Annulling an LCIA arbitral award: validity of a cessionary’s pre-litigation power of attorney and the finality of interlocutory suspension orders

Şedinţa publică din data de 25 ianuarie 2022

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin hotărârea arbitrală din 2 decembrie 2020, pronunţată în litigiul arbitral organizat potrivit Regulilor de Arbitraj ale Curţii de Arbitraj Internaţional de la Londra (LCIA) nr. 194518, s-a admis cererea A. S.R.L. şi s-a respins cererea reconvenţională formulată de COMPANIA AERIANĂ "B." S.R.L., care a fost obligată la plata unei despăgubiri în cuantumul stabilit de 3.919.200 Euro şi la plata dobânzii legale asupra sumei principale, în cuantum de 6% pe an, calculat de la 4 noiembrie 2019 până la plata integrală a sumei principale.

Împotriva acestei soluţii, COMPANIA AERIANĂ "B." S.R.L. a formulat acţiune în anulare pentru motivele prevăzute în art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ., solicitând admiterea cererii, cu cheltuieli de judecată. A susţinut că s-a dat o interpretare eronată dispoziţiilor legale privitoare la declaraţia unilaterală de reziliere şi constatarea nulităţii acesteia solicitată prin cererea reconvenţională. În aprecierea asupra legalităţii Hotărârii, a apreciat că au fost încălcate normele imperative în materie contractuală.

Acţiunea în anulare a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă la 30.12.2020, sub nr. x/2020.

La data de 12.02.2021, petenta a depus la dosar "cerere de renunţare la judecată şi la dreptul pretins", iar, la data de 18.02.2021, petenta a depus la dosar "cerere de revocare a renunţării la judecată şi la dreptul subiectiv pretins".

Intimata A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, admiterea cererii de renunţare şi, în subsidiar, respingere cererii ca nefondată. Totodată, a arătat că, în măsura în care se va decide că se impune anularea Hotărârii Arbitrale, a solicitat ca, în temeiul art. 613 alin. (3) lit. b) teza I din C. proc. civ., să se dispună trimiterea spre rejudecare tribunalului arbitral.

La data de 14.05.2021, petenta a depus la dosar cerere de introducere în cauză a cesionarului C. şi cerere de suspendare a hotărârii arbitrale.

Prin încheierea din 21 mai 2021, instanţa a dispus introducerea în cauză a cesionarei C. alături de A. S.R.L. conform art. 39 din C. proc. civ.. Totodată, a reţinut cauza în pronunţare asupra cererii de suspendare şi pe aspectul achiesării, sens în care a dispus amânarea pronunţării.

Prin încheierea de şedinţă din 31 mai 2021, instanţa a respins atât cererea de suspendare formulată de petenta COMPANIA AERIANĂ "B." S.R.L., precum şi solicitarea de a se lua act de achiesare, ca nefondate, stabilind termen pentru continuarea judecăţii la 18 iunie 2021, termen care, ulterior, prin încheierea de cameră de consiliu din 2 iunie 2021, a fost preschimbat pentru data de 25 iunie 2021 când instanţa a reţinut cauza spre soluţionare şi a dispus amânarea pronunţării la data de 30.06.2021.

Prin sentinţa civilă nr. 93 din 30 iunie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a dispus restituirea cauţiunii depuse pentru soluţionarea cererii de suspendare, în cuantum de 33.500 RON şi, totodată, a respins, ca nefondată, cererea în anulare formulată de petenta COMPANIA AERIANĂ "B." S.R.L., în contradictoriu cu intimatele A. S.R.L. şi C., împotriva hotărârii arbitrale din data de 02.12.2020 pronunţate în litigiul arbitral organizat potrivit Regulilor de Arbitraj ale Curţii de Arbitraj Internaţional de la Londra nr. x, de către Arbitrul Unic D..

Împotriva sentinţei civile nr. 93/30.06.2021 şi a încheierii din 31 mai 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2020, COMPANIA AERIANĂ "B." S.R.L. a declarat recurs, prin care a solicitat casarea în tot a hotărârii atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, oricărei alte instanţe de acelaşi grad, precum şi casarea în tot a încheierii pronunţate, în acelaşi dosar, la data de 31 mai 2021, prin care s-a respins cererea de suspendare a executării hotărârii arbitrale din 2 decembrie 2020; cu acordarea cheltuielilor de judecată generate de prezentul demers judiciar.

În motivare, recurenta a susţinut incidenţa motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

După o expunere amplă a elementelor de fapt care au generat litigiul şi a parcursului procesual, autoarea prezentului demers procesual a prezentat motivele de casare.

