Objective civil liability for things and the limitation of cassation review to legal errors, excluding reassessment of evidence and fault

Şedinţa publică din data de 26 aprilie 2023

Asupra recursurilor de faţă,

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Specializat Mureş sub nr. x/2016, la data de 17.05.2016, prin precizările făcute în timpul judecăţii şi concluziile scrise, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 441.670 RON, reprezentând contravaloarea bunurilor mobile ce se aflau în imobilul reclamantei şi care au fost distruse de incendiu precum şi obligarea pârâtei la plata sumei de 359.000 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor de reconstrucţie ale imobilului situat în Reghin, Str. x,nr. 12, ambele cu titlu de daune materiale cauzate ca urmare a incendiului produs în data de 21.05.2015, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea de şedinţă din 14 septembrie 2017, prima instanţă a respins ca tardiv formulată, cererea de recuzare a expertei B., depusă de reclamantă la 18 iulie 2017; prin încheierea de şedinţă din 2 noiembrie 2017 a fost respinsă cererea de recuzare a dnei expert B., formulată de reclamantă.

Prin sentinţa nr. 18 din 1 aprilie 2020, pronunţată de Tribunalul Specializat Mureş, s-a respins cererea înaintată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., având ca obiect plata sumei de 800.670 RON, reprezentând daune materiale; s-a respins cererea reclamantei A. S.R.L. pentru acordarea cheltuielilor de judecată; reclamanta A. S.R.L. a fost obligată să plătească pârâtei C. S.A. cheltuieli de judecată în cuantum de 22.200 RON.

Împotriva încheierilor de şedinţă din 14 septembrie 2017 şi 2 noiembrie 2017, precum şi împotriva sentinţei nr. 18 din 1 aprilie 2020 a formulat apel reclamanta A. S.R.L. solicitând schimbarea în tot a sentinţei civile atacate atât în ceea ce priveşte dispozitivul, dar şi considerentele, schimbarea în parte a încheierilor atacate, reducerea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocaţial în cuantum de 22.000 RON solicitat de către intimată.

Prin decizia nr. 286/A din 29 octombrie 2021, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis apelul formulat de către reclamanta A. S.R.L. şi a schimbat hotărârea atacată în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantă şi a obligat pârâta la repararea prejudiciului cauzat acesteia, în cuantum de 502.691 RON, dintre care 359.000 RON, reprezentând valoarea lucrărilor de reconstrucţie efectuate de reclamantă, şi 143.691 RON, reprezentând contravaloarea bunurilor mobile distruse ca urmare a incendiului apărut la sediul pârâtei.

Totodată, a respins apelul împotriva încheierilor din 14.09.2017 şi din 02.11.2017; a obligat intimata la plata în favoarea apelantei a cheltuielilor de judecată în cuantum de 26.136,83 RON, din care 10.116 RON cheltuieli de judecată la fond şi 16.020,83 RON cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii pârâta C. S.A. a formulat recurs, indicând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. şi solicitând admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, cu cheltuieli de judecată.

Recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, că, prin probele administrate, nici în faţa primei instanţe şi nici în apel, nu a fost stabilită cauza prodcerii incendiului.

De asemenea, a arătat că instanţa de apel nu a analizat în nici un fel cauza incendiului şi existenţa legăturii de cauzalitate dintre elementul declanşator al incendiului cu prejudiciul pretins de reclamantă. Or, câtă vreme nu este stabilită cauza producerii incendiului, nu se poate angaja răspunderea pârâtei, pentru că nu se ştie dacă incendiul, din perspectiva declanşării lui, are legătură cu bunul pentru care pârâta ar putea răspunde, respectiv cu materialele din care era construită magazia şi materialele care erau depozitate în magazie.

In mod greşit instanţa de apel a considerat că determinarea locului unde a fost văzut mai întâi focul este suficientă pentru angajarea răspunderii pârâtei, fără a fi determinată cauza incendiului.

Prin rapoartele întocmite în faţa primei instanţe, experţii au analizat ipotezele teoretice ale cauzelor incendiilor în general, cu referire la informaţiile concrete cunoscute despre incendiul ce face obiectul cauzei, însă nu a putut fi stabilită cu certitudine cauza incendiului, ci doar s-a arătat că cea mai realistă ipoteză este arsonul.

