Insurer-debtor appeal erroneously stayed under insolvency law; order partially quashed and remanded

Şedinţa publică din data de 26 aprilie 2023

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 04.02.2020, reclamantul A., prin reprezentanţi legali B. şi C., a chemat în judecată pe pârâta D. S.A. şi pe intervenientul forţat E., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâta să-i plătească suma de 30.000 RON, reprezentând despăgubiri pentru daune materiale, şi suma de 1.000.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru daune morale, dobânda legală aferentă acestor sume, calculată de la 11.04.2019 până la plata efectivă a despăgubirilor şi penalităţi de întârziere de 0,2% pe zi, precum şi cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1103/21.04.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte acţiunea, a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 250.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru daune morale şi de 3.269,98 RON, cu titlu de despăgubiri pentru daune materiale, a dobânzii legale penalizatoare, calculată, conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, atât asupra echivalentului în RON al sumei de 250.000 euro, la cursul B.N.R. din ziua plăţii, începând cu data producerii riscului asigurat, 11.04.2019, cât şi asupra sumei de 3.269,98 RON, începând cu 04.02.2020, data învestirii instanţei, până la plata efectivă a acestor sume.

Împotriva acestei sentinţe, reclamantul şi pârâta au declarat apel.

La 04.04.2022, în etapa procesuală a apelului, D. S.A. a formulat cerere de suspendare a cauzei, în temeiul prevederilor art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, având în vedere că, prin sentinţa civilă nr. 507/09.02.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă a hotărât deschiderea procedurii falimentului împotriva sa.

Prin încheierea din 05.04.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a constatat suspendată de drept cauza privind cererile de apel formulate de apelantul-reclamant A., prin reprezentanţi legali, şi apelanta-pârâtă D. S.A.

În motivare, curtea de apel a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 507/09.02.2022 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă în dosarul nr. x/2021, s-a hotărât deschiderea procedurii falimentului apelantei-pârâte, şi, evocând dispoziţiile art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, a constatat suspendarea de drept a cauzei. A mai arătat că prevederile art. 75 din Legea nr. 85/2014, astfel cum au fost interpretate prin decizia Curţii Constituţionale a României nr. 690/2018, nu reglementează situaţia în care instanţa este învestită cu două căi de atac exercitate împotriva aceleiaşi hotărâri prin care s-a soluţionat o singură acţiune civilă şi care se impun a fi soluţionate împreună, ci aceste dispoziţii legale prevăd doar modul în care procedează instanţa de control judiciar în cazul în care este învestită fie numai cu calea de atac exercitată de societatea debitoare, fie cu cea exercitată de către reclamant, ipoteze în care judecata se suspendă sau se constată încetarea acţiunii civile potrivit art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014. În consecinţă, a reţinut incidenţa art. 262 alin. (4) din aceeaşi lege, privind suspendarea de drept a tuturor acţiunilor judiciare îndreptate împotriva societăţii de asigurare debitoare, drept singura normă care reglementează ipoteza în care instanţa este învestită cu căi de atac formulate atât de reclamant, cât şi de societatea intrată în faliment.

Împotriva acestei încheieri, A., prin reprezentanţi legali, a declarat recurs, solicitând anularea încheierii de suspendare şi continuarea judecării apelurilor promovate în cauză, iar în subsidiar, suspendarea apelului său şi continuarea judecării apelului formulat de pârâtă.

Recurentul-reclamant a susţinut că încheierea recurată nu este legală, întrucât instanţa de apel a pronunţat greşit măsura suspendării de drept a judecăţii apelurilor prin aplicarea doar a dispoziţiilor art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, întrucât aceste prevederi legale trebuiau coroborate cu art. 242 şi art. 75 alin. (2) lit. a) din aceeaşi lege, potrivit cărora sunt exceptate de la măsura suspendării de drept căile de atac promovate de debitor împotriva acţiunilor unui creditor, începute înainte de deschiderea procedurii, aceste dispoziţii fiind aplicabile şi procedurii falimentului societăţilor de asigurare. Or, în prezenta speţă, pârâta D. S.A. a promovat apel în cauză, prin urmare se află în ipoteza reglementată de art. 75 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2014, astfel că judecata trebuia continuată.

La 25.01.2023, intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat, cu titlu prealabil, să se dispună încetarea procesului în temeiul art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, având în vedere că, la 20.04.2022, hotărârea de deschiderea a procedurii falimentului a rămas definitivă, iar pe fond, respingerea recursului.