Printr-o primă critică, recurenta a susţinut faptul că:

I. Judecarea cererii în anulare/pronunţarea sentinţei atacate a avut loc cu lipsă de procedură/fără citarea legală a intimatei C. şi cu încălcarea normelor imperative ce privesc introducerea în cauză a dobânditorului cu titlu particular al dreptului litigios.

Detaliind, recurenta a arătat că, la momentul soluţionării cererii de introducere în dosar a intimatei-cesionare C., instanţa nu a făcut aplicarea normelor imperative prevăzute de art. 39 alin. (2) C. proc. civ., ceea ce a dus la judecarea cauzei/pronunţarea sentinţei, fără citarea unei părţi din dosar, fiind astfel încălcate şi normele imperative prevăzute de art. 153 şi următoarele din C. proc. civ.

De asemenea, a mai arătat că, tot cu ocazia dezbaterilor ce au privit cererea de introducere în dosar a intimatei-cesionare C., instanţa nu a procedat la verificarea formei mandatului de reprezentare, astfel că nu s-a făcut aplicarea art. 85 alin. (3) din C. proc. civ.. Altfel spus, în opinia recurentei, împuternicirea avocaţială depusă pentru intimata-cesionară nu poate face dovada mandatului, potrivit legilor de organizare şi exercitare a profesiei de avocat, fiind lovită de nulitate.

Aşadar, printr-o altă critică, recurenta a susţinut că:

II. Mandatul de reprezentare al intimatei C. este lovit de nulitate, judecata fiind efectuată fără verificarea formei mandatului.

În concret, recurenta a arătat că, la termenul de judecată din 21.05.2021, a invocat în şedinţă excepţia lipsei calităţii de reprezentant a intimatei C. raportat la împuternicirea avocaţială emisă la 13.12.2020, anterior formării prezentului dosar, depusă de reprezentantul conventional al cedentului A. S.R.L., în numele şi pentru cesionarul C., în ciuda evidentelor conflicte de interese.

Mai mult, a arătat că, potrivit legilor de organizare şi exercitare a profesiei de avocat, împuternicirea avocaţială se poate emite doar pe baza unui contract de asistenţă juridică care prevede expres limitele mandatului, deci pe baza unui contract ce are obiect determinat, iar instanţa de judecată are obligaţia de a verifica punctual şi pe lege dacă este respectată forma mandatului, inclusiv dacă mandatul acordat avocatului priveşte obiectul dosarului dedus judecăţii, posibilitatea de a formula apărări şi orice alte cereri.

De asemenea, a mai susţinut că, în contradicţie cu cele reţinute cu ocazia respingerii excepţiei, recurenta nu este obligată să se înscrie în fals pentru a se putea observa de către instanţă că împuternicirea avocaţială, adică mandatul de reprezentare convenţională, este caduc şi, în esenţă, lipsit de efecte juridice strict cu privire la cauza cu care a fost învestită.

Totodată, a mai învederat că depunerea unei împuterniciri avocaţiale emisă (în 13.12.2020) chiar anterior introducerii acţiunii în anulare (20.12.2020), fără a se determina punctual graniţele mandatului acordat unui profesionist/avocat, nu atrage imperativ şi automat existenţa unei fapte penale pentru a se solicita recurentei intentarea unei plângeri penale, invocarea excepţiei lipsei calităţii de reprezentant nefiind condiţionată de vreun demers juridic penal.

Mai mult, a arătat că, în motivarea excepţiei, a învederat faptul că situaţiile juridice deduse judecăţii nu erau în fiinţă, fapt ce nu atrage automat naşterea unei fapte penale, ci mai degrabă caducitatea împuternicirii strict cu privire la dosarul dedus judecăţii.

În plus, afirmă că onorata instanţă avea toate elementele necesare pentru a determina situaţia de fapt, raportat la condiţiile obiective minimale pe care trebuie să le respecte o împuternicire avocaţială, astfel încât instanţa avea puterea de apreciere în sensul constatării ca lipsit de efecte a mandatului depus.

În altă ordine de idei, în opina recurentei, simplul fapt al depunerii unei împuterniciri avocaţiale nule cu privire la obiectul acestui dosar de către reprezentantul intimatei A. S.R.L., în numele şi pentru intimata C., nu anihilează normele imperative reglementate de art. 39 alin. (2) C. proc. civ. coroborat cu art. 613 alin. (2) C. proc. civ.

De asemenea, a mai învederat că procedura comunicării înscrisurilor depuse la dosar, la care intimata-cesionară C. nu a avut acces nici măcar electronic, şi citarea acestei părţi nu este o facultate, instanţa având obligaţia de a proteja drepturile acesteia, cu atât mai mult cu cât, în situaţia analizată: (i) este obligatorie întâmpinarea; (ii) împuternicirea avocatului era afectată de vicii ce o golesc de efecte juridice; (iii) era mai mult decât evidentă aparenţa unui conflict de interese între intimata A. S.R.L. şi intimata C.; (iv) soluţionarea excepţiei lipsei de interes şi a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei A. S.R.L. trebuia să se realizeze într-un cadru procesual complet şi cu respectarea contradictorialităţii.

Totodată, a susţinut că, în simţul său echitabil, legiuitorul a anticipat la art. 39 alin. (2) C. proc. civ. că, în asemenea situaţii, când o parte înţelege să îşi vândă dreptul litigios, instanţa este chemată să analizeze, prin raportare la probe şi poziţia părţilor, cu cine urmează să se judece în continuare debitorul, cu atât mai mult cu cât acestuia urmează să îi fie substanţial îngreunată poziţia având în vedere dublarea apărărilor la care este nevoit să răspundă şi dublarea cheltuielilor de judecată la care devine pasibil de plată, în caz contrar.

Aşadar, învederând că nu este permis a i se îngreuna benevol, nemotivat şi substanţial situaţia sa prin aceea că a ajuns să se judece efectiv şi cu intimata-cedentă A. S.R.L., care nu mai are calitate, interes şi care nu mai poate pretinde dreptul subiectiv cu caracter litigios, recurenta arată că dispoziţiile art. 39 alin. (2) C. proc. civ. prevăd cu titlu imperativ că "în acest caz, instanţa va decide, după împrejurări şi ţinând seama de poziţia celorlalte părţi, dacă înstrăinătorul sau, după caz, succesorul universal ori cu titlu universal al acestuia va rămâne sau, după caz, va fi scos din proces".

Recurenta susţine că instanţa a aplicat defalcat acest articol de lege, chiar şi în absenţa contractului de cesiune intervenit între cedentul A. S.R.L. şi cesionarul C., singurul act probator care este în măsură să conducă la verificarea condiţiilor în care (şi, eventual, dacă) a intervenit subrogaţia, fie ea totală sau parţială.

De asemenea, a mai învederat că intimata-cedentă A. S.R.L. nu a justificat în niciun moment vreun interes legitim pentru rămânerea în cauză, limitându-se la indicarea generică, nemotivată nici măcar în drept, a faptului că, într-o eventuală rejudecare, intimata-cesionară C. nu ar avea calitate procesuală, lucru total fals, per a contrario fiind interzisă illo tempore posibilitatea de cesiune.

Mai mult, recurenta învederează că normele LICIA nu prevăd astfel de limitări. Dimpotrivă, în accepţiunea recurentei, normele de arbitraj nu conduc şi nu pot să conducă vreodată la modificarea unei legi organice, respectiv a C. proc. civ. (art. 39 alin. (2) C. proc. civ.), cu încălcarea suveranităţii statului român. Aşadar, în opinia recurentei, legea română permite efectuarea unui control de legalitate şi temeinicie a hotărârilor arbitrale, pe calea acţiunii în anulare, cu aplicarea tuturor normelor de procedură.

În continuare, printr-o altă critică, recurenta a susţinut că:

III. Judecata s-a realizat cu încălcarea normelor procedurale ce privesc pronunţarea instanţei pe cererile în probaţiune formulate de către recurenta B. S.R.L., în sensul admiterii sau respingerii lor, şi cu încălcarea normelor ce privesc pronunţarea pe excepţiile procesuale de ordine publică.

Detaliind, recurenta a învederat că, tocmai în vederea stabilirii cadrului procesual, având în vedere presupusa cesiune a dreptului litigios şi lipsa contractului aferent, prin adresa de regularizare (din 15 mai 2021) comunicată recurentei B. S.R.L., instanţa a considerat necesar şi util să solicite terţului străin de convenţie o copie conformă de pe contractul de cesiune.

Astfel, în accepţiunea recurentei, cererea instanţei, ce a constituit în concret o cerere în probaţiune dispusă din oficiu, a fost dublată de cererea proprie a B. S.R.L. care, (i) prin notele de şedinţă din 21 mai 2021, (ii) prin cererea orală formulată la termenul de judecată din 21 mai 2021, respectiv (iii) prin notele de şedinţă depuse în 27 mai 2021, a solicitat în probaţiune obligarea intimatelor la comunicarea unui exemplar de pe contractul de cesiune ce a stat la baza transferului dreptului litigios.

