Contractual verification limits for counter-guarantees and definition of beneficiary financial difficulty under state aid norms

Şedinţa publică din data de 26 aprilie 2023

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 30.12.2019 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN, în contradictoriu cu pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A., a solicitat să se dispună obligarea pârâtului să plătească în favoarea reclamantului:

(1) contragaranţia în sumă de 1.971.289,64 RON pentru garanţia asumată de reclamant în favoarea A. S.A. în baza scrisorii de garantare nr. 88/16.05.2012;

(2) dobânda legală penalizatoare calculată de la data de 04.01.2017 (dată la care s-a împlinit termenul de 90 de zile de la data de 05.10.2016 - data completării documentaţiei de către reclamant cu adresa nr. x) până la plata efectivă a contragaranţiei datorate;

(3) cheltuielile de judecată ocazionate de prezentul litigiu, respectiv taxa judiciară de timbru, precum şi orice alte cheltuieli care ar putea interveni pe parcursul procesului.

Pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat, faţă de soluţia dată în dosarul nr. x/2017; a ridicat excepţia necompetenţei funcţionale a instanţei, pretinzând, în consecinţă, trimiterea cauzei la Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, care este instanţa competentă după natura litigiului; a invocat excepţia tardivităţii acţiunii, întrucât solicitarea de a recunoaşte dreptul de a se face plata contragaranţiei s-a făcut cu încălcarea termenului prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. b) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004; în subsidiar, pe fond, a solicitat să se respingă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată.

Prin încheierea de şedinţă din data de 28.09.2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins, ca neîntemeiate, excepţiile invocate prin întâmpinare, pentru argumentele arătate în cuprinsul acestei încheieri.

Prin sentinţa civilă nr. 2457/07.12.2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2019, a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Fondul de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN, în contradictoriu cu pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. şi s-a obligat pârâtul la plata sumei de 1.971.289,64 RON reprezentând contragaranţie, la a plăti dobândă legală penalizatoare calculată de la data de 04.01.2017 până la plata efectivă a sumei datorate, precum şi la plata sumei de 30.544,67 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei civile nr. 2457/07.12.2020, pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. a declarat, cu respectarea termenului legal, apel.

Prin decizia civilă nr. 1276A/2022 din 23 septembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-pârât Fondul Român de Contragarantare S.A., împotriva încheierii de şedinţă din data de 28.09.2020 şi a sentinţei civile nr. 2457/07.12.2020, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimatul-reclamant Fondul de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN; a respins, ca neîntemeiată, cererea apelantului-pârât Fondul Român de Contragarantare S.A. vizând obligarea intimatului-reclamant Fondul de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN la plata cheltuielilor de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A., solicitând admiterea căii de atac, casarea în tot a hotărârii recurate şi trimiterea spre rejudecare, precum şi obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a invocat următoarele critici:

1. Instanţa de apel a interpretat si a aplicat eronat prevederile art. 7.4 (2) din Convenţia nr. 1/2010, respectiv art. 8 lit. c) din Norma nr. 1/2010, în coroborare cu art. 969, 970, 977 si 982 din vechiul C. civ., atunci când a stabilit că "dacă s-ar fi dorit de către părţi efectuarea unor verificări suplimentare cocontractanţii ar fi prevăzut în contract în mod expres", întregul mecanism juridic în interpretarea voinţei părţilor şi a scopului Convenţiei a fost viciat, prin raportarea la un singur aspect de ordin formal, Anexa C9 la Convenţie sau B.2 la Normă.

În argumentare, s-a reliefat că obligaţiile prevăzute în anexa C9 la convenţie, trebuie completate şi interpretate sistematic împreună cu normele de drept material din O.U.G. nr. 23/2009 cu privire la mecanismul şi scopul urmărit în acordarea contragaranţiilor, în coroborare cu articolele 969, 970, 977 şi 982 din vechiul C. civ., după voinţa concordantă a părţilor şi în respectarea obiectului convenţiei.

Or, prin raţionamentul său, instanţa de apel a omis practic să dea aplicare celorlalte prevederi convenţionale, invocate de către pârâtă, în interpretarea corectă şi sistematică a reglementărilor aplicabile în cauză.

Astfel, din analiza situaţiilor financiare, s-a constatat că societatea beneficiară B. S.R.L. era în stare de dificultate la data acordării contragaranţiei.

Or, unul dintre criteriile de eligibilitate este ca IMM-ul beneficiar să nu fie considerat "întreprindere în dificultate" la data acordării contragaranţiei.

Susţine că nu a impus reclamantei a face "verificări suplimentare", ci doar a face o analiză situaţiilor financiare aferente ultimelor doua exerciţii financiare încheiate, potrivit prevederilor convenţionale şi europene menţionate.

Astfel, dispoziţiile din Anexa B2 trebuie interpretate sistematic şi teleologic, după voinţa concordantă a părţilor, în respectarea scopului Convenţiei 1/2010 şi al Normei 1/2010, iar nu să interpreteze după sensul strict literal al termenilor, în contradicţie cu art. 969, 970, 977 şi 982 din vechiul C. civ.

În acest sens, pentru a pronunţa o hotărâre justă şi legală, dispoziţiile O.U.G. nr. 23/2009, Ordinul MIMMCMA nr. 1364/23.12.2009 şi Norma nr. 1/2010 trebuie interpretarea sistematic, pentru a ajunge la o înţelegere exactă a raporturilor juridice instituite între părţi prin Convenţia nr. 1/2010 şi pentru a respecta scopul contractului şi a interesului politico-economic pentru care FRC a fost înfiinţată.

În consecinţă, instanţa de apel trebuia să dea aplicare tuturor prevederilor convenţionale în interpretarea lor teleologică şi sistematică corectă, nu doar să se rezume la o simplă anexă din Convenţie, care indică criteriile de eligibilitate ce trebuie respectate şi arată exemplificativ documentele care trebuie verificate, stabilind astfel un raţionament greşit al Normei şi Convenţiei aplicabile.

2. Instanţa de apel nu analizat dispoziţiile cu privire la legislaţia eupropenă care defineşte "starea de dificultate" şi care sunt aplicabile în cauză, raportat la scopul Convenţiei şi Normei de contragarantare.

Unul dintre criteriile de eligibilitate este ca IMM-ul beneficiar să nu fie considerat "întreprindere în dificultate" la data acordării contragaranţiei.

Regulamentul (CE) NR. 1998/2006 din 15 decembrie 2006 privind aplicarea articolelor 87 şi 88 din tratat ajutoarelor de minimis interzice garantarea sau contragarantarea unor întreprinderi în dificultate.

Definiţia întreprinderilor în dificultate este prevăzută de orientările comunitare privind ajutoarele de stat pentru salvarea şi restructurarea societăţilor comerciale aflate în dificultate, publicate în JO C 244, 1.10.2004.

În consecinţă, potrivit Regulamentului (CE) NR. 1998/2006 din 15 decembrie 2006 în coroborare cu Orientările comunicate în domeniul ajutorului de stat la care trimite acesta (JO C 244, 1.10.2004) şi raportat la situaţia de fapt rezultă că beneficiarul B. se alfa în dificultate la momentul acordării contragaranţiei, aspect care îndreptăţeşte pe recurentă la refuzul plăţii.

3. Intimatul-reclamant este în culpă, deoarece nu a respectat obligaţia de diligenţă şi prudenţă şi nu a făcut dovada respectării mandatului acordat de FRC, conform prevederilor Convenţiei de contragarantare nr. 1/2010, acordând contragaranţia unui beneficiar aflat în dificultate.

Obligaţia prevăzută de art. 1540 din vechiul C. civ. a fost preluată la art. 6.1. din Convenţia 1/2010:

"Garantul acordă, monitorizează şi plăteşte garanţiile contragarantate cu diligenţa pe care o practică în cazul garanţiilor pe care le acordă fără această protecţie".

În exercitarea defectuoasă a mandatului acordat, care se subsumează mandatului legal, reclamantul a ignorat datele care rezultau din situaţiile financiare, acordând contragarantia unui beneficiar neeligibil.

Totuşi, în motivare instanţa de apel a reţinut că:

"este judicioasă (...) concluzia primei instanţe conform căreia reclamanta FRC a acţionat cu bună-credinţă în îndeplinirea mandatului acordat de FRC, a respectat prevederile mandatului acordat, cele ale Convenţiei de contragarantare."