La 15.02.2023, recurentul-reclamant a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, analizând hotărârea atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate, reţine următoarele considerente:

Prioritar, faţă de cererea formulată de intimata-pârâtă, prin care a solicitat, în temeiul art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, încetarea acţiunii civile, instanţa supremă aminteşte că, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., calea de atac a recursului este limitată la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Înalta Curte reţine că prezentul recurs are ca obiect încheierea din 05.04.2022, prin care instanţa de apel a dispus suspendarea de drept a judecării apelurilor, în temeiul art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, şi a fost exercitat în temeiul art. 414 C. proc. civ., care stabileşte, cu valoare de regulă generală, posibilitatea formulării căii de atac a recursului împotriva hotărârilor prin care se dispune suspendarea judecăţii.

Totodată, Legea nr. 85/2014 nu cuprinde dispoziţii speciale de procedură, privind calea de atac împotriva unei încheieri de suspendare a judecăţii, astfel că, în lipsa unor norme derogatorii, devine incidentă norma generală din art. 414 C. proc. civ., iar recursul nu este supus dispoziţiilor art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014. Mai mult, dispoziţiile art. 75 alin. (1) privind încetarea procesului se aplică cererilor şi acţiunilor judiciare, extrajudiciare sau măsurilor de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului, iar nu şi în privinţa hotărârilor de suspendare a judecăţii, care, fără excepţie, pot fi controlate prin exercitarea recursului.

Prin urmare, întrucât în acest stadiu procesual, instanţa de recurs poate verifica doar legalitatea încheierii din 05.04.2022, prin prisma motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., va respinge cererea intimatei-pârâte privind încetarea acţiunii civile în temeiul art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

Deliberând asupra recursului, prin prisma criticilor dezvoltate de recurentul-reclamant, care vizează greşita aplicare, în apel, a dispoziţiilor art. 262 din Legea nr. 85/2014 fără a fi corelate cu art. 75 din aceeaşi lege, Înalta Curte reţine că argumentele prezentate pot fi subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de drept procesual.

Înalta Curte constată, cu majoritate, că motivul de recurs este fondat în parte, întrucât, excluzând de la aplicare dispoziţiile art. 75 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, care reglementează situaţiile de excepţie în care măsura suspendării de drept nu se aplică, instanţa de apel nu a făcut în cauză un raţionament necesar, pronunţând hotărârea cu încălcarea legii.

Conform art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, "Hotărârea de deschidere a procedurii falimentului are ca efect suspendarea de drept a tuturor acţiunilor judiciare sau extrajudiciare şi a măsurilor de executare silită îndreptate împotriva societăţii de asigurare/reasigurare debitoare.(…)."

Potrivit art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 "De la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului.(…)", iar potrivit alin. (2) lit. a) a aceluiaşi articol, " Nu sunt supuse suspendării de drept prevăzute la alin. (1): a) căile de atac promovate de debitor împotriva acţiunilor unui/unor creditor/creditori începute înaintea deschiderii procedurii şi nici acţiunile civile din procesele penale îndreptate împotriva debitorului; (…)".

Totodată, prin norma de trimitere cuprinsă în art. 242 din aceeaşi lege se dispune că "Prevederile cap. I, cu excepţia celor cuprinse în secţiunea a 6-a, se vor aplica în mod corespunzător procedurii falimentului societăţilor de asigurare/reasigurare, cu derogările prevăzute în acest capitol."

Fiind situate în cuprinsul capitolului I al titlului II - Procedura insolvenţei, capitol denumit "Dispoziţii comune", rezultă, raportat la art. 242 anterior evocat, că prevederile art. 75 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 sunt aplicabile şi în procedura falimentului unei societăţi de asigurare/reasigurare.

Astfel, reţinând că dispoziţiile art. 75 din Legea nr. 85/2014 nu reglementează situaţia în care instanţa este învestită cu două căi de atac împotriva aceleiaşi hotărâri prin care s-a judecat o singură acţiune civilă şi care trebuie soluţionate împreună, instanţa de apel a ignorat toate dispoziţii legale menţionate anterior, precum şi statuările obligatorii ale instanţei de contencios constituţional, regăsite în decizia nr. 690/2018, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 210/18.03.2019, Partea I, cât şi interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii prin decizia nr. 19/2022, Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1061/02.11.2022, Partea I.

