aşa fiind, cererea de anulare a contractului de cesiune părţi sociale este una accesorie, în sensul art. 30 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit art. 460 alin. (2) C. proc. civ., "dacă prin aceeaşi hotărâre au fost soluţionate şi cereri accesorii, hotărârea este supusă în întregul ei căii de atac prevăzute de lege pentru cererea principală".

Prin urmare, admisibilitatea căii de atac urmează a se determina prin raportare la cererea principală, prin care s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a hotărârii A.G.A. a B. S.R.L. nr. 1/24.11.2011, cerere întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 132 din Legea nr. 31/1990.

Prevederile Legii nr. 31/1990 a societăţilor recunosc, în regulă generală, numai calea de atac a apelului împotriva hotărârilor judecătoreşti.

Această concluzie se desprinde din analiza de ansamblu a legii menţionate mai sus, care stabileşte că hotărârile judecătoreşti pronunţate în soluţionarea unor acţiuni născute cu ocazia înmatriculării ori în perioada funcţionării societăţii sau în soluţionarea unor acţiuni prin care se urmăreşte aplicarea unor sancţiuni [e.g.: art. 60 alin. (1), art. 132 alin. (9), art. 223 alin. (31) şi art. 243 alin. (2) din Legea nr. 31/1990] sunt supuse numai apelului.

În aceste condiţii, instanţa supremă reţine că filosofia Legii societăţilor este în sensul recunoaşterii unei singure căi de atac, respectiv apelul, în materia pe care o reglementează.

În acest context, trebuie subliniat că potrivit art. 132 alin. (9) din Legea nr. 31/1990 hotărârile pronunţate în litigiile vizând anularea/constatarea nulităţii unei hotărâri a adunării generale a acţionarilor sunt supuse numai apelului.

De aceea, Înalta Curte constată, în considerarea tuturor argumentelor expuse, că decizia atacată are caracter definitiv, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

Totodată, având în vedere că încheierea din 10.01.2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă este una premergătoare şi că face corp comun cu decizia dată în apel, Înalta Curte notează că nici aceasta nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

De aceea, recursul exercitat împotriva încheierii 10.01.2022 şi a deciziei pronunţate în apel apare ca fiind inadmisibil.

În ceea ce priveşte recursul incident declarat de pârâtul C., art. 491 C. proc. civ. face trimitere la prevederile din materia apelului, respectiv art. 472-474 din acelaşi cod.

Totodată, art. 491, coroborat cu art. 472 alin. (2) C. proc. civ., statuează:

"Dacă apelantul principal îşi retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, apelul incident prevăzut la alin. (1) rămâne fără efect".

Cum recursul principal declarat de reclamantă a fost respins ca inadmisibil, recursul incident declarat de pârâtul C. împotriva aceleiaşi decizii, va fi respins ca rămas fără efect.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în procedura prevăzută de art. 493 alin. (5) C. proc. civ., dând eficienţă dispoziţiilor sus-menţionate, va respinge ca inadmisibil recursul principal şi constată ca rămas fără efect recursul incident.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul principal declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva încheierii din 10.01.2022 şi a deciziei civile nr. 836/24.05.2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi B. S.R.L. şi D..

Constată ca rămas fără efect recursul incident declarat de recurentul-pârât C. împotriva aceleiaşi decizii.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 aprilie 2023.