Surcharge and suretyship validity challenged; creditor's appeal dismissed, guarantor's appeal allowed with decision quashed and remanded

Şedinţa publică din data de 14 aprilie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei. Cadrul procesual

1. Obiectul cererii de chemare în judecată. Temeiul de drept

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secţia a II-a civilă, şi de contencios administrativ şi fiscal, la data de 04 august 2020, sub nr. x/2020, reclamanta Societatea "A." S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce va pronunţa, să oblige pârâtul la plata către societatea reclamantă a sumei de 278.838,82 RON, reprezentând contravaloarea facturilor detaliate în fişa de client ataşată; cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe prevederile art. 1270 alin. (1) N. C. civ., art. 1350 N. C. civ., art. 1719 C. civ., art. 2290 N. C. civ. şi art. 663 alin. (2) şi (3) Noul C. proc. civ.

2. Sentinţa instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1192, pronunţată la data de 27.11.2020, în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul B., ca neîntemeiată.

3. Soluţia instanţei de apel. Hotărârea recurată

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel, reclamanta Societatea "A." S.R.L., şi apel incident- pârâtul B..

Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, prin decizia nr. 274 din 8 iulie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020, (astfel cum a fost îndreptată prin încheierea şedinţei din Camera de Consiliu din data de 1 noiembrie 2021), a admis apelul principal declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 1192 din data de 27 noiembrie 2020, pronunţate de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimatul-pârât B. şi a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul-intimat la plata sumei de 90.000 c/val facturi emise şi neachitate, conform fişei client; a respins apelul incident declarat de pârâtul B. împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat şi a obligat intimatul-pârât la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.196,70 RON taxă judiciară de timbru, în apel.

II. Calea de atac exercitată în cauză.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, în termen, reclamanta S.C. A. S.R.L. şi pârâtul B..

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curţii de Apel Ploieşti, urmând ca instanţa de apel să aplice corect prevederile legale referitoare la art. 2318 alin. (1) noul C. civ. coroborate cu art. 2294 noul C. civ., dispoziţiile art. 2548 alin. (3) noul C. civ. coroborat cu art. 2537 pct. 1 noul C. civ. sau, in subsidiar, in cazul in care prescripţia era deja împlinita, potrivit art. 2506 alin. (4) coroborat cu art. 2510 noul C. civ.

Recurentul-pârât a solicitat, în principal, în temeiul art. 497 C. proc. civ., casarea hotărârii atacate şi, trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, care va rejudeca atât apelul principal, cât şi apelul incident; în subsidiar, casarea hotărârii atacate, cu consecinţa respingerii cererii de apel formulate de A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1192/2020 a Tribunalului Prahova, menţinând ca temeinică şi legală hotărârea instanţei de fond; cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei pricini, în conformitate cu dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., invocând, în drept, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta- reclamantă şi-a întemeiat recursul pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., considerând hotărârea recurata ca fiind pronunţata cu încălcarea prevederilor art. 2294 alin. (1) noul C. civ. si cu aplicarea greşita a prevederilor art. 2318 alin. (1) noul C. civ.

Instanţa de apel a reţinut în mod greşit că, prevederile art. 2318 alin. (1) C. civ. sunt aplicabile şi atunci când fideiusorul (pârâtul-intimat din prezenta cauză), a renunţat la beneficiul de discuţiune.

Apreciază că, faţă de dispoziţiile art. 2294 C. civ., nu se poate reţine că trebuie respectată ordinea de executare, având obligaţia de a acţiona mai întâi împotriva debitorului principal într-un termen special de decădere, de 6 luni/2 luni de la scadenţă.

Contrar susţinerilor pârâtului, nu se află în prezenţa unei "renunţări implicite" la beneficiul de discuţiune, renunţare ce ar fi fost susceptibilă de interpretare ci, pârâtul a renunţat expres la beneficiul de discuţiune, conform art. 10.3 din Contractul de vânzare-cumparare, contract semnat şi necontestat de pârâtul B., fiindu-i explicat şi ştiind ce înseamnă acest beneficiu.

Într-adevăr, textul legal prevăzut de art. 2318 C. civ. are o aplicare limitată şi anume, doar atunci când nu s-a renunţat la beneficiul de discuţiune, orice altă interpretare contrară fiind ilogică.

În acest sens, dispoziţiile art. 2318 C. civ., invocate de pârât şi reţinute în mod greşit de instanţă, au menirea de a sancţiona lipsa de diligenţă a creditorului faţă de debitorul principal.

Recurenta-reclamantă apreciază că raţionamentul juridic susţinut este unul corect, art. 2318 C. civ. neputând fi aplicat din moment ce s-a renunţat la beneficiul de discuţiune (beneficiu potrivit căruia trebuia mai întâi executat debitorul principal) şi este nelegal a se reţine de către instanţă că, potrivit art. 2318 C. civ., creditorul are obligaţia de a acţiona mai întâi împotriva debitorului principal în termen de 6 luni de la scadenţă, cu toate că fideiusorul a renunţat expres la beneficiul de discuţiune, renunţând astfel tocmai la condiţionarea creditorului de a acţiona debitorul principal. Prin hotărârea recurată s-a ajuns la anularea implicită a prevederilor art. 2294 alin. (1) C. civ. şi la modificarea unilaterală şi arbitrară a Convenţiei încheiate între părţi respectiv, Contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2017.

Printr-o a doua critică formulată, recurenta- reclamantă a susţinut că, prin hotărârea pronunţată, s-au încălcat chiar prevederile legale ale art. 2318 alin. (1) noul C. civ., aceasta neavând calitatea de "creditor neglijent", acţiunea împotriva fideiusorului fiind introdusă în "termen de 6 luni de la scadenţă".