Prin aceste decizii, s-a statuat că excepţiile de la regula suspendării de drept, reglementate în cuprinsul primului capitol al titlului II - Procedura insolvenţei, capitol intitulat "Dispoziţii comune", sunt aplicabile şi în procedura falimentului unei societăţi de asigurare/reasigurare; această interpretare a fost justificată atât pe conţinutul art. 242 din Legea nr. 85/2014, în temeiul căruia art. 262 alin. (4) şi (5) din aceeaşi lege, ca dispoziţie cu caracter special, se completează cu prevederile art. 75 alin. (2) din acelaşi act normativ, în măsura în care norma specială nu dispune altfel şi în măsura compatibilităţii lor cu falimentul societăţii de asigurare/reasigurare, cât şi din însăşi interpretarea dispoziţiilor art. 262 din legea anterior menţionată.

Aşadar, instanţa de apel avea obligaţia de a respecta dezlegările date prin aceste decizii şi nu putea exclude de la aplicare dispoziţiile cu caracter general cu care norma specială se completează, respectiv art. 75 alin. (2) din Legea nr. 85/2014. Aceasta presupunea raportarea, în contextul art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, la sfera acţiunii civile, astfel cum aceasta este definită prin art. 29 C. proc. civ., concomitent cu corelarea art. 75 alin. (2) din aceeaşi lege şi evaluarea modului în care teza suspendării de drept a acţiunii este incidentă atunci când împotriva hotărârii primei instanţe declară apel atât debitorul, cât şi creditorul.

Pe temeiul acestor considerente, Înalta Curte reţine, cu majoritate, că dispoziţiile art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 au fost aplicate greşit de instanţa de apel, întrucât legiuitorul a înţeles să excepteze de la suspendarea de drept, printre altele, şi căile de atac promovate de debitor împotriva acţiunilor unor creditori, începute înaintea deschiderii procedurii. Întrucât art. 75 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2014 instituie un caz de excepţie, iar dispoziţiile art. 262 alin. (4) din aceeaşi lege nu pot produce efecte în ceea ce priveşte căile de atac promovate de către societatea debitoare, Înalta Curte, cu majoritate, constată că nu se impunea suspendarea cauzei cu privire la apelul exercitat de societatea de asigurare.

Cu privire la măsura suspendării judecăţii apelului promovat de reclamant, Înalta Curte constată că încheierea recurată este legală, instanţa devolutivă de prim control judiciar aplicând corect prevederile imperative ale art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, care interzic creditorilor societăţii de asigurare/reasigurare aflată în insolvenţă să iniţieze sau să continue acţiuni judiciare sau extrajudiciare împotriva ei, aceştia fiind chemaţi să îşi valorifice drepturile în cadrul procedurii, cu respectarea cerinţelor legale.

Prin noţiunea de acţiune se înţelege orice mijloc procesual prin care se apără un drept subiectiv sau un interes legitim, putând îmbrăca forme diferite, în funcţie de etapa în care se află litigiul, respectiv cerere de chemare în judecată sau de exercitare a unei căi de atac, astfel că dispoziţiile art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, vor fi incidente în orice fază a procesului.

Astfel, în măsura în care deschiderea procedurii de faliment împotriva unei societăţi de asigurare care are calitatea de pârâtă într-o acţiune prin care un creditor urmăreşte să îşi realizeze o creanţă asupra ei intervine în timp ce litigiul se află pe rol în primă instanţă, judecata trebuie suspendată ori încetată, în funcţie de incidenţa criteriilor legale (rămânerea definitivă sau nu a hotărârii de deschidere a procedurii), iar dacă intervine ulterior pronunţării hotărârii primei instanţe, aplicarea art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 presupune suspendarea judecăţii căii de atac, sub rezerva ca aceasta să nu fi fost declarată de chiar societatea falită.

În speţă, reclamantul a promovat cererea de chemare în judecată la 04.02.2020, iar la 21.04.2021, prima instanţă a pronunţat o sentinţă de obligare a D. S.A. la plata unor despăgubiri, al căror cuantum a fost contestat de ambele părţi, prin exercitarea apelului.

În etapa procesuală a apelului, a intervenit deschiderea procedurii falimentului împotriva societăţii de asigurare pârâte, în baza sentinţei civile nr. 507/09.02.2022 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a civilă, astfel că, în prezenta cauză, prin încheierea din 05.04.2022, curtea de apel a dispus suspendarea judecăţii ambelor apeluri.

Înalta Curte reţine, cu majoritate, prin prisma dispoziţiilor art. 262 alin (4) din Legea nr. 85/2014, că măsura suspendării apelului promovat de reclamant este legală, prin urmare, casarea încheierii atacate va avea ca efect reluarea doar a judecăţii căii de atac a societăţii de asigurare.

În concluzie, găsind fondat motivul de recurs formulat în cauză, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu majoritate, decide admiterea recursului, casarea în parte a încheierii atacate şi trimiterea cauzei instanţei de apel, în vederea continuării judecăţii apelului declarat de D. S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate,

Respinge cererea formulată de intimata-pârâtă D. S.A., privind încetarea judecării acţiunii civile.

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A., prin reprezentanţi legali B. şi C., împotriva încheierii din 05.04.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2020.

Casează în parte încheierea recurată şi trimite cauza, instanţei de apel, în vederea continuării judecăţii apelului declarat de D. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1103/21.04.2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 aprilie 2023.

OPINIE SEPARATĂ

În dezacord cu ceilalţi membri ai completului, apreciez că recursul nu este fondat şi că ar fi trebuit respins; în rest, decizia este rezultat al votului unanim.

Pentru a-mi justifica opinia, expun următoarele argumente:

Litigiul dintre părţi a fost generat de producerea unui accident, din culpa numitului E., conducător al unui autoturism asigurat la societatea D. S.A.; accidentul a produs o serie de suferinţe fizice şi psihice minorului A., care, în condiţii de reprezentare legală îndeplinite, a iniţiat procesul de faţă, urmărind obţinerea unor daune materiale, în cuantum de 30.000 RON şi a unora morale de 1.000.000 de euro, în echivalent în RON la data plăţii, a doânzii aferente şi a penalităţilor reglementate de legea specială, prin obligarea asigurătorului persoanei vinovate la plata acestora.

Prima instanţă a pronunţat o sentinţă, prin care pârâta a fost obligată la plata către reclamant a sumelor de 3.269,98 RON, cu titlu de daune materiale, de 250.000 de euro, daune morale, precum şi a dobânzii aferente; acţiunea a fost respinsă, în rest, ca neîntemeiată.

Urmărind diminuarea sumei la achitarea căreia a fost obligată, societatea de asigurare a apelat hotărârea tribunalului.

Pe de altă parte, şi reclamantul a atacat sentinţa, urmărind majorarea sumei acordate deja.

În condiţiile în care, ulterior pronunţării sentinţei atacate, împotriva societăţii D. S.A. s-a deschis procedura falimentului, instanţa de apel a constatat, prin încheierea de la 05.04.2022, că a intervenit suspendarea judecăţii cererilor de apel, în temeiul art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014.

Recursul de faţă, îndreptat împotriva încheierii de suspendare a judecăţii, a fost promovat numai de reclamant, nu şi de societatea de asigurare, iar el vizează dispoziţia de suspendare a ambelor două căi ordinare de atac.

După cum în mod judicios s-a reţinut prin decizie - care nu a produs efectul casării şi a dispoziţiei de suspendare a apelului declarat de reclamant -, măsura suspendării judecăţii respectivei căi de atac dă eficienţă dispoziţiilor art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014. În schimb, dispoziţia de suspendare a apelului declarat de societatea de asigurare a fost adoptată cu încălcarea legii.

În acest context, sunt de acord, desigur, cu referirile celorlalţi membri ai completului atât la decizia nr. 690/2018 a Curţii Constituţionale, cât şi la decizia nr. 19/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii; din interpretarea pe care cele două decizii au oferit-o textului art. 262 din Legea nr. 85/2014, cu caracter obligatoriu, rezultă că acesta se completează cu art. 75 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, care instituie excepţiile de la regula suspendării judecăţii.

Prin urmare, ipotezele de excepţie amintite - printre care se regăseşte cea în care calea de atac a fost promovată de debitorul falit, dispoziţie instituită de lege în chiar beneficiul acestuia - sunt aplicabile şi în procedura falimentului societăţilor de asigurare/reasigurare.

În aceste condiţii, suspendarea apelului declarat de D. S.A. este o dispoziţie prin care curtea de apel a încălcat textul de lege evocat mai sus.

Prin votul majoritar al celorlalţi membri ai completului, casarea încheierii atacate va produce efectul reluării judecăţii căii de atac a societăţii de asigurare, parte care urmăreşte diminuarea sumei acordate reclamantului prin sentinţa primei instanţe.

Fără a prefigura soluţia care se poate pronunţa în rejudecare, apreciez însă că, faţă de acest risc, recurentul nu şi-a indicat interesul în declararea căii de atac a recursului îndreptat împotriva măsurii de suspendare a apelului declarat de D. S.A. şi nu a arătat scopul pentru care insistă în continuarea judecăţii căii ordinare de atac promovată de societatea de asigurare, a cărei soluţie îi poate fi defavorabilă şi de natură să-i afecteze în mod semnificativ dreptul recunoscut prin hotărârea tribunalului.

Din această perspectivă, nu sunt de acord că interesul recurentului este cel al finalizării procesului, deoarece o asemenea apreciere este nu doar prea generală, ci şi contrazisă de mecanismele puse creditorilor de îndemână de Legea nr. 85/2014, pentru a-şi valorifica drepturile de creanţă asupra unei societăţi de asigurare falite.

Astfel, precizez că reclamantul este în drept ca, pe temeiul sentinţei primei instanţe, chiar nedefinitivă, să depună o declaraţie de creanţă în tabelul creditorilor D. S.A.

Chemarea tuturor creditorilor la a-şi valorifica drepturile de creanţă în cadrul procedurii semnifică, în acest context, nu doar executarea lor propriu-zisă, ci şi, în măsura în care încă nu demaraseră acţiuni pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului ori ele nu fuseseră definitivate la data deschiderii procedurii colective, recunoaşterea lor prin hotărâre judecătorească, pronunţată de data aceasta de către judecătorul-sindic. Primind, în astfel de cazuri, declaraţii de creanţă şi fiind învestit cu soluţionarea unor contestaţii împotriva tabelelor de creanţe, promovate de către persoanele cărora legea le recunoaşte legitimare procesuală, judecătorul-sindic îşi exercită în mod plenar atribuţiile jurisdicţionale, evaluând, întocmai ca o instanţă de drept comun, temeinicia şi legalitatea pretenţiilor. Mai notez că şi în ipoteza în care creanţa înscrisă în tabel ar fi fost stabilită printr-o hotărâre încă nedefinitivă, dar executorie, şi o atare creanţă ar fi putut fi contestată, căci art. 105 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 se opune doar procedurii de verificare, pusă de alin. (1) în sarcina administratorului/lichidatorului judiciar, fără însă să anihileze dreptul unui alt creditor ori al debitorului de a o contesta, sub aspectul existenţei, întinderii ei sau al ordinii de preferinţă. Numai în măsura în care creanţa înscrisă în tabel a fost stabilită printr-o hotărâre definitivă, ea nu mai poate fi contestată, impedimentul fiind reprezentat de efectul autorităţii de lucru judecat.

De aceea, sunt de părere că nici dreptul societăţii de asigurare de a contesta creanţa astfel înscrisă în tabel nu justifică admiterea recursului.

De altfel, decizia pronunţată cu majoritate determină tot rezultatul contestării creanţei, însă nu în urma manifestării de voinţă a societăţii de asigurare care ar fi avut interes să-l obţină, prin reluarea judecăţii în apel, dar care, neînţelegând să se prevaleze de dispoziţia instituită de lege în favoarea sa, nu a atacat încheierea de suspendare, ci a rămas în pasivitate, dar ca efect al voinţei celeilalte părţi, respectiv a reclamantului însuşi, al cărui interes, în aceste condiţii, este greu de identificat, cu atât mai mult cu cât acesta nici măcar nu a afirmat că s-ar fi adresat Fondului de Garantare a Asiguraţilor, care i-ar fi pretins să prezinte o hotărâre definitivă.

În aceste condiţii, sunt nefondate criticile recurentului îndreptate împotriva dispoziţiei de suspendare a apelului pe care el însuşi îl promovase şi sunt lipsite de interes cele care vizează măsura de suspendare a apelului declarat de societatea de asigurare.

Aşa fiind, opinia de faţă, expusă în cadrul deliberărilor şi rămasă minoritară în ansamblul voturilor exprimate, în sensul respingerii recursului ca nefondat.