Cu privire la această cerere în probaţiune, recurenta afirmă că instanţa nu a dat nicio soluţie, nici de respingere, nici de admitere, încălcând, astfel, principiile generale ce privesc dreptul la apărare, prevăzut de art. 13 C. proc. civ., dreptul la un proces echitabil, reglementate de art. 6 şi art. 22 alin. (1), (2) şi (6) din C. proc. civ.

Aşadar, în accepţiunea recurentei, prin omisiunea de analizare a cererii în probaţiune, instanţa nu a lămurit cadrul procesual şi nici situaţia de fapt, încălcând normele ce privesc rolul activ al judecătorului.

De asemenea, a mai învederat că judecătorul din primul grad de jurisdicţie nu a analizat în niciun fel cererea în probaţiune pe care a formulat-o recurenta, nemotivând nici de ce nu a mai stăruit cu privire la propria cerere în probaţiune formulată din oficiu cu ocazia adresei de regularizare emisă în 15 mai 2021.

Aşadar, cu toate că, la 15 mai 2021, instanţa a considerat necesară depunerea contractului de cesiune intervenit între intimate, cu ocazia termenului de judecată din 21 mai 2021, a lăsat în suspensie atât administrarea probei solicitate din oficiu, cât şi cererea în probaţiune formulată de B. S.R.L., ce avea acelaşi obiect.

În acest sens, recurenta invocă rolul activ al judecătorului, statuat prin art. 22 din C. proc. civ., care, în accepţiunea sa, îi conferă acestuia şi posibilitatea de a aprecia cu privire la admisibilitatea probelor propuse de părţi, acest rol găsindu-şi expresia în soluţia de admitere sau de respingere motivată a cererii în probaţiune formulată de recurentă, soluţia fiind identică şi în cazul în care însăşi instanţa, din oficiu, solicită o probă în vederea judecării cu celeritate a cauzei, cu atât mai mult cu cât, în speţă, se putea analiza calitatea procesuală pasivă şi interesul actual al intimatei-cedente A. S.R.L. doar prin raportare la conţinutul contractului de cesiune.

Aşadar, în opinia recurentei, aprecierea judecătorului asupra cererilor în probaţiune nu este arbitrară, fiind circumscrisă condiţiilor prevăzute de art. 255 şi art. 258 din C. proc. civ.

Aşadar, în accepţiunea recurentei, respingerea unei probe solicitate trebuie motivată, părţile având dreptul de a primi o soluţie motivată, fie în sensul admiterii, fie în sensul respingerii, soluţie ce urmează a fi consemnată în cuprinsul unei încheieri preparatorii, doar în acest mod fiind garantat dreptul la un proces echitabil, respectiv dreptul de a formula eventuale critici în căile de atac.

În altă ordine de idei, recurenta a susţinut că, tot cu încălcarea normelor procedurale ce privesc soluţionarea cu celeritate, în echitate şi cu respectarea dreptului la apărare, instanţa nu a pus în discuţia părţilor şi nu a soluţionat excepţiile de ordine publică invocate de către recurenta B. S.R.L., respectiv excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei-cedente A. S.R.L. şi excepţia lipsei de interes a aceleiaşi intimate.

În concret, recurenta a arătat că, raportat la afirmaţia intimatei A. S.R.L. cu privire la transmiterea dreptului litigios către o altă persoană juridică, a înţeles să invoce apărări în acest sens, cu atât mai mult cu cât nu se putea determina cadrul legal ce privea părţile din dosar, cele două excepţii fiind invocate (i) prin notele de şedinţă din 21 mai 2021, (ii) prin cerere orală formulată cu ocazia termenului de judecată din 21 mai 2021, respectiv (iii) prin notele de şedinţă depuse în 27 mai 2021.

Mai arată că, atât lipsa de interes născut şi actual, cât şi lipsa calităţii procesuale pasive a părţilor constituie excepţii de fond absolute care, în cazul admiterii, obligă instanţa la respingerea cererii, fără a mai intra în discutarea fondului, însă, omisiunea de a pune o excepţie în dezbatere contradictorie echivalează cu încălcarea de către instanţă a dreptului la apărare al părţilor, întrucât, procedând astfel, le-a privat deopotrivă de posibilitatea de a o susţine, respectiv, de a o combate.

De altfel, potrivit afirmaţiilor recurentei, în egală măsură, nepronunţarea asupra excepţiilor invocate de către recurenta B. S.R.L. pune instanţa de control judiciar în imposibilitatea de a verifica legalitatea şi temeinicia sentinţei, căci semnifică nedezlegarea unui mijloc de apărare care era hotărâtor pentru soluţia dată.

Aşadar, prin soluţionarea prezentei căi de atac, instanţa de recurs nu se poate pronunţa direct şi pentru prima oară asupra calităţii procesuale pasive a intimatei A. S.R.L., deoarece ar priva ambele părţi de calea legală de atac şi nu ar asigura, în special, părţii nemulţumite de dezlegarea dată, garanţiile unui proces echitabil.

În plus, recurenta apreciază că au fost eludate inclusiv dispoziţiile art. 248 alin. (1) şi alin. (2) din C. proc. civ. care prevăd faptul că instanţa are obligaţia de a se pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.

Întrucât nu s-a oferit nicio dezlegare cu privire la cele două excepţii procesuale absolute, instanţa nepronunţându-se asupra lor nici prin încheierile de la termenele de judecată acordate, nici prin sentinţă, recurenta apreciază că această neregularitate de ordin procedural constând în nesocotirea unor principii fundamentale care guvernează procesul civil atrage sancţiunea nulităţii hotărârii, în temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Printr-o ultimă critică, recurenta a susţinut:

IV. Nemotivarea soluţiei de respingere a cererii de suspendare a executării hotărârii arbitrale din 2 decembrie 2020 pronunţată în dosarul LICIA nr. x, respectiv cu depăşirea termenelor imperative prevăzute de art. 484 alin. (4) şi alin. (5) din C. proc. civ.

Detaliind, recurenta a arătat că cererea de suspendare a executării hotărârii arbitrale a fost înregistrată la data de 14 mai 2021 şi, cu toate că a fost dezbătută în şedinţa publică din 21 mai 2021, instanţa s-a pronunţat prin încheiere 10 zile mai târziu, respectiv, la 31 mai 2021.

Întrucât, potrivit afirmaţiilor recurentei, încheierea nu este supusă niciunei căi de atac pe cale separată, aceasta arată că înţelege să o atace în cuprinsul prezentului recurs, singura cale procedurală prin care poate solicita casarea acesteia.

Înţelegând, aşadar, să atace şi încheierea din 31 mai 2021, prin criticile formulate, recurenta susţine că:

- Instanţa trebuia să soluţioneze cererea de supendare în maximum 10 zile de la data introducerii cererii, respectiv să se pronunţe asupra ei în cel mult 48 ore de la data dezbaterilor, or, în realitate, aceasta a soluţionat cererea de suspendare la mai mult de 17 zile de la data introducerii cererii, amânând pronunţarea succesiv cu 10 zile de la data dezbaterilor;

- Instanţa trebuia să soluţioneze anterior excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei A. S.R.L. şi a lipsei calităţii de reprezentant a intimatei C.;

Întrucât această critică a fost dezvoltată în cuprinsul celorlalte motive de recurs, recurenta arată că înţelege să îşi menţină în totalitate susţinerile făcute în paragrafele anterioare, reiterând faptul că, în aprecierea sa, soluţionarea cererii de suspendare ar fi trebuit să fie indisolubil legată de o prealabilă stabilire a cadrului procesual, lucru care nu s-a întâmplat în cauză.

Printr-o altă critică formulată împotriva încheierii din 31 mai 2021, recurenta a mai susţinut că instanţa nu a motivat în niciun fel respingerea cererii de suspendare.

În acest sens, recurenta a arătat că, deşi cererea de suspendare a fost motivată pe larg atât sub aspectul stării de fapt, cât şi al îndeplinirii condiţiilor legale, instanţa s-a mulţumit să o respingă în mod lapidar, fără a explicita considerentele care au stat la baza luării acestei hotărâri.

În încheiere, recurenta arată că, prin raportare la cele două critici aduse încheierii, concluzia pe care o trage este aceea că instanţa a respins cererea fără să stabilească în prealabil cadrul procesual şi fără să îşi motiveze soluţia dispusă.

În concluzie, faţă de motivele de casare expuse, recurenta solicită admiterea cererii de recurs, casarea în tot a sentinţei nr. 93/2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, respectiv, casarea integrală a încheierii interlocutorii din 31 mai 2021, prin care s-a respins cererea de suspendare a executării hotărârii arbitrale din 2 decembrie 2020 pronunţată în dosarul LICIA nr. x şi trimiterea spre rejudecare, cu obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 613 alin. (4) C. proc. civ., art. 483 şi urm. C. proc. civ., respectiv art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., art. 496 alin. (2) şi art. 497, art. 451 şi urm. C. proc. civ., precum şi pe orice altă normă precizată în cuprinsul cererii sau incidentă în cauză.

La 11 octombrie 2021, intimatele A. S.R.L. şi C., prin avocat, au depus, în termen legal, întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată generate de soluţionarea prezentei cauze.

La 19 octombrie 2021, întâmpinarea a fost comunicată recurentei care, la 1 noiembrie 2021, a depus răspuns la întâmpinare.

Întrucât prezentul proces este guvernat de dispoziţiile C. proc. civ. în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, nefiind supus procedurii de filtru, prin rezoluţia din 20 octombrie 2021, s-a stabilit termen de judecată la 25 ianuarie 2022 pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Verificând decizia atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte urmează a respinge recursul formulat pentru următoarele considerente:

Procedând la analiza criticilor în ordinea în care acestea au fost formulate, printr-o primă critică, autoarea prezentului demers judiciar a susţinut că acţiunea în anulare s-a judecat cu lipsă de procedură, respectiv, cu nelegala citare a intimatei C. şi cu încălcarea art. 153 şi următoarele din C. proc. civ., precum şi a art. 39 alin. (2) C. proc. civ.

Încălcarea dispoziţiilor privitoare la legala citare a părţilor, a celor referitoare la legala comunicare a actului de procedură atrage sancţiunea nulităţii relative, întrucât sunt ocrotite interesele celui vătămat. Cu toate acestea, prin derogare de la prevederile art. 178 alin. (2) C. proc. civ., neregularitatea privitoare la citare poate fi invocată, potrivit art. 160 alin. (3) C. proc. civ., şi de celelalte părţi ori din oficiu, însă numai la termenul la care ea s-a produs şi numai în lipsa părţii nelegal citate.

Prin urmare, în cazul în care partea nelegal citată se prezintă (personal sau prin reprezentant) şi nu invocă neregularitatea citării sale, aceasta nu va mai putea fi invocată de celelalte părţi ori de instanţă, din oficiu.

Aşadar, prin excepţie, viciul necitării sau al nelegalei citări este acoperit atunci când partea (necitată ori nelegal citată) se înfăţişează la judecată şi nu a invocat acest viciu.

În speţă, la termenul din 21 mai 2021, partea în privinţa căreia recurenta invocă nelegala citare, a fost reprezentată de avocat care a depus împuternicire la dosar. Mai mult decât atât, faţă de poziţia apărătorului recurentei care a considerat că nu se poate discuta introducerea în cauză a acelei persoane juridice fără emiterea actelor de citare, reprezentantul convenţional al părţii în privinţa căreia se discuta introducerea în cauză a apreciat că, atâta vreme cât în acest cadru procesual are calitate de reprezentant convenţional atât al initmatei A. S.R.L., cât şi al numitei C., îşi asumă toate actele depuse, sens în care a apreciat că o amânare pentru acest motiv ar conduce la tergiversarea judecării cauzei.

Totodată, având în vedere împuternicirea prezentată la acel termen, instanţa a apreciat că nu se impune parcurgerea procedurii citării.

Raţiunea pentru care în cele mai multe situaţii legiuitorul a prevăzut obligativitatea citării părţilor rezidă, în principal, în ocrotirea dreptului la apărare. Cu toate acestea, imperativul citării părţilor nu este unul absolut, atâta vreme cât acelaşi drept poate fi asigurat şi în condiţiile în care partea (care nu a fost legal citată/necitată) este prezentă, personal sau prin reprezentant.

Prin urmare, în lumina dispoziţiilor art. 153 alin. (1) C. proc. civ., instanţa poate hotărî asupra unei cereri şi în situaţia în care părţile (nelegal citate/necitate) s-au prezentat, personal sau prin reprezentant, cu excepţia cazurilor în care prin lege se dispune altfel.

În concluzie, reţinând că instanţa a procedat la introducerea în cauză a intimatei C. cu respectarea art. 153 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 39 alin. (2) din acelaşi act normativ (punând în discuţie nu numai cererea de introducere în cauză a respectivei părţi, ci şi cadrul procesual, în sensul dacă ambele părţi ar trebui păstrate în cauză), faţă de cele mai sus înfăţişate, Înalta Curte constată că, astfel cum a fost formulată, critica este nu numai lipsită de interes, ci şi nefondată.

Analizând următoarea critică, potrivit căreia mandatul de reprezentare al intimatei cesionare C. este lovit de nulitate, întrucât împuternicirea avocaţială a fost emisă la 13.12.2020, anterior formării prezentului dosar/acţiunii în anulare (20.12.2020), judecata fiind efectuată, conform afirmaţiilor recurentei, fără verificarea formei mandatului, instanţa de recurs reţine că instituţia reprezentării în procesul civil vizează procedeul juridic în care o persoană, numită reprezentant, îndeplineşte acte de procedură în numele şi pe seama unei părţi din proces, efectele actului îndeplinit producându-se direct faţă de parte.

Art. 80 alin. (1) C. proc. civ. stabileşte regula potrivit căreia părţile îşi pot exercita drepturile procedurale personal sau prin reprezentant şi enumeră felurile reprezentării, respectiv legală, convenţională sau judiciară.

Potrivit art. 84 alin. (1) C. proc. civ., reprezentarea convenţională a persoanelor juridice în faţa instanţelor de judecată se poate face numai prin consilier juridic sau avocat, în condiţiile legii.

În reglementarea art. 86 prima teză C. proc. civ., "Mandatarul cu procură generală poate să îl reprezinte în judecată pe mandant, numai dacă acest drept i-a fost dat anume", ceea ce presupune că mandatul de reprezentare în justiţie trebuie considerat ca un mandat special în raport cu mandatul de administrare sau cu orice mandat avand un caracter general.

Aşadar, de principiu, mandatul dat sub forma unei procuri generale nu dă dreptul de a reprezenta pe mandant în justiţie, fiind necesar ca acest drept să rezulte în mod expres din cuprinsul mandatului.

Prin excepţie, însă, aşa cum rezultă din prevederile art. 86 teza a doua C. proc. civ., în ipoteza în care mandantul nu are domiciliul şi nici reşedinţa în ţară, precum şi în situaţia în care mandatarul are calitatea de prepus al mandantului, se prezumă dreptul de reprezentare în judecată.

Cum, în speţă, potrivit documentelor aflate la dosarul cauzei, acţiunea în anulare a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 30.12.2020 (şi nu la 20.12.2020, aşa cum susţine recurenta), fiind depusă personal la acea dată de avocat E. (conform menţiunii olografe existente pe prima filă a acţiunii - dosar x/2020), iar împuternicirea depusă pentru reprezentarea societăţii C., la termenul din 21 mai 2021 (existentă la dosar x/2020), a fost emisă în baza unui contract de asistenţă juridică din 30.12.2020, dată care coincide cu data înregistrării acţiunii în anulare, pentru dosarul nr. x/2020, astfel cum atestă conţinutul respectivei împuterniciri, reiese că reprezentantului convenţional al intimatei cesionare i-a fost acordat dreptul de a o reprezenta în justiţie.

În altă ordine de idei, având în vedere că mandantul/societatea C. are sediul în Elveţia, în speţă, puteau fi incidente şi dispoziţiile art. 86 teza a doua C. proc. civ.

Prin urmare, faţă de cele mai sus arătate, dreptul de reprezentare în judecată a societăţii cesionare, faţă de care recurenta a solicitat introducerea în cauză, se verifică în ambele ipoteze. De altfel, în mod corect instanţa a respins excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant pe considerentul că a fost depusă împuternicirea avocaţială în cuprinsul căreia a fost indicat contractul de asistenţă juridică încheiat, ceea ce, în plus, atestă şi efectuarea unei verificări a mandatului acordat.

Procedând în continuare la analiza următoarei critici, potrivit căreia judecata s-a realizat cu încălcarea normelor procedurale ce privesc pronunţarea instanţei pe cererile în probaţiune formulate de recurentă, în sensul admiterii sau respingerii lor, dar şi cu încălcarea normelor ce privesc pronunţarea pe excepţiile procesuale de ordine publică, instanţa de recurs reţine că, la termenul din 25 iunie

2021, potrivit încheierii de şedinţă de la acea dată, instanţa a acordat părţilor cuvântul pe probe, iar părţile, prin reprezentanţii convenţionali (inclusiv apărătorul recurentei), au solicitat încuviinţarea probei cu înscrisurile depuse la dosar, pe care instanţa le-a încuviinţat.

Este adevărat că, anterior, faţă de solicitarea recurentei de introducere în cauză a cesionarei, instanţa a solicitat acesteia depunerea contractului de cesiune, însă, această solicitare a fost făcută strict pentru discutarea cererii formulate conform art. 39 alin. (2) C. proc. civ. (a se vedea comunicarea de la dosar x/2020).

Cum, prin însăşi cererea de introducere în cauză a cesionarei, recurenta a dat de înţeles că, în pofida diligenţelor întreprinse, nu a a reuşit să intre în posesia dovezii scrise a cesiunii, cu toate acestea, a arătat că, raportat la comunicările purtate cu aparentul cesionar, prin care acesta din urmă solicita în repetate rânduri achitarea sumelor de bani stabilite prin Hotărârea arbitrală din 2 decembrie 2020, cererea sa este întemeiată, sens în care a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri constând în corespondenţa purtată cu reprezentantul cesionarei prin e-mail, pe care a ataşat-o cererii.