Termenul scadent stabilit iniţial a fost prorogat de nenumărate ori, prin voinţa comună a părţilor, avându-se în vedere practicile statornicite între părţi, istoricul afacerilor, volumul de activitate, comportamentul comercial şi nu în ultimul rând, scopul afacerilor şi anume, acela de a continua o activitate şi nicidecum de a o stopa, îngenunchea, îngreuna.

Niciun moment societatea nu a avut atitudinea unui creditor nediligent, promovând toate demersurile legale ce se impuneau pentru recuperarea creanţei (încheierea unui contract de vânzare-cumpărare garantat de încă 2 persoane fizice, instrument de plată avalizat eliberat în alb, cerere de executare împotriva avalistului, cerere de înscriere la masa credală împotriva debitorului principal, acţiune în pretenţii împotriva celuilalt fideiusor, neavalist).

Susţine că raţionamentul instanţei de apel de a accepta la plată doar facturile cu scadenţa anterioară cu 6 luni datei de 20.07.2020 (data formulării cererii de înscriere la masa credală împotriva debitorului principal S.C. C. SRL) este nelegal, termenul scadent al întregii creanţe, de 278838,82 RON, fiind la data de 26.06.2020, data menţionată pe biletul la ordin lăsat garanţie de debitoare şi, în acest sens, raportat la data scadentei de 26.06.2020 - data menţionata pe BO introdus în bancă, având ca obiect suma de 278838.82, contravaloarea întregii creanţe restante, introducerea acţiunii împotriva fideiusorului pârât B. (04.08.2020), s-a efectuat cu respectarea termenului de 6 luni, recurenta susţinând, în continuare, încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 2548 alin. (3) C. civ., coroborat cu art. 2537- 2538 C. civ. şi, în susbsidiar, coroborat cu art. 2506 alin. (4) C. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs invocate, recurentul-pârât B. a susţinut, în esenţă, următoarele:

Hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii - art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, arată acesta, pe de o parte, instanţa de apel a reţinut că termenul de scadenţă al facturilor la plata cărora l-a obligat pe intimatul pârât rezultă din cuprinsul acestora, respingând apărarea intimatului în sensul că în contract nu este prevăzută o dată scadentă; pe de altă parte, instanţa face trimitere în considerentele hotărârii atacate la contractul încheiat între părţi, arătând că "este un contract cu executare succesivă, ceea ce înseamnă că termenul de 6 luni se socoteşte de la împlinirea fiecărei scadenţe"; "părţile au prevăzut în contract plata unor penalităţi de întârziere în cuantum de 1% pe zi", confirmând astfel că izvorul obligaţiilor este reprezentat de contract.

Cât priveşte cele reţinute de instanţa de apel referitor la facturile scadente într-un interval de 6 luni, recurentul consideră că un atare raţionament este contradictoriu, instanţa de apel făcând trimitere în motivarea deciziei atacate la prevederile contractuale şi, în acelaşi timp, înlăturând conţinutul contractului (singurul înscris însuşit prin semnătură de recurent) pe care înţelege să-l completeze cu "scadenţa rezultată din cuprinsul facturilor", facturi care nici măcar nu sunt însuşite prin semnătură de recurentul - intimat B. şi, în aceste condiţii, este evident că instanţa de apel a pronunţat soluţia de admitere în parte a acţiunii introductive şi de obligare la plata facturilor scadente după data de 20.01.2020 fără a analiza conţinutul acestor facturi.

Prin facturile menţionate au fost facturate doar penalităţi şi nu debit principal - contravaloare mărfuri livrate, cum în mod eronat a reţinut instanţa de apel şi, totodată, instanţa de apel nu a motivat în drept reţinerea termenului de scadenţă stabilit în cuprinsul facturilor - într-un termen de 50 de zile de ia emiterea facturilor.

Recurentul-pârât a mai arătat că un alt aspect ce vizează tot nemotivarea hotărârii este reprezentat de faptul că instanţa de apel a omis să analizeze apărarea referitoare la reducerea penalităţii vădit excesivă faţă de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi la încheierea contractului, prin aplicarea dispoziţiilor art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ.

Obligându-l la plata sumei de 90.000 RON reprezentând contravaloarea facturilor nr. x nr. 3047, nr. 3221, nr. 3314 şi nr. 3471, facturi de penalităţi, rezultă că implicit instanţa de apel a respins cererea acestuia de reducere a cuantumului penalităţilor, fără însă a arăta care sunt motivele pentru care a adoptat această soluţie.

Pentru aceste motive, apreciază că se impune soluţia de admitere a recursului şi, în temeiul art. 497 C. proc. civ.., casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

În susţinerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a criticat hotărârea instanţei de apel pentru aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2318 alin. (1) C. civ.

Deşi instanţa de apel a reţinut, în acord cu raţionamentul instanţei de fond, că şi în situaţia de faţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 2318 alin. (1) C. civ., în sensul că acest text de lege instituie un termen de decădere în favoarea fideiusorului dacă creditorul nu manifestă diligentă în valorificarea creanţei sale într-un termen de 6 luni de la scadenţa obligaţiei principale, a aplicat greşit aceste dispoziţii de drept material atunci când a dispus obligarea la plata sumei de 90.000 RON reprezentând contravaloarea facturilor, facturi de penalităţi.

Aceasta deoarece facturile la plata cărora l-a obligat pe intimatul-pârât instanţa de apel nu sunt facturi pentru mărfuri livrate, ci pentru penalităţi, deci ele nu vizează obligaţia principală, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 2318 alin. (1) C. civ.

Or, