Unconstitutionality challenge to labor law provisions and legislative promulgation deemed inadmissible for lack of relevance to the final decision.

Şedinţa publică din data de 26 aprilie 2023

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin decizia nr. 1464/09.08.2022, Curtea de Apel Timişoara, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale a respins contestaţia în anulare formulată de către contestatorul A. împotriva deciziei civile nr. 1166/17.06.2022, pronunţată de aceeaşi instanţă în dosarul nr. x/2020.

Împotriva deciziei nr. 1464/09.08.2022, A. a formulat contestaţie în anulare, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale sub nr. x/2022, în cadrul căruia a invocat excepţia de neconstituţionalitate a art. 56 alin. (1) lit. c) teza întâi din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, a Legii nr. 49/2010 şi a art. 508 alin. (1) C. proc. civ.

Prin încheierea din 18.01.2023, Curtea de Apel Timişoara, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate.

Pentru a dispune astfel, curtea de apel a reţinut, raportat la cerinţele art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, că art. 56 alin. (1) lit. c) teza întâi din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii a fost declarat neconstituţional prin decizia nr. 387/05.06.2018 a Curţii Constituţionale a României. Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 49/2010, a reţinut că nu este posibilă sesizarea Curţii Constituţionale cu un control a posteriori de constituţionalitate a unui întreg act normativ, aşa încât a apreciat că cererea formulată nu îndeplineşte condiţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, fiind inadmisibilă. În final, curtea de apel a reţinut că art. 508 alin. (1) C. proc. civ. nu are legătură cu criticile formulate de contestator, care a urmărit clarificarea termenului de 1 an în care poate fi atacată hotărârea definitivă, fără a indica însă dispoziţiile art. 506 alin. (1) C. proc. civ., care reglementează acest termen, astfel că a considerat că nici această cerere de sesizare a instanţei de contencios constituţional nu îndeplineşte condiţiile legale de admisibilitate.

Împotriva acestei încheieri, A. a declarat recurs.

Prin memoriul său, a susţinut că instanţa nu a observat că a invocat promulgarea neconstituţională a Legii nr. 49/2010, în condiţiile în care o lege trebuie aprobată şi promulgată cu acelaşi conţinut şi formă de Senat şi Camera Deputaţilor; or, în opinia recurentului, conţinutul legii a fost diferit în faţa celor două Camere ale Parlamentului, fiind încălcat art. 61 din Constituţie.

A arătat că, deşi curtea de apel a reţinut că nu poate fi sesizată Curtea Constituţională cu un control a posteriori de constituţionalitate a unui întreg act normativ, prin Decizia nr. 710/06.05.2009, instanţa de contencios constituţional a soluţionat un caz similar de promulgare neconstituţională a legii de modificare a Legii nr. 188/1999.

A subliniat că instanţa nu a observat faptul că, prin cererea sa de sesizare, a menţionat că excepţia invocată vizează art. IV din Legea nr. 49/2010 privind modificarea art. 56 din Legea nr. 53/2003, astfel că a precizat punctual dispoziţia contestată, dar a invocat şi neconstituţionalitatea promulgării legii, în ansamblu.

În continuare, a relevat scopul controlului de constituţionalitate, a invocat decizia nr. 1106/2010 a Curţii Constituţionale şi a afirmat că Legea nr. 49/2010 trebuie verificată chiar dacă nu s-a formulat o sesizare din partea puterii judecătoreşti şi legislative, întrucât supremaţia Constituţiei nu este condiţionată de calitatea autorului sesizării. De altfel, art. IV din Legea nr. 49/2010 şi această lege, în ansamblul ei, nu au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, astfel că a apreciat că sunt întrunite cerinţele art. 29 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992.

Cu privire la dispoziţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 56 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003, recurentul a susţinut că în mod greşit a invocat instanţa decizia nr. 387/2018 pronunţată de Curtea Constituţională, întrucât prin aceasta au fost analizate dispoziţiile legale care stabilesc vârsta de pensionare diferită pentru femei şi bărbaţi, la sesizarea unei persoane de sex feminin.

La 23.01.2023, recurentul a depus două cereri de completare a motivelor de recurs, prin care a analizat dispoziţiile art. 10 şi art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, precum şi prevederile art. 13 şi art. 146 lit. d) din Constituţie.

La 08.03.2023 şi 24.04.2023, intimata S.C. B. S.R.L. a depus concluzii scrise prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, prin prisma prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ. în subsidiar, a solicitat respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale ca inadmisibilă.

Examinând excepţia nulităţii recursului, Înalta Curte constată următoarele:

Cu privire la condiţiile de exercitare a prezentei căi extraordinare de atac, se impune evocarea considerentelor deciziei nr. 321/09.05.2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580/20.07.2017, prin care Curtea Constituţională a statuat că recursul declarat împotriva soluţiei de respingere ca inadmisibilă a unei cereri de sesizare cu excepţia de neconstituţionalitate este un remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele şi caracteristicile proprii recursului din C. proc. civ., ci are o fizionomie juridică proprie, în cadrul căruia se verifică legalitatea respingerii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale prin prisma condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992.

În acest context, soluţionarea prezentei căi de atac nu presupune încadrarea criticilor din cererea de recurs în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ci numai verificarea legalităţii dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, prin prisma condiţiilor prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992.

Totodată, Înalta Curte reţine că, prin decizia nr. 546/2020 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 944/14.10.2020 instanţa de contencios constituţional a statuat că autorului excepţiei, în cererea de recurs pe care o formulează, îi va reveni sarcina de a demonstra că excepţia de neconstituţionalitate îndeplineşte condiţiile de admisibilitate, iar recursul împotriva încheierii se va limita la aceste aspecte, care nu necesită consideraţii teoretice sau interpretări de amploare ori documentări care să îl pună în dificultate pe autorul excepţiei.

Prin urmare, analizând memoriul de recurs, prin prisma considerentelor celor două decizii ale instanţei de contencios constituţional, anterior evocate, Înalta Curte reţine că autorul căii de atac a formulat critici prin care urmăreşte să demonstreze că excepţia de neconstituţionalitate invocată îndeplineşte cerinţele de admisibilitate impuse de lege şi că cererea de sesizare, pe care a formulat-o în faţa instanţei anterioare, a fost nelegal respinsă.

Pentru aceste considerente, va respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata S.C. B. S.R.L.

Recursul vizează soluţia de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 alin. (1) lit. c) teza întâi din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii şi a prevederilor Legii nr. 49/2010, în ansamblul ei, nu şi cea prin care a fost respinsă cererea de sesizare cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 508 alin. (1) C. proc. civ.

În opinia autorului căii de atac, încheierea recurată este nelegală, întrucât în cauză erau îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării instanţei de contencios constituţional, prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3)din Legea nr. 47/1992.

Aceste dispoziţii legale reglementează condiţiile pe care o excepţie de neconstituţionalitate trebuie să le întrunească, pentru ca instanţa de contencios constituţional să poată fi sesizată: excepţia să aibă ca obiect o lege sau o ordonanţă ori o dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care să aibă legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia, excepţia să fie ridicată în faţa unei instanţe judecătoreşti ori arbitrale la cererea uneia din părţi, din oficiu ori de către procuror, în cauzele în care acesta participă, iar prevederile atacate să nu fi fost declarate anterior neconstituţionale.

Condiţiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 trebuie îndeplinite cumulativ, iar dacă una dintre acestea nu este îndeplinită, instanţa va respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. Din cuprinsul alin. (1)-(3) din acelaşi articol, rezultă că legiuitorul a rezervat instanţelor de judecată, în faţa cărora se invocă excepţii de neconstituţionalitate, rolul de prim filtru în privinţa acestora, a căror trimitere la Curtea Constituţională nu se poate dispune decât sub rezerva constatării întrunirii condiţiilor cumulative de admisibilitate instituite prin norma menţionată.

Cu privire la art. 56 alin. (1) lit. c) teza I din Legea nr. 53/2003, curtea de apel a reţinut în mod judicios că această dispoziţie legală nu poate face obiectul controlului de constituţionalitate, nefiind îndeplinită condiţia impusă de art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, întrucât a fost declarată neconstituţională prin decizia nr. 387/05.06.2018 a Curţii Constituţionale.

Pe de altă parte, chiar Curtea Constituţională a indicat în jurisprudenţa sa reperele "legăturii cu soluţionarea cauzei", subliniind că ele constau în aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii şi în necesitatea invocării excepţiei, în scopul restabilirii stării de legalitate. În concret, Curtea a apreciat că incidenţa textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul unei instanţe judecătoreşti nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificat, în primul rând, interesul procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii textului de lege criticat.

Prin urmare, excepţia în dezbatere trebuie să se plaseze în contextul unui control concret de constituţionalitate, pentru că o eventuală decizie de constatare a neconstituţionalităţii trebuie să producă un efect util şi direct asupra cauzei.

Transpunând aceste considerente de principiu în cauza de faţă, Înalta Curte constată că lipseşte cerinţa existenţei unei legături a prevederilor Legii nr. 49/2010, contestate, cu procesul în care a fost invocată excepţia, întrucât, la data pronunţării asupra prezentului recurs, contestaţia în anulare împotriva deciziei nr. 1464/09.08.2022 era deja soluţionată, prin decizia nr. 100/01.02.2023, fiind respinsă ca tardivă.

În aceste condiţii, nu poate fi identificată vreo legătură între soluţia dată în contestaţia în anulare şi cea pe care ar fi pronunţat-o Curtea Constituţională, întrucât dispoziţiile a căror neconstituţionalitate a fost invocată vizează chestiuni care ţin de judecata în fond a litigiului, etapă procesuală finalizată. Ca atare, normele contestate nu au fost şi nici nu ar fi putut fi efectiv aplicabile în calea extraordinară de atac, iar prefigurarea unei soluţii eventual favorabile în controlul de constituţionalitate nu creează premisele aplicării lor directe în stadiul procesual actual al dosarului.

Reţinând, aşadar, că dispoziţiile art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, republicată, prevăd că neîndeplinirea cumulativă a condiţiilor de admisibilitate atrage respingerea cererii de sesizare şi că în cauză s-a reţinut în mod corect neîndeplinirea acestor cerinţe, Înalta Curte constată că, în mod legal, curtea de apel a stabilit că nu se impune sesizarea instanţei de contencios constituţional.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii din 18.01.2023, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. x/2022.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 aprilie 2023.