Instanţa de apel, în mod greşit reţine că statuările tribunalului cu privire la îndeplinirea condiţiilor angajării răspunderii materiale delictuale a pârâtei şi cele referitoare la suportarea prejudiciului în proporţie de 40 % de către reclamantă, respectiv 60 % de către pârâtă nu au fost atacate cu apel de niciuna dintre părţi şi ar fi intrat în puterea lucrului judecat.

Astfel, în privinţa condiţiilor angajării răspunderii, nefiind stabilită cauza izbucnirii incendiului nu se poate reţine îndeplinirea acestora în sarcina pârâtei recurente.

În privinţa coparticipării părţilor la producerea prejudiciului, motivarea instanţei de apel este cel puţin contradictorie pentru că, pe de o parte reţine că aceasta a intrat în puterea lucrului judecat, deci pârâta poate fi obligată doar la repararea cotei de 60 % din prejudiciu, iar pe de altă parte o obligă la plata cotei de 100 % din suma pretinsă cu titlu de reparaţii efectuate la clădire, respectiv cota de 100 % din bunurile pentru care reţine că a fost dovedită valoarea prejudiciului prin înscrisuri.

Consideră recurenta-pârâtă că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a normelor de drept material, respectiv a reglementărilor referitoare la disciplina în construcţii şi răspunderea delictuală pentru lucruri şi că a acordat apelantei mai mult decât a cerut prin petitele apelului formulat, fiind incidente şi din această perspectivă, prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Faţă de lipsa dovezilor din care să reiasă fără putinţă de tăgadă dinamica producerii incendiului, respectiv cauza izbucnirii acestuia, se impune a se dispune casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea suplimentării probaţiunii pentru a se determina cauza producerii incendiului, ca element definitoriu al răspunderii civile delictuale pentru lucruri.

Un alt motiv de nelegalitate constă în aceea că, instanţa de apel a depăşit limitele investirii sale.

Astfel, recurenta-pârâtă susţine că, prin petitele apelului, reclamanta nu a cerut admiterea cererii introductive.

De asemenea, arată, aşa cum a menţionat şi prin întâmpinarea depusă în apel, că petitele apelului, astfel cum au fost formulate în cele două scripte sunt pe de o parte neclare şi pe de altă parte în contradicţie cu motivele invocate şi probele solicitate.

Din punct de vedere procedural, consideră că instanţa de apel ar fi trebuit să reţină incidenţa prevederilor art. 477 alin. (1) din C. proc. civ.

Faţă de petitele apelului, în opinia recurentei-pârâte, instanţa de apel a fost învestită doar cu o cerere de reducere a cheltuielilor de judecată acordate de prima instanţă, însă s-a pronunţat şi pe fondul cererii introductive.

Instanţa de apel nu a analizat în nici un fel apărările formulate de pârâtă, întrucât în considerentele deciziei nu se regăsesc motivele pentru care instanţa le-a considerat nefondate.

Cu privire la sumele pentru care instanţa de apel a dispus obligarea societăţii pârâte la plată, consideră că hotărârea se fundamentează pe probe administrate cu încălcarea normelor de procedură, străine de natura pricinii şi cu nesocotirea apărărilor societăţii pârâte.

Astfel, instanţa de apel reţine în considerente că prejudiciul constând în contravaloarea lucrărilor de refacere a etajului clădirii reclamantei rezultă din raportul de expertiză întocmit de expertul D..

Or, în condiţiile în care obiectul judecăţii constă în pretenţii solicitate pentru repararea unui prejudiciu cauzat prin distrugerea unor elemente componente ale clădirii, pârâta consideră că raportul de expertiză D. nu poate fi primit ca probă concludentă şi pertinentă pentru soluţionarea cauzei.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că, în mod corect, prima instanţă a constatat că probaţiunea făcută de reclamantă este deficitară, iar culpa îi aparţine acesteia.

Proba cu expertiza în construcţii nu a fost administrată în faţa primei instanţe pentru că reclamanta a renunţat la această probă şi nu a fost corect administrată nici în apel, pentru că nu au fost depuse documentele justificative care să poată fi avute în vedere de expert.

Faptul că reclamanta a cerut şi i s-a încuviinţat în apel o probă la care ea însăşi a renunţat în primul grad de judecată, opinează recurenta-pârâtă o pune în situaţia de a nu putea ataca modul de administrare a acestei probe într-o cale ordinară de atac. În apel, reclamanta nu a adus înscrisuri noi, iar modalitatea de evaluare a prejudiciului nu are legătură cu însăşi prejudiciul, fiind stabilită valoarea de circulaţie pe piaţa imobiliară, iar nu valoarea lucrărilor de reparaţii realizate.