Este adevărat că, la termenul din 21 mai 2021, instanţa a cerut lămuriri în sensul dacă petenta a depus la dosar un contract de cesiune, însă, în urma discuţiilor purtate la acel termen, instanţa nu a mai considerat că se impune depunerea respectivului înscris, sens în care a admis cererea recurentei de introducere în cauză a cesionarei, reţinând în mod explicit că înscrisurile depuse sunt suficiente.

Prin urmare, aprecierea asupra utilităţii şi concludenţei unei probe aparţine judecătorului, potrivit intimei sale convingeri, care nu trebuie redată argumentativ.

Printr-o altă critică, recurenta a susţinut că instanţa nu a pus în discuţia părţilor şi nu a soluţionat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei-cedente, respectiv excepţia lipsei de interes cu privire la aceeaşi parte.

Contrar afirmaţiilor recurentei, instanţa de recurs reţine că aceste chestiuni au fost ridicate de autoarea recursului în contextul formulării cererii sale de introducere în cauză a cesionarei. Având în vedere că, la termenul din 21 mai 2021, instanţa a hotărât introducerea în cauză a cesionarei, aceasta a stabilit, totodată, şi cadrul procesual, apreciind că trebuie să figureze ambele persoane în calitate de intimat, atât cel iniţial, cât şi cesionarul. Cum, prin stabilirea acestui cadru procesual instanţa s-a pronunţat, implicit, şi asupra calităţii procesuale pasive a intimate-cedente şi, totodată, asupra justificării interesului în privinţa aceleiaşi părţi, criticile recurentei sunt nefondate (a se vedea dosar).

Cât priveşte criticile formulate împotriva încheierii din 31 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2020, prin care instanţa a respins cererea de supendare a hotărârii arbitrale, Înalta Curte reţine că, la termenul din 25 ianuarie 2022, instanţa de recurs a invocat, din oficiu, excepţia inadmisibilităţii recursului în considerarea dispoziţiilor art. 612 C. proc. civ. raportat la art. 484 alin. (5) din acelaşi act normativ.

Examinând, cu prioritate, inadmisibilitatea căii de atac formulate împotriva încheierii din 31 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2020, Înalta Curte urmează a o admite, reţinând că, potrivit art. 612 C. proc. civ., Curtea de apel va putea suspenda executarea hotărârii arbitrale împotriva căreia a fost introdusă acţiunea în anulare, dispoziţiile art. 484 alin. (2)-(5) şi (7) aplicându-se în mod corespunzător.

Art. 484 alin. (5) C. proc. civ. prevede că asupra suspendării executării instanţa/completul se pronunţă, în cel mult 48 de ore de la judecată, printr-o încheiere motivată, care este definitivă.

Cum, în accepţiunea conferită de legiuitor, hotărârile definitive enumerate la art. 634 C. proc. civ. sunt cele care nu mai pot fi atacate cu apel, respectiv, recurs, hotărârile devin definitive la data pronunţării lor, conform art. 634 alin. (2) C. proc. civ.

Fiind, aşadar, operant principiul legalităţii căii de atac consacrat de art. 129 din Constituţia României şi de art. 457 din C. proc. civ., faţă de dispoziţiile legale evocate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., va respinge ca inadmisibil, recursul declarat de recurenta COMPANIA AERIANĂ "B." S.R.L. împotriva încheierii din 31 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2020.

Totodată, faţă de raţiunile înfăţişate cu privire la criticile formulate împotriva sentinţei civile nr. 93 din 30 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta COMPANIA AERIANĂ "B." S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 93 din 30 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Cu privire la cererea formulată de intimata-reclamantă C. S.R.L. de obligare a recurentei la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, Înalta Curte constată că înscrisurile aflate la filele (128-132) din dosarul de recurs atestă efectuarea de către intimata-reclamantă a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat, în cuantum total de 4605 euro.

Faţă de soluţia de respingere a recursului, în temeiul art. 494 C. proc. civ., raportat la art. 453 alin. (1) din acelaşi act normativ, Înalta Curte va obliga pe recurenta COMPANIA AERIANĂ "B." S.R.L. la plata către intimata-reclamantă C. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 4605 euro.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de recurenta COMPANIA AERIANĂ "B." S.R.L. împotriva încheierii din 31 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2020.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta COMPANIA AERIANĂ "B." S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 93 din 30 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă pe recurenta COMPANIA AERIANĂ "B." S.R.L. la plata către intimata-reclamantă C. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 4605 euro.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 ianuarie 2022.