Validity of Guarantee Contracts Signed by Bank in Dual Capacity and the Scope of Cassation Review for Contractual Interpretation Errors

Şedinţa publică din data de 26 aprilie 2023

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 09.10.2019 sub nr. x/2019 reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâtul B. S.A., solicitând obligarea pârâtului la plata către reclamanta a sumei de 220.707,80 EURO în echivalent RON la cursul BNR de la data plăţii acestei sume; obligarea pârâtului la plata de penalităţi de 0,015% pe zi de întârziere, începând cu data introducerii acţiunii până la data la care pârâtul va achita integral suma menţionata la punctul anterior, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1174/20.07.2020 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2019 a fost admisă cererea în cauza privind pe reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâta Fondul de Garantare a Creditului Rural - I.F.N. S.A.; ca atare, a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 220.707,80 de euro în RON la cursul BNR de la plata plăţii efective a acestei sume; de asemenea, a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a penalităţilor de întârziere de 0,015% pe zi de întârziere începând cu data introducerii cererii, 09.10.2019, până la data achitării integrale a debitului principal; a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 14.088,62 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru).

Împotriva acestei sentinţe civile a formulat apel pârâta Fondul de Garantare a Creditului Rural - I.F.N. S.A., solicitând admiterea acestuia şi schimbarea în tot a sentinţei civile apelate în sensul respingerii ca neîntemeiate a cererii de chemare în judecată formulate de către intimata-reclamantă A. S.A.; de asemenea, a solicitat obligarea intimatei-reclamante la suportarea cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1995 din 8 decembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă Fondul de Garantare a Creditului Rural - I.F.N. S.A., ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, pârâtul B. S.A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei atacate, iar în temeiul art. 497 C. proc. civ., trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

După prezentarea istoricului litigiului, recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel a pronunţat decizia atacată cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale art. 1270 C. civ. coroborate cu cele ale art. 1166, art. 1241, art. 1517, art. 1556, art. 2282 şi art. 2388 din acelaşi cod, reţinând că ar fi suficientă menţiunea expresă în preambulul contractelor de garanţie privind împuternicirea Băncii de a semna în numele şi pe seama sa, iar lipsa menţiunii în dreptul semnăturii reprezentantului Băncii privind semnarea în numele şi pe seama sa nu ar lipsi de valabilitate contractele încheiate.

Recurentul a susţinut că, în speţă, contrar aspectelor reţinute de instanţa de apel, pentru a putea produce efecte juridice şi în favoarea B. S.A., este necesar ca garanţiile să fie valabil constituite de către Bancă în numele şi pe seama recurentei, adică să poarte o semnătură care să ateste exprimarea valabilă a consimţământului recurentei, în conformitate cu mandatul expres acordat Băncii în temeiul procurii autentice indicate.

In prezenta cauză, Banca a semnat contractele de garanţie ce au determinat refuzul la plată a garanţiei financiare numai "pentru şi în numele Băncii".

Aşadar, în contextul prevederilor legale menţionate, recurenta a apreciat că lipsa semnăturii mandatarului în numele şi pe seama B. S.A. (în baza procurilor transmise) echivalează cu un refuz al acceptării ca garanţiile reale şi personale, identificate la pct. I pag. 2 din prezentul recurs, să fie constituite şi în favoarea recurentei, aspect care, în fapt, exclude calitatea recurentei de parte în aceste contracte.

Chiar dacă instanţa de apel a reţinut că lipsa menţiunii finale privind semnarea pentru şi în numele recurentei a contractelor de ipotecă nu este de natură să afecteze valabilitatea acestora, câtă vreme în preambulul contractelor s-a menţionat că Banca acţionează în dubla calitate, recurenta a apreciat că, în lipsa unui acord de voinţă valabil exprimat, pentru recurentă, în condiţiile prevederilor art. 1166 Noul C. civ., art. 1241, art. 2282 şi art. 2388 din acelaşi cod, faţă de B. S.A., intervine sancţiunea nulităţii absolute a contractelor de garanţie, cu consecinţa neconstituirii acestor garanţii şi în favoarea recurentei, contrar aspectelor reţinute de instanţa de apel.

Potrivit dispoziţiilor art. 1517 C. civ., Banca nu poate invoca neexecutarea obligaţiilor celeilalte părţi (i.e. Fondul) în măsura în care neexecutarea este cauzată de propria sa acţiune sau omisiune.

Totodată, întrucât Contractul de garantare nr. x/26.08.2010 emis de către recurent este un contract sinalagmatic bilateral, în cauză sunt aplicabile inclusiv dispoziţiile art. 1556 alin. (1) C. civ.

Instanţa de apel a încălcat prevederile imperative ale art. 1270 Noul C. civ. (art. 969 vechiul C. civ..) coroborate cu cele ale art. 1594 Noul C. civ. (art. 1107 pct. 1 vechiul C. civ..), reţinând, în mod greşit, că prevederile art. 16 din Contractul de garantare ar transpune contractual dispoziţiile art. 1107 pct. 1 vechiul C. civ.. (art. 1594 Noul C. civ.), care reglementează instituţia subrogaţiei convenţionale consimţite de creditor, precum şi că a dobândit calitatea de cocreditor de la momentul plăţii şi al subrogării în drepturile băncii, iar nu odată cu încheierea contractelor de garanţie.

Într-o ultimă critică, recurentul a susţinut că instanţa de apel a pronunţat decizia recurată cu nesocotirea dispoziţiilor imperative ale art. 1270 Noul C. civ. şi art. 1266-1269 Noul C. civ., reţinând în mod greşit că scadenţa obligaţiei de plată este de 15 zile de la data depunerii Cererii de plată, încercând să suplinească în mod nelegal consimţământul părţilor cu privire la momentul iniţial al calculării penalităţilor de 0,015% pe zi de întârziere.

În acest sens, pornind de la coroborarea prevederilor art. 5, 6 şi 7 din Contractul de garantare nr. x/31.05.2012, recurentul a arătat că instanţa de judecată o poate obliga pe recurentă să efectueze plata garanţiei, însă nu o poate obliga să aprobe plata garanţiei, iar această distincţie este esenţială pentru evitarea oricărei confuzii între termenul de 15 zile prevăzut la art. 6 din Contractul de garantare şi o scadenţă contractuală.

Recurentul a precizat şi că nici în Contractul de garantare şi nici în Convenţia de lucru nu este prevăzută o scadenţă a obligaţiei de plata a garanţiei de către recurent, având în vedere că plata nu operează automat, ci în urma analizei Cererii de plată, existând şi posibilitatea ca plata să nu fie aprobată deloc, ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor asumate de către Bancă.

S-a mai susţinut că, în conformitate cu art. 1522 alin. (1) C. civ., debitorul poate fi pus în întârziere printr-o notificare a creditorului, sau printr-o cerere de chemare în judecată, astfel încât penalităţile de întârziere nu ar putea fi calculate decât de la data introducerii cererii de chemare în judecată şi nu de la o dată anterioară.

Pe de alta parte, recurentul a apreciat că prima instanţă a reţinut în mod greşit inaplicabilitatea în cauză a art. 1540 alin. (2) Noul C. civ., motivând ca obligaţia de plată a sumei de bani nu a devenit imposibil de executat.

Obligaţia plăţii unei sume de bani nu poate deveni imposibilă absolut decât în anumite situaţii excepţionale, însă, în speţă, imposibilitatea obligaţiei de plată a fost una convenţională şi legală, determinată de neindeplinirea obligaţiilor contractuale de către Banca.

Recurentul nu putea justifica efectuarea plaţii garanţiei, de vreme ce obligaţiile corelative şi conexe plăţii nu fuseseră îndeplinite de către Bancă, argument susţinut, inclusiv de prevederile art. 1517 noul C. civ. si art. 1556 alin. (1) noul C. civ. citate anterior.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului în raport de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Recurentul-pârât a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului, precum şi a susţinerilor intimatei.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă, în raport de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., urmează a o respinge ca neîntemeiată, având în vedere că o parte din criticile expuse în cuprinsul cererii de recurs pot fi analizate din perspectiva motivelor de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

De la început se impune observaţia că, în ierarhia căilor de atac, recursul este o cale de atac extraordinară, ce are ca obiect decizia prin care s-a soluţionat calea de atac a apelului împotriva sentinţei instanţei de fond, precum şi că recursul, spre deosebire de apel, care este o cale de atac ordinară şi devolutivă, este limitat numai la motivele de nelegalitate ale deciziei instanţei de apel, enumerate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., sub sancţiunea nulităţii prevăzute de art. 489 C. proc. civ.

În consecinţă, Înalta Curte va reţine spre examinare numai acele critici care pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., şi care se referă strict la aspecte de nelegalitate.

Criticând decizia curţii de apel, recurentul-pârât a invocat, în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., greşita aplicare a art. 1.270 C. civ., coroborate cu cele ale art. 1.166, art. 1.241, art. 1.517, art. 1.556, art. 2.282 şi art. 2.388 din acelaşi cod, precum şi interpretarea eronată a art. 16 din contractul de garantare.

Prima chestiune pusă în discuţie vizează aplicarea greşită a normelor de drept material referitoare la regulile de interpretare a convenţiilor.

Pretinzând omisiunea intimatei de a semna contractele accesorii aferente creditului acordat, chestiune care a stat la baza refuzului său de achitare a garanţiei, recurentul invocă lipsa valabilităţii şi validităţii garanţiei. În acest context, susţine că instanţa de apel a apreciat eronat că este suficientă menţiunea expresă în preambulul contractelor de garanţei privind împuternicirea băncii de a semna în numele şi pe seama recurentului.

Contrar susţinerilor recurentului, Înalta Curte notează că instanţa de apel, analizând conţinutul clauzelor contractelor de garantare, în raport cu dispoziţiile generale de interpretare ale convenţiilor, a statuat în mod just că, menţionarea la sfârşitul contractelor în calitate de semnatar doar a reclamantei, nu este de natură a duce la concluzia că acestea nu au fost încheiate şi în numele pârâtului, având în vedere că nu se poate ignora preambulul acestor contracte. În alte cuvinte, lipsa menţiunii finale în sensul că actele se semnează şi în numele pârâtei nu este de natură să afecteze valabilitatea acestora.

Aşadar, având în vedere existenţa unei menţiuni clare în preambulul contractelor, în sensul că banca acţionează în dublă calitate, se constată că este normal ca la sfârşitul contractelor să apară doar semnătura băncii şi, ca atare, nu se poate reţine nulitatea absolută a contractelor de garanţie considerate de parte ca nefiind valabil încheiate şi în numele său.

Următoarele critici invocate, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la încălcarea art. art. 1270 Noul C. civ. (art. 969 vechiul C. civ..), coroborat cu art. 1594 Noul C. civ. (art. 1107 pct. 1 vechiul C. civ..), privind interpretarea art. 16 din contractul de garantare.

Prin convenţia de lucru, pârâtul, în calitatea sa de garant, şi-a asumat o obligaţie expresă, irevocabilă şi necondiţionată de a achita reclamantei, la prima şi simpla sa cerere de plată, suma garantată de pârât prin contractul de garantare a creditului, în termen de 15 zile de la data comunicării de către reclamantă a ultimului document solicitat de pârât, în raport cu pct. II din convenţie şi art. 6 din contractul de garantare.

Prin clauza inserată la art. 16 din contractul de garantare s-a prevăzut expres că, "FGCR se subrogă în drepturile băncii de a valorifica garanţiile mobiliare şi imobiliare ale debitorului, proporţional cu procentul de garantare. FGCR mandatează banca să constituie garanţiile prezente şi viitoare aferente creditului şi în favoarea sa în calitate de cocreditor, proporţional cu procentul de garantare prevăzut în contractul de garantare prin procură specială (...)".

Raportând criticile recurentei la considerentele deciziei recurate, Înalta Curte constată că susţinerile expuse în memoriul de recurs sunt lipsite de fundament.

Şi aceasta, întrucât, corect instanţa de apel a reţinut că art. 16 din contract este o subrogaţie convenţională consimţită de creditor, în concordanţă cu art. 1107 pct. 1 C. civ. din 1864 ce dă dreptul recurentului-pârât de a proceda la executarea silită a garanţiilor constituite atât în favoarea reclamantei, cât şi în favoarea sa, drept ce se naşte odată cu împlinirea condiţiei suspensive stipulate de părţi prin contractul de garantare, constând în plata sumei garantate către bancă.

Prin clauza de la art. 16 din contract, au fost protejate drepturile pârâtului, în calitatea sa de garant care preia riscul de nerambursare a sumelor derivate din contractul de credit încheiat de reclamantă cu beneficiarul S.C. C. S.R.L., în limita unui procent de 80% din soldul restant. Astfel, criticile recurentului nu pot fi primite, având în vederea lipsa de fundament a refuzului său de a achita intimatei garanţia.

În mod corect, a constatat instanţa de apel că reclamanta şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale asumate faţă de pârât, ceea ce determină caracterul nejustificat al refuzului de plată a garanţiei de către aceasta din urmă, nefiind recunoscute efectele excepţiei de neexecutare a contractului, cât timp reclamanta nu se face vinovată de nerespectarea vreunei obligaţii contractuale.

Aşa fiind, cu justeţe a reţinut instanţa de apel că se poate angaja răspunderea civilă contractuală a pârâtului cu privire la capătul principal de cerere (suma de 220.707,80 de euro).

Ultimele critici invocate de recurent, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la nesocotirea de către instanţa de apel a dispoziţiilor imperative ale art. 1270 Noul C. civ. şi art. 1266-1269 Noul C. civ., privind scadenţa obligaţiei de plată ca fiind de 15 zile de la data depunerii cererii de plată.

Înalta Curte reţine că susţinerile recurentului privind momentul de la care se calculează penalităţile de întârziere aferente depăşirii scadenţei obligaţiei de plată vizează netemeinicia hotărârii şi nu pot declanşa un control de legalitate în limita motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât acesta a fost determinat de instanţele fondului în urma aprecierii probelor aflate la dosarul cauzei; astfel, data de la care au început să curgă aceste penalităţi vizează o chestiune de fapt, câştigată cauzei, ce se impune a fi respectată şi în recurs, în cadrul căruia se examinează numai legalitatea hotărârii recurate.

Recurentul pleacă de la premisa că instanţa de apel a greşit atunci când l-a obligat la plata penalităţilor, de vreme ce plata nu era aprobată. Prin criticile formulate, recurentul susţine o interpretare proprie a termenilor contractuali şi nu impută, în concret, o încălcare a legii, acesta fiind doar nemulţumit de soluţia pronunţată în cauză.

Prin urmare, criticile recurentului privind scadenţa obligaţiei de plată nu se încadrează în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în dezbatere fiind aduse doar chestiuni de netemeinicie şi nu de nelegalitate, aşa cum impun dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, conform dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., recursul declarat de pârâtul B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1995 din 8 decembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1995 din 8 decembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 aprilie 2023.