Arată că din motivare au fost omise, în mod deliberat, celelalte prevederi contractuale relevante, cum ar fi pct. 5 lit. b) din Anexa la Ordinul MIMMCMA nr. 1364/23.12.2009 privind Condiţiile de acordare a contragaranţiilor de către Fondul Român de Contragarantare S.A.:, Beneficiarii contragaranţiilor sunt întreprinderile care: b) nu se află în dificultate în conformitate cu definiţia stabilită de Liniile directoare privind ajutorul de stat pentru salvarea şi restructurarea întreprinderilor în dificultate nr. 2004/C244/02.".

4. Acordarea garanţiei şi contragaranţiei, plata garanţiei şi executarea contragaranţiei sunt etape distincte prevăzute de Convenţia nr. 1/2010, aspecte pe care instanţa de apel nu le-a reţinut în motivare.

Consideră că prevederile art. 3.1 din Convenţia nr. 1/2010 invocate de către recurent, care stabilesc caracterul irevocabil şi necondiţionat al contragaranţiei se pot interpreta corect numai dacă sunt coroborate cu celelalte prevederi contractuale relative la etapa distinctă a executării contragaranţiei. Cu alte cuvinte, faptul că art. 3.1 din Convenţia nr. 1/2010 stabileşte caracterul irevocabil şi necondiţionat al contragaranţiei nu lipseşte de efecte art. 7.1- 7.8. din Convenţia nr. 1/2010, care prevăd care sunt condiţiile pentru admiterea sau respingerea cererii de executare.

Din Convenţia de contragarantare nr. 1/2010, rezultă cu claritate că părţile au fost de acord că recurenta nu va fi obligată să plătească contragaranţia dacă reclamanta nu a respectat mandatul acordat acesteia.

Susţine că instanţa de apel a avansat opinia eronată potrivit căreia, din moment ce s-a acordat garanţia, în mod obligatoriu trebuie să se acorde şi contragaranţia. Or, nu acesta este sensul legii, din moment ce contragaranţia nu se acordă pentru toate garanţiile, ci numai dacă sunt îndeplinite criteriile de eligibilitate de către IMM-ul beneficiar. Celeritatea acordării garanţiilor nu poate justifica acordarea, din fonduri publice, a unor contragaranţii pentru beneficiari neeligibili.

O dovadă în plus a faptului că beneficiarul se afla în dificultate o constituie şi declanşarea procedurii de insolvenţă în cadrul dosarului nr. x/2013, însă precizează că, potrivit definiţiei legale a întreprinderilor în dificultate, starea de dificultate nu este condiţionată de declanşarea efectivă a procedurilor de insolvenţă, căci o întreprindere poate fi considerată în dificultate şi în cazul în care sunt întâlnite următoarele simptome: creşterea pierderilor, scăderea cifrei de afaceri, creşterea inventarului pe stocuri, supracapacitatea, flux de afaceri în declin, îndatorare crescută şi scăderea sau dispariţia valorii activului net.

În consecinţă, recurentul-pârât susţine că, în baza art. 6.1. din Convenţia nr. 1/2010 FMGCIMM nu trebuia să acorde, ori măcar să nu plătească garanţia contragarantată către finanţator, având în vedere parcursul dezastruos al beneficiarului cu privire la situaţia economică. Precizează că momentul acordării garanţiei contragarantate diferă de momentul plăţii acesteia către bancă şi că la acest din urmă moment al plăţii FNGC1MM trebuia sau putea să cunoască despre starea de dificultate, întrucât şi la această etapă se face o analiză a îndeplinirii criteriilor.

5. Instanţa de apel a aplicat eronat prevederile referitoare la calculul dobânzii legale, având în vedere că potrivit art. 19 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 29/2013:

"Obligaţiile de plată a unor sume de bani rezultând din contractele prevăzute la art. 21 din Legea nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligaţiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesionişti şi între aceştia şi autorităţi contractante au regimul stabilit potrivit clauzelor contractuale şi dispoziţiilor legale în vigoare la data încheierii sau, după caz, modificării acestora."

Altfel spus, art. 21 din Legea nr. 72/2013 prin care a fost introdus alin. (2)1 la art. 3 din O.G. nr. 13/2011, potrivit căruia " (2) În raporturile dintre profesionişti şi între aceştia şi autorităţile contractante, dobânda legală penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 8 puncte procentuale'", text de lege de care se prevalează reclamantul, deşi pe parcursul derulării prezentului litigiu nu 1-a invocat, nu este aplicabil în speţă.

Ca atare, art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 nu este aplicabil în speţă cum în mod eronat a dispus instanţa de fond, ci prevederile art. 3 alin. (2) şi (3) din O.G. nr. 13/2011, pentru argumentele prezentate anterior.

În consecinţă, dacă instanţa va aprecia că recurentul-pârât datorează dobânda legală, solicită ca aceasta să fie calculată conform art. 3 alin. (2) şi (3) din O.G. nr. 13/2011 (rata dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale, diminuat cu 20%).

Prin întâmpinare, intimatul-reclamant FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN a invocat excepţia nulităţii recursului, arătând că se invocă prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă în susţinerea acestui motiv de casare nu se critică o aplicare greşită a normelor de drept material, ci se reiau criticile formulate în cererea de apel. În subsidiar, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului pârâtului, ca nefondat.

Referitor la excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-reclamant în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că excepţia este nefondată, având în vedere că prin cererea de recurs au fost dezvoltate critici de nelegalitate care pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care o va respinge.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând, în cadrul controlului de legalitate, decizia atacată, în raport cu criticile formulate de către recurent şi temeiurile de drept invocate, constată următoarele:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Aceste dispoziţii legale vizează aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situaţii de fapt determinată, interpretarea sau aplicarea greşită a a textului de lege la o anumită situaţie de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.

Astfel cum a fost stabilită în etapele devolutive ale procesului, situaţia de fapt presupune încheierea între părţi a Convenţiei de contragarantare nr. 1/14.04.2010, având ca obiect contragarantarea garanţiilor acordate de reclamant, în calitate de garant beneficiarilor care îndeplinesc condiţiile schemelor de ajutor de minimis.

Conform cererii de executare nr. x/19.03.2014, reclamantul a solicitat de la pârât plata contragaranţiei în cuantum de 1.971.289,64 RON, urmare a plăţii garanţiei de către reclamant prin Ordinul de plată nr. x/06.02.2014.

Pârâtul a refuzat plata contragaranţiei solicitate, invocând faptul că debitoarea se afla în dificultate la data acordării contragaranţiei, reclamantul neîndeplinind în mod corespunzător obligaţiile asumate prin convenţia de contragarantare în sensul de a efectua verificări suplimentare cu privire la situaţia financiară a societăţii garantate.

Criticând sub un prim aspect decizia instanţei de apel, care a menţinut hotărârea primei instanţe, prin care a fost atrasă răspunderea contractuală a pârâtului, s-a invocat în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., greşita interpretare şi aplicare a prevederilor art. 7.4 alin. (2) din Convenţia nr. 1/2010, respectiv art. 8 lit. c) din Norma 1/2010, coroborat cu art. 969, 970, 977 şi 982 C. civ.

În esenţă, se susţine că instanţa de apel trebuia să dea aplicare tuturor prevederilor convenţionale în interpretarea lor teleologică şi sistematică corectă, nu doar să se rezume la anexa C9 la convenţie, care indică criteriile de eligibilitate ce trebuie respectate şi arată exemplificativ documentele care trebuie verificate.

Contrar celor afirmate în memoriul de recurs, curtea de apel a analizat prevederile Convenţiei nr. 1/2010 în acord cu regulile de interpretare aplicabile, raportându-se la art. 7.4 alin. (2) din Convenţia de contragarantare nr. 1/2020, în aplicarea dispoziţiilor art. 969 alin. (1) C. civ., convenţiile legal făcute având putere de lege între părţile contractante.

Prin convenţia lor, încheiată pentru punerea în aplicare a Condiţiilor de acordare a contragaranţiilor, respectiv prin art. 3.1 din Convenţia nr. 1/2010 părţile au convenit că pot fi contragarantate garanţiile care respectă condiţiile de eligibilitate prevăzute în normă, în baza căreia se solicită contragaranţia şi au fost aprobate de garant.

Potrivit art. 7.4 alin. (2) din Convenţia nr. 1/2020, se prevede că pârâtul plăteşte contragaranţia în toate situaţiile în care, din analiza efectuată, rezultă că garantul a acordat contragaranţia conform mandatului primit, potrivit criteriilor de verificate menţionate în anexa C9 la aceasta.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a interpretat în mod sistematic şi teleologic clauzele contractuale, după voinţa concordantă a părţilor şi cu respectarea scopului contractului.

De asemenea, se constată că au fost aplicate corect de către instanţa de apel prevederile legale incidente şi cele ale convenţiei încheiate între părţi, referitoare la aplicarea criteriilor de eligibilitate prevăzute în Norma nr. 1/2010 şi Convenţia nr. 1/2010, precum şi a criteriilor de verificare prevăzute în anexa C9 la convenţie.

Examinând prevederile art. 3.1 şi art. 7.4 alin. (2) din Convenţia nr. 1/2010, Înalta Curte constată că reclamantul avea obligaţia de a acorda contragaranţia, cu respectarea Normei nr. 1/2010 şi a Convenţiei nr. 1/2010 potrivit criteriilor de verificare prevăzute în anexa nr. C9.

Anexa C9 prevede criteriile de verificare la executarea contragaranţiei, iar verificarea criteriului potrivit căruia beneficiarul nu este întreprindere în dificultate, nu se află în procedura de executare silită sau procedura de executare silită a fost suspendată ca urmare a aprobării eşalonării la plata obligaţiilor fiscale, nu se află în procedură de insolvenţă, închidere operaţională, dizolvare, lichidare sau administrare specială, faţă de acesta nu există un ordin de recuperare încă neexecutat privind un ajutor ilegal şi incompatibil cu piaţa comună, se face exclusiv în temeiul înscrisurilor menţionate la pct. 4 din anexă.

Întrucât părţile nu au agreat, prin contractul lor, asupra necesităţii verificării altor documente, nici asupra efectuării unor demersuri suplimentare, Înalta Curte înlătură afirmaţiile recurentului-pârât potrivit cărora prezentarea documentelor din anexa C9 la Convenţie nu este îndestulătoare. Pretinzând ca reclamantul să efectueze verificări suplimentare, recurentul-pârât încearcă să se desprindă de raportul contractual, transferând părţii adverse o obligaţie care se plasează în afara înţelegerii asumate.

Este nefondată şi critica recurentei cu privire la faptul că a fost acordată contragaranţia unui beneficiar aflat în stare de dificultate, devenind astfel ajutor de stat incompatibil cu piaţa comunitară, impunându-se stoparea şi recuperarea acestuia.

Una din condiţiile de eligibilitate care trebuie îndeplinite în mod cumulativ de beneficiarii contragaranţiilor este menţionată de textul art. 8 din Norma nr. 1/2010, lit. c) a acestui articol, impunând condiţia ca beneficiarul contragaranţiei să nu fie considerat "întreprindere în dificultate".

Potrivit dispoziţiilor art. 8 lit. c) din Norma nr. 1/2010, îndeplinirea acestei condiţii urma a fi apreciată prin prisma informaţiilor rezultate din situaţiile financiare ale beneficiarului aferente ultimelor două exerciţii financiare încheiate, acestea fiind analizate potrivit criteriilor din Anexa B.2 la Norma nr. 1/2010, a informaţiilor furnizate de Registrul comerţului şi Buletinul procedurilor de insolvenţă, fiind necesară şi declaraţia pe propria răspundere dată pe formularul din Anexa B la Norma menţionată.

Pe de altă parte potrivit art. 4 lit. b) din Norma nr. 1/2010, parte integrantă din Convenţia de contragarantare, o întreprindere este considerată "în dificultate" în următoarele situaţii: (i) în cazul unei întreprinderi cu răspundere limitată, atunci când se constată pierderea a mai mult de jumătate din capitalul social al acesteia, mai mult de un sfert din acest capital fiind pierdut în ultimele 12 luni; (ii) în cazul unei întreprinderi în care cel puţin o parte din asociaţi răspunde nelimitat pentru creanţele acesteia, atunci când s-a pierdut mai mult de jumătate din capitalul propriu, aşa cum reiese din evidenţele contabile al întreprinderii, mai mult de un sfert din acest capital fiind pierdut în decursul ultimelor 12 luni; (iii) în cazul oricărei întreprinderi, indiferent de forma juridică, care întruneşte condiţiile prevăzute de legislaţia naţională, pentru a face obiectul procedurilor colective de insolvenţă; (iv) în cazul în care niciuna dintre condiţiile prevăzute anterior nu este îndeplinită, o întreprindere este considerată în dificultate dacă cel puţin două dintre condiţiile următoare sunt îndeplinite simultan: cifra de afaceri scade cu mai mult de 50% în anul N (ultimul exerciţiu financiar încheiat) faţă de anul N-2 şi, deopotrivă, datoriile cresc cu mai mult de 50% în anul N faţă de anul N-2 sau pierderile înregistrate sunt cu 50% mai mari în anul N faţă de anul N-2.

Prin urmare, modul de redactare a textelor anterior evocate din Convenţia de contragarantare nr. 1/2010 şi din Norma nr. 1/2010 confirmă argumentele reţinute de instanţa de apel în decizia recurată, în sensul că, momentul la care se verifică de către garant îndeplinirea condiţiilor de eligibilitate, între care şi aceea dacă beneficiarul contragaranţiei este o întreprindere aflată în dificultate, este, în mod logic, momentul acordării acestei contragaranţii, nu un moment ulterior.

Întrucât demersurile pentru verificarea condiţiilor de eligibilitate privind pe beneficiar trebuiau întreprinse de reclamant la momentul acordării contragaranţiei, reprezentat de data de 16.05.2012 a emiterii Scrisorii nr. 88, în mod corect s-a reţinut de către instanţa de apel că intimatul-reclamant nu putea avea în vedere la această dată elementul viitor al declanşării procedurii insolvenţei faţă de beneficiar, aceasta având loc la un an mai târziu faţă de momentul acordării contragaranţiei, respectiv la 14.06.2013.

Astfel de împrejurări ulterioare acordării contragaranţiei, nu puteau fi cunoscute sau prevăzute de intimatul-reclamant în anul 2012, astfel că, în mod corect a constatat curtea de apel că acesta a respectat obligaţiile asumate prin Convenţia de contragarantare nr. 1/2010 privind verificarea criteriilor de eligibilitate ale beneficiarului contragaranţiei.

Afirmaţia potrivit căreia o întreprindere poate fi considerată în dificultate şi în situaţia scăderii "abrupte" a activelor nete nu poate reţinută drept criteriu ce trebuie verificat la pct. 4 lit. b) din Norma nr. 1/2010, în care se face referire la definiţia dată noţiunii de "întreprindere în dificultate" conform "prevederilor capitolului 2, secţiunea 2.1. din Comunicarea Comisiei Europene privind Liniile directoare comunitare privind ajutorul de stat pentru salvarea şi restructurarea întreprinderilor în dificultate".

Prin urmare, curtea de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 969, 970 şi 1073 din C. civ., reţinând cu justeţe că motivele invocate de recurentul-pârât pentru a refuza cererea de executare a contragaranţiei sunt neîntemeiate, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 7.4 alin. (2) din Convenţia nr. 1/2010, conform cărora "FRC plăteşte contragaranţia în toate situaţiile în care, din analiza efectuată, rezultă că GARANTUL: a) a acordat contragaranţia conform mandatului primit(...)."

O altă critică adusă deciziei recurate se referă la aplicarea eronată a art. 6.1 din convenţie, coroborat cu art. 1540 C. civ., conform cărora reclamantul trebuia şi putea să cunoască despre neîndeplinirea criteriilor de eligibilitate ale beneficiarului, în îndeplinirea obligaţiei de diligenţă şi prudenţă în monitorizarea şi plata contragaranţiei.

Textul clauzei pusă în discuţie de către pârât, respectiv art. 6.1 din convenţie, impune ambelor părţi executarea obligaţiilor cu diligenţa unui bun proprietar. Înalta Curte notează că şi pârâtului îi revenea obligaţia de a verifica, o dată cu primirea notificărilor emise de reclamant respectarea clauzelor contractuale, în ceea ce priveşte acordarea contragaranţiilor, sens în care i-ar fi putut pretinde celui din urmă clarificări, anterior confirmării contragaranţiilor notificate.

Conţinutul mandatului a fost stabilit de către instanţa de apel pornind de la voinţa părţilor, exprimată în contractul încheiat, criteriile de verificate fiind în mod expres menţionate în anexa C9, reclamantul având obligaţia de a verifica depunerea declaraţiei pe propria răspundere a beneficiarului.

Pentru pretinsa nesocotire a dispoziţiilor art. 6.1 din convenţie se reţine că mecanismul contractual a fost reglementat de Convenţia nr. 1/2010, care reprezintă legea părţilor şi care stabileşte că pentru verificarea criteriului de eligibilitate referitor la executarea silită se va avea în vedere declaraţia pe propria răspundere.

În ceea ce priveşte critica care se referă la îndreptăţirea pârâtului de a acţiona cu prudenţă şi diligenţă, atât la momentul acordării contragaranţiei cât şi la momentul plăţii acesteia, se apreciază că şi aceasta este nefondată.

Art. 7.4 alin. (2) din convenţie impune şi pârâtului obligaţia de a verifica îndeplinirea cerinţelor de eligibilitate anterior confirmării, iar în aceste condiţii, riscul operaţional nu revine doar garantului.

În situaţia în care pârâtul aprecia că reclamantul era necesar să efectueze verificări suplimentare, trebuia să invoce aceste pretinse obligaţii la momentul notificării din partea reclamantului şi să refuze confirmarea notificării şi să nu permită continuarea acestei proceduri.

Or, în litigiul de faţă Convenţia de contragarantare a trasat reclamantului obligaţia de a verifica îndeplinirea criteriului de eligibilitate doar prin raportare la documentele indicate în anexa C9.

Înalta Curte constată că legislaţia ajutorului de stat nu este incidentă în speţă, având în vedere că scopul înfiinţării Fondului Român de Contragarantare S.A a fost acela de preluare de către acesta a unei părţi din riscul asumat de către Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. şi nicidecum de acordare a unor ajutoare de minimis în baza legislaţiei ajutoarelor de stat. Or, intimatul-reclamant nu şi-a asumat în cuprinsul Convenţiei nr. 1/2020 faptul că va acorda garanţia contragarantată în baza O.U.G. nr. 117/2006, ci şi-a asumat doar mandatul prevăzut în Anexa C9 din Convenţia nr. 1/2010.

Susţinerea recurentului conform căreia instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material din O.U.G. nr. 23/2009 cu privire la mecanismul şi scopul urmărit în acordarea contragaranţiilor nu reprezintă o critică de nelegalitate a deciziei recurate, fiind lipsită de relevanţă prin raportare la considerentele reţinute de instanţa de apel.

Înalta Curte subliniază că, invocând clauza privind suportarea doar a riscului de credit al I.M.M.-ului beneficiar, recurenta se detaşează de raportul contractual, opunând obligaţii care excedează înţelegerea asumată, în condiţiile în care partea adversă a făcut dovada respectării mandatului acordat, iar din documentele supuse verificării nu rezulta că beneficiarul nu era eligibil pentru acordarea contragaranţiei, după cum rezultă din statuările instanţei de apel.

Ultima critică adusă deciziei recurate se referă la modul de soluţionare a capătului de cerere accesoriu privind acordarea dobânzii legale penalizatoare.

Se susţine că instanţa de apel a stabilit în mod eronat rata dobânzii potrivit art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011, întrucât în speţă aceste dispoziţii au fost introduse prin Legea nr. 72/2013, obligaţiile de plată deduse judecăţii în prezenta cauză fiind anterioare intrării în vigoare a acestei legi.

Legea nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligaţiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate cu profesionişti şi între aceştia şi autorităţi contractante prin care a fost completată O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală, a intrat în vigoare în aprilie 2013.

Contrar susţinerilor recurentului, Înalta Curte apreciază că în mod corect pârâtul a fost obligat la plata dobânzii legale penalizatoare calculate în temeiul prevederilor art. 1535 alin. (1) şi 1532 alin. (2) lit. d) C. civ., coroborat cu O.G. nr. 13/2011, aceasta nefăcând nicio referire cu privire la prevederile legale mai sus invocate de recurent.

De asemenea, dobânda legală penalizatoare nu se calculează în condiţiile art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, aşa cum pretinde recurentul ("În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabileşte potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%."), întrucât partea exploatează o întreprindere cu scop lucrativ, având în vedere prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 (act normativ în temeiul căruia pârâtul a fost constituit).

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că în cauză nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva deciziei civile nr. 1276A/2022 din 23 septembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva deciziei civile nr. 1276A/2022 din 23 septembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 aprilie 2023.