Instanţa de apel a admis în integralitate pretenţiile în valoare de 359.000 RON cu titlu de preţ al reparaţiilor etajului clădirii, modificând practic ceea ce statuase prima instanţă şi nu a fost atacat cu apel, cu privire la cota de 40% din prejudiciu, determinată de fapta reclamantei de a nu fi respectat legislaţia privind disciplina în construcţii şi securitatea la incendii.

Instanţa de apel a acordat reclamantei suma de 143.691 RON, cu titlu de despăgubiri pentru bunurile mobile, afirmativ aflate în clădre şi distruse prin incendiu, reţinând în mod greşit că pentru acestea au fost depuse la dosar dovezi.

Astfel, instanţa de apel face referire în considerente în mod exclusiv la înscrisurile depuse de reclamantă, fără a analiza apărările pârâtei.

Cu privire la cheltuielile de judecată acordate apelantei-reclamante prin decizia atacată, recurenta-pârâtă a susţinut că dovada acestora a fost depusă după închiderea dezbaterilor.

Astfel, la termenul de judecată din 14.09.2021, apelanta a arătat că a depus mai multe înscrisuri cu care îşi dovedea cheltuielile de deplasare şi onorariu, într-un cuantum declarat "în jur de doar 5.000 RON", iar, în Anexa nr. II la concluziile scrise depuse, a ataşat fişa contabilă privind pe furnizorul E., din care ar reieşi plăţi în valoare totală de 12.336 RON, făcute în perioada 10.11.2016-16.07.2021. Or, a conchis recurenta-pârâtă, înscrisul ataşat în Anexa II nu mai putea fi depus la dosar după încheierea cercetării judecătoreşti.

Reclamanta A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pârâtei, în raport de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar pe fond a solicitat respingerea acestuia şi obligarea recurentei-pârâte la cheltuieli de judecată.

Odată cu întâmpinarea, reclamanta A. S.R.L. a formulat recurs incident împotriva deciziei nr. 286/A din 29 octombrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

În argumentarea cererii formulate s-au indicat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. şi s-a solicitat admiterea recursului incident, casarea în parte a deciziei recurate, cu consecinţa acordării integrale a daunelor solicitate, cu cheltuieli de judecată.

Primul motiv de nelegalitate pe care recurenta-reclamantă înţelege să îl invoce este art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în privinţa plafonării prejudiciului suportat din nevoia de reconstrucţie a etajului I şi parter asupra imobilului, la suma de 359.000 RON.

În acest sens, s-a susţinut că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură în materia principiului disponibilităţii, respectiv art. 9 C. proc. civ., art. 204 alin. (2) pct. 2 şi pe cele ale art. 487 alin. (4) din acelaşi cod.

Recurenta-reclamantă a apreciat că prin decizia pronunţată s-ar fi impus acordarea de către instanţă a valorii stabilite de dl. Expert D., chiar dacă aceasta este mai mare decât cea indicată în cuprinsul acţiunii.

În condiţiile în care natura pretenţiilor rămâne aceeaşi, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată rămânând neschimbate, cum este cazul de faţă, în care reclamanta solicită acelaşi cost de reconstrucţie al imobilului, acordarea daunelor la valoarea stabilită prin expertiza judiciară nu depăşeşte, în fapt, limitele cu care a fost învestită instanţa de apel.

În egală măsură, nici faptul că valoarea rezultată prin expertiza dlui D. este mai mare, nu se consideră o pretenţie nouă, de vreme ce cuantumul a fost stabilit pornind de la aceiaşi indici.

Deopotrivă, consideră relevante, inclusiv prevederile art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. care stabilesc că nu reprezintă o veritabilă modificare a cererii de chemare în judecată situaţia în care reclamantul măreşte sau micşorează cuantumul obiectului cererii.

De altfel, şi principiul reparării integrale a prejudiciului care guvernează regulile cu ajutorul cărora se determină întinderea reparaţiei datorate de persoana răspunzătoare şi care se aplică reparării tuturor prejudiciilor, cu predilecţie celor materiale impune acordarea tuturor despăgubirilor suferite de către parte, aşa cum prevede art. 1385 alin. (1) C. civ.

Tot un motiv de nelegalitate îl constituie inclusiv încălcarea art. 264 C. proc. civ., referitor la ignorarea probelor, care dovedeau existenţa bunurilor mobile în privinţa cărora reclamanta nu avea facturi de achiziţie în proprietatea societăţii, şi, totodată, care individualizau în concret aceste bunuri.

În acest sens, instanţa a ignorat toate listele de inventar, declaraţiile pe proprie răspundere depuse, listele şi tabelele cu bunuri, declaraţiile martorilor, etc., concluzionând că în lipsa facturilor de achiziţie nu se poate dovedi existenţa bunurilor în proprietatea reclamantei.

Aprecierea probelor nu trebuie doar asumată de către instanţă, ci şi explicată în cuprinsul considerentelor hotărârii întrucât reprezintă pentru părţi una dintre componentele garanţiei de acces la o instanţă.

Pentru aceste motive, aplicarea greşită a normelor procedurale indicate atrage sancţiunea nulităţii pentru această parte din hotărâre.

Subsumat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a realizat, inclusiv, o interpretare eronată a normelor legale de drept substanţial, în ceea ce priveşte ambele sume care au fost reduse, în acest sens fiind relevant art. 1385 alin. (1) C. civ.; instanţa de apel, prin reducerea daunelor, a aplicat în mod eronat aceste dispoziţii atunci când a respins parţial pretenţiile sale, deşi s-a făcut dovada existenţei bunurilor în patrimoniul său.

Circumscris art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a considerat că presupusa motivare a instanţei în privinţa reducerii pretenţiilor sale, este lacunară, fiindu-i reduse pretenţiile exclusiv pentru faptul că atât timp cât bunurile nu ar fi clar individualizate, nu s-ar putea stabili nici proprietatea asupra bunurilor, nici valoarea acestora.

Totuşi, nu se precizează motivul pentru care au fost ignorate toate probele de la dosar din care rezultă faptul că bunurile au existat anterior în proprietatea reclamantei, fiind în mod expres detaliate de martori. Totodată, nu se precizează de ce sunt ignorate complet toate ofertele de pe piaţă depuse de reclamantă cu privire la alte bunuri similare, în dovedirea valorii bunurilor.

Or, a conchis recurenta, obligaţia de motivare a unei hotărâri reprezintă o garanţie a dreptului la un proces echitabil şi trebuie înţeleasă din prisma art. 425 C. proc. civ., ca fiind o obligaţie ce incumbă instanţei odată cu soluţionarea unei cauze, ea fiind încălcată în privinţa reducerii cuantumului daunelor acordate societăţii reclamante.

Din aceste considerente, a apreciat reclamanta, este incident motivul de prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., respectiv hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază şi cuprinde totodată inclusiv motive contradictorii.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea de şedinţă din data de 21 septembrie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu menţiunea că părţile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare; niciuna dintre părţi nu a înţeles să exercite acest drept.

Este de menţionat că, prin încheierea din 16 noiembrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis cererea formulată de petenta C. S.A. şi a dispus suspendarea executării deciziei recurate până la soluţionarea recursului.

Prin încheierea din 18 ianuarie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins excepţia nulităţii recursului pârâtei şi a admis în principiu recursurile acordându-se termen la 22 martie 2023.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

În ceea ce priveşte recursul principal formulat de pârâta C. S.A., întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., acesta va fi respins ca nefondat pentru cele ce urmează:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., invocate de recurenta-pârâtă, casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii; când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, respectiv când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

De la început se impune observaţia că, în ierarhia căilor de atac, recursul este o cale de atac extraordinară, ce are ca obiect decizia prin care s-a soluţionat calea de atac a apelului împotriva sentinţei instanţei de fond, precum şi că recursul, spre deosebire de apel, care este o cale de atac ordinară şi devolutivă, este limitat numai la motivele de nelegalitate ale deciziei instanţei de apel, enumerate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., sub sancţiunea nulităţii prevăzute de art. 489 C. proc. civ.

În consecinţă, Înalta Curte va reţine spre examinare numai acele critici care pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., şi care se referă strict la aspecte de nelegalitate.

Aşa fiind, Înalta Curte va avea în vedere criticile formulate de recurenta-pârâtă care aduc în dezbatere chestiuni de nelegalitate şi care se referă la existenţa unei motivări contradictorii în privinţa coparticipării părţilor la producerea prejudiciului, în sensul că instanţa de apel reţine, pe de o parte, că aceasta a intrat în puterea lucrului judecat, deci pârâta poate fi obligată doar la repararea cotei de 60 % din prejudiciu, iar, pe de altă parte, obligă pârâta la plata cotei de 100 % din suma pretinsă cu titlu de reparaţii efectuate la clădire, respectiv cota de 100 % din bunurile pentru care reţine că a fost dovedită valoarea prejudiciului prin înscrisuri.

Astfel, Înalta Curte constată că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta A. S.R.L. a solicitat angajarea răspunderii civile pentru lucruri a pârâtei C. S.A., în condiţiile art. 1376 coroborat cu art. 1349 alin. (1) C. civ.

Potrivit art. 1376 alin. (1) C. civ. "oricine este obligat să repare, independent de orice culpă, prejudiciul cauzat de lucrul aflat sub paza sa". Aşadar, acest text de lege dispune expres că obligaţia de reparare a prejudiciului în sarcina celui care are paza lucrului este independentă de orice culpă, adică de orice vinovăţie, consacrându-se, astfel, legislativ răspunderea obiectivă, fără culpă.

Caracterul obiectiv al acestei răspunderi rezultă şi din textul art. 1380 C. civ. care stabileşte că în cazul prevăzut de art. 1376 C. civ., alături de răspunderea pentru animale şi ruina edificiului, obligaţia de reparare a prejudiciului nu există doar atunci când este cauzat exclusiv de fapta victimei ori a unui terţ sau este urmarea unui caz de forţă majoră.

Cu alte cuvinte, răspunderea celui care are paza juridică a lucrului este exclusă numai dacă se face dovada inexistenţei raportului de cauzalitate dintre lucru şi prejudiciul suferit de reclamant; proba se face prin dovada că, dimpotrivă, prejudiciul este cauzat exclusiv de un caz de forţa majoră, de fapta victimei sau fapta unei terţe persoane.

Pentru existenţa şi angajarea răspunderii prevăzute de art. 1376 alin. (1) C. civ. trebuie să fie prezente cumulativ trei condiţii, două generale, respectiv un prejudiciu şi raportul de cauzalitate dintre lucru şi prejudiciu, şi una specială care constă în faptul că lucrul care a cauzat prejudiciul este necesar să se afle în paza juridică a unei persoane. Cât priveşte raportul de cauzalitate, se reţine că acesta trebuie să existe între lucru sau aşa-zisul "comportament" al lucrului şi prejudiciu suferit de victimă.

În condiţiile în care participarea lucrului la producerea prejudiciului a fost dovedită, art. 1376 alin. (1) C. civ. prezumă caracterul ei cauzal, mai ales atunci când participarea se obiectivează într-un contact material între lucru şi valoarea vătămată.

Exonerarea de răspundere a păzitorului juridic al lucrului, aşa cum s-a menţionat anterior, are loc numai prin dovada forţei majore, faptei victimei sau faptei unui terţ. Prin urmare, doar în aceste împrejurări, răspunderea pe temeiul art. 1376 alin. (1) C. civ. poate fi înlăturată.

Dacă sunt întrunite condiţiile arătate mai sus, victima are dreptul de a pretinde repararea prejudiciului de către păzitorul juridic al lucrului, între cele două persoane născând-se un raport unilateral de obligaţii civile, în care victima este numai creditor, iar păzitorul juridic al lucrului este exclusiv debitor.

Aşa fiind, întrucât, potrivit prevederilor art. 1376 alin. (1) C. civ., răspunderea pentru lucruri este una obiectivă, independent de orice culpă, şi cum dispoziţiile art. 1380 C. civ. stabilesc cauzele exoneratoare de răspundere în cazul în care proprietarul este chemat să răspundă pentru fapta lucrului său, respectiv fapta victimei înseşi, fapta unui terţ, sau urmare a unui caz de forţă majoră, care, în speţă, nu sunt incidente, aşa cum a reţinut prima instanţă, în mod corect a statuat instanţa de prim control judiciar că analiza tribunalului trebuia să se oprească la verificarea existenţei uneia dintre cele trei cauze exoneratoare de răspundere, singurele care ar fi putut înlătura răspunderea proprietarului magaziei, fără să mai facă o analiză a culpei celor două părţi.

Având în vedere consideraţiile teoretice şi dispoziţiile legale prezentate anterior, câtă vreme instanţa de prim control judiciar a ajuns la concluzia, corectă, de altfel, că analiza culpei nu mai era necesară, Înalta Curte impune părţilor concluzia că aprecierile instanţei de apel cu privire la procentul de culpă reţinut în producerea incendiului au valenţa unor considerente indiferente (supraabundente), astfel că acestea pot lipsi din cuprinsul hotărârii, în condiţiile în care aduc deciziei recurate elemente care nu influenţează în niciun fel soluţia adoptată.

În considerarea celor ce preced, ipoteza motivării contradictorii afirmată de recurenta-pârâtă nu se regăseşte în speţă, şi, ca atare, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., va fi respins ca nefondat.

Cât priveşte criticile recurentei-pârâte prin care se afirmă că instanţa de prim control judiciar a depăşit limitele investirii sale, arătându-se, în esenţă, că prin petitele apelului, reclamanta nu a cerut admiterea cererii introductive, instanţa de apel fiind învestită doar cu o cerere de reducere a cheltuielilor de judecată acordate de prima instanţă, Înalta Curte constată că acestea nu pot fi primite, în condiţiile în care apelanta-reclamantă, potrivit motivelor de apel formulate, a cerut schimbarea în tot a sentinţei civile atacate atât în ceea ce priveşte dispozitivul, dar şi considerentele, prezentând argumente în sensul acestei solicitări.

Aşa cum s-a arătat în debutul analizei căii extraordinare de atac pendinte, formulate de recurenta-pârâtă, Înalta Curte aminteşte că, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Întinderea controlului judiciar este condiţionată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs şi de limitele conferite de dispoziţiile legale, iar simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, la modalitatea în care au fost administrate şi analizate probele, precum şi succinta relatare a situaţiei de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanţei de recurs în raport de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Totodată, este de amintit că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, ca şi asupra concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate.

Astfel, susţinerile recurentei-pârâte în sensul că, prin probele administrate, nu a fost stabilită cauza producerii incendiului, nici în faţa primei instanţe şi nici în apel, şi că, astfel, nu se poate angaja răspunderea pârâtei, sunt aspecte care vizează probatoriul şi situaţia de fapt, iar acestea nu pot fi convertite în chestiuni de nelegalitate pentru a fi examinate de instanţa de recurs.

Criticile recurentei-pârâte în sensul că instanţa de apel nu a analizat în nici un fel apărările sale, întrucât în considerentele deciziei nu se regăsesc motivele pentru care instanţa le-a considerat nefondate, nu pot fi analizate, în condiţiile în care aceste afirmaţii sunt generice, titularul demersului pendinte nearătând, în concret, care sunt acele apărări considerate a fi neexaminate de instanţa de apel.

De asemenea nici criticile referitoare la faptul că raportul de expertiză D. nu poate fi primit ca probă concludentă şi pertinentă pentru soluţionarea cauzei, cele referitoare la proba cu expertiza în construcţii, cele privind modalitatea de evaluare a prejudiciului, care, în opinia recurentei-pârâte, nu are legătură cu însuşi prejudiciul, fiind stabilită valoarea de circulaţie pe piaţa imobiliară, iar nu valoarea lucrărilor de reparaţii realizate, cele prin care se susţine că instanţa de apel a acordat reclamantei despăgubiri pentru bunurile mobile, afirmativ aflate în clădire şi distruse prin incendiu, reţinând în mod greşit că pentru acestea au fost depuse la dosar dovezi, precum şi cele prin care se afirmă că instanţa de apel face referire în considerente în mod exclusiv la înscrisurile depuse de reclamantă, fără a analiza apărările pârâtei, nu pot face obiect de analiză în recurs.

Sub acest aspect, Înalta Curte reaminteşte că modalitatea de interpretare a probelor administrate este apanajul instanţei de apel în aplicarea dispoziţiilor legale în materia probelor, astfel că orice critică formulată sub acest aspect excedează atribuţiilor instanţei de control judiciar în recurs, unde analiza se limitează la cercetarea legalităţii soluţiei în condiţiile expres şi limitativ reglementate prin prevederile art. 488 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă tinde, prin expunerea acestor critici, la o cenzurare a interpretării instanţei de apel asupra dinamicii producerii incendiului şi asupra cuantumului prejudiciului din perspectiva aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Se observă că recurenta-pârâtă a relatat opinii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanţa de apel, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate, criticile vizând exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată în raport de stabilirea situaţiei de fapt reţinută în cauză.

Expunerea unor opinii despre dezlegările date împrejurărilor analizate de instanţa de apel şi faptul că se aduc în discuţie, generic, reglementările referitoare la disciplina în construcţii şi răspunderea delictuală pentru lucruri, fără să se susţină o minimă argumentaţie în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu pot să atragă nicio analiză, fiind chestiuni ce contravin specificului căii de atac a recursului.

Aceeaşi este şi situaţia afirmaţiilor recurentei-pârâte privind lipsa dovezilor din care să reiasă dinamica producerii incendiului, respectiv cauza izbucnirii acestuia, întrucât acestea antamează aspecte de temeinicie ale hotărârii atacate, care excedează controlului instanţei de recurs.

Criticile recurentei-pârâte prin care s-a susţinut că dovada cheltuielilor de judecată în apel a fost depusă după închiderea dezbaterilor, nu pot constitui obiect de analiză în recurs, în condiţiile în care aspectele legate de momentul depunerii la dosar a cheltuielilor de judecată antamează o chestiune de temeinicie.

Dincolo de acest aspect, aşa cum a reţinut instanţa de apel, la stabilirea cheltuielilor de judecată datorate de către intimată, au fost avute în vedere înscrisurile depuse de către apelantă, respectiv dovada achitării în apel a onorariilor celor doi experţi D. şi F., la care s-au adăugat onorariul avocaţial, ce rezultă din facturile dovedite a fi achitate prin înscrisurile aflate la dosar, aşadar, fără a se face referire la Anexa II, pe care recurenta-pârâtă o aduce în discuţie.

De altfel, Anexa II a fost ataşată la dosar în respectarea măsurii dispuse de instanţă, la termenul din 14.09.2021 (când a reţinut cauza în pronunţare), în sensul de a se depune printr-o cerere separată un centralizator al cheltuielilor, nefiind, astfel, vorba de dovezi noi care să fie administrate după închiderea dezbaterilor.

Simpla prezentare de către recurenta-pârâtă a unor motive de netemeinicie, reiterarea unor situaţii de fapt, în lipsa unei argumentaţii în drept care să situeze afirmaţiile acesteia în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de art. 488 C. proc. civ., fac imposibilă exercitarea efectivă a controlului de legalitate al instanţei de recurs asupra majorităţii criticilor formulate.

Aşa fiind, în limita considerentelor expuse, recursul pârâtei va fi respins ca nefondat.

Recursul incident formulat de reclamanta A. S.R.L., întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., va fi respins ca nefondat pentru cele ce urmează:

În speţă, deşi au fost invocate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., criticile formulate aduc, în realitate, în discuţie chestiuni vizând probele administrate, modul de apreciere a acestora, situaţia de fapt şi împrejurarea plafonării prejudiciului la o anumită sumă, aspecte ce nu pot fi circumscrise motivelor de casare invocate.

Într-o primă critică, subsumată de recurenta-reclamantă motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., s-a susţinut că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură în materia principiului disponibilităţii, respectiv art. 9 C. proc. civ., art. 204 alin. (2) pct. 2 şi pe cele ale art. 487 alin. (4) din acelaşi cod.

În privinţa argumentelor circumscrise de recurentă acestui motiv de casare, Înalta Curte constată că se aduc în dezbatere chestiuni care depăşesc sfera de nelegalitate a textului de lege invocat, în condiţiile în care criticile recurentei-reclamante în privinţa plafonării prejudiciului suportat din nevoia de reconstrucţie a etajului I şi parter asupra imobilului, la suma de 359.000 RON, sunt legate, în concret, de valoarea stabilită în raportul de expertiză întocmit de dl. expert D., aducând, în realitate, în discuţie aspecte legate de cuantumul prejudiciului valorificat de instanţă.

În acest context, reanalizarea probelor în cauză pentru a verifica în ce măsură se justifică un anumit cuantum al prejudiciului excedează controlului judiciar la care instanţa de recurs este abilitată din perspectiva art. 488 C. proc. civ., prin care se valorifică doar critici ce vizează nelegalitatea hotărârii atacate, nu şi cele de netemeinicie.

Cât priveşte criticile prin care se afirmă încălcarea art. 264 C. proc. civ., referitor la ignorarea probelor, argumentată de faptul că instanţa a neglijat toate listele de inventar, declaraţiile pe proprie răspundere depuse, listele şi tabelele cu bunuri, declaraţiile martorilor, etc, concluzionând că în lipsa facturilor de achiziţie nu se poate dovedi existenţa bunurilor în proprietatea reclamantei, precum şi cele prin care se face referire la operaţiunea de apreciere a probelor de către instanţa de apel, se constată că acestea nu pot constitui aspecte de nelegalitate ale deciziei recurate.

Aceasta întrucât, în fapt, recurenta este nemulţumită de interpretarea probelor dosarului, de modul în care instanţa a înţeles să dea relevanţă probelor administrate, or, criticile care vizează conţinutul probelor, inclusiv cele care privesc valoarea stabilită în raportul de expertiză, sunt critici de netemeinicie.

În acest context, trebuie arătat că alin. (2) al art. 264 C. proc. civ. consacră libertatea pe care o are judecătorul de a aprecia probele administrate în cauză potrivit convingerii sale, neputând fi constrâns în niciun fel în a adopta concluzii chiar şi pe cele formulate de un expert, cu depăşirea obiectului cererii de chemare în judecată.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut aprecierea probelor în concordanţă cu dispoziţiile art. 264 C. proc. civ., iar o reanalizare a acestora de către instanţa de recurs nu este permisă de dispoziţiile legale.

Ca atare, în speţă nu se poate reţine încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, care să facă aplicabile dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Criticile recurentei-reclamante prin care se afirmă că, în ceea ce priveşte reducerea daunelor, au fost aplicate în mod eronat dispoziţiile art. 1385 alin. (1) C. civ., atunci când au fost respinse, parţial, pretenţiile sale, deşi s-a făcut dovada existenţei bunurilor în patrimoniul său, nu pot fi susţinute cu temei, în condiţiile în care argumentaţia recurentei este legată de probele administrate şi de faptul că acestea nu au fost valorificate în sensul dorit de titularul acţiunii.

Prin urmare, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi primit.

Nici criticile circumscrise de recurenta-reclamantă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care se susţine o încălcare a obligaţiei de motivare prin prisma art. 425 C. proc. civ. în privinţa reducerii cuantumului daunelor solicitate, nu pot fi primite.

Astfel, Înalta Curte reţine că art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. impune instanţei de judecată obligaţia de a arăta în cadrul hotărârii motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea, precum şi cele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor.

De asemenea, reţine că nu orice pretinsă lipsă de motivare susţinută în privinţa hotărârii recurate are aptitudinea de a determina casarea ei; dimpotrivă, ipoteza art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., când se referă la faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, are în vedere o lipsă totală de motivare, şi nu acele aspecte cu privire la care partea apreciază că instanţa nu i-a răspuns; aşadar, această ipoteză nu se referă la o motivare "lacunară", aşa cum pretinde recurenta-reclamantă, care să conducă spre concluzia că hotărârea este, practic, nemotivată, ci vizează inexistenţa motivării, însăşi; după cum nu se referă nici la o motivare care să pună în discuţie evaluarea probelor, aşa cum susţine recurenta-reclamantă, care nu poate fi adusă în dezbatere în recurs, faţă de configuraţia acestei căi extraordinare de atac, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În acest context, se observă că argumentele recurentei-reclamante sunt prezentate prin raportare la imposibilitatea reţinută de instanţă în sensul stabilirii proprietăţii asupra bunurilor şi valorii acestora, în ciuda faptului că la dosar există probe, inclusiv martori, care atestă că bunurile au existat anterior în proprietatea reclamantei, precum şi a faptului că au fost depuse de reclamantă, oferte de pe piaţă cu privire la valoarea unor bunuri similare.

Ceea ce se invocă de către recurenta-reclamantă este de fapt o nemotivare determinată de lipsa analizării tuturor probelor existente la dosar, dar criticile recurentei nu susţin nemotivarea, ci vizează exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să aprecieze probatoriul şi să-şi argumenteze soluţia adoptată.

Orice susţinere care relevă erori ale instanţei de apel în aprecierea probelor administrate în cauză, excedează analizei instanţei de recurs, în cadrul acestei căi de atac extraordinare nefiind posibilă repunerea în discuţie a situaţiei de fapt şi nici rediscutarea probatoriului.

În speţă, considerentele reţinute în cuprinsul deciziei atacate în privinţa reducerii cuantumului daunelor solicitate sunt lămuritoare pentru urmărirea raţionamentului instanţei de apel, aceasta neavând obligaţia de a analiza toate argumentele expuse de o parte prin cererile sale.

Chestiunea existenţei unei motivări contradictorii a deciziei recurate, afirmată de recurenta-reclamantă, a fost invocată în mod formal, întrucât nu au fost aduse critici concrete care să susţină această ipoteză.

Aşa fiind, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este incident în cauză.

Pe cale de consecinţă, potrivit dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., atât recursul principal declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 286/A din 29 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, cât şi recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva aceleiaşi decizii, urmează a fi respinse, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul principal declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 286/A din 29 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva aceleiaşi decizii, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 aprilie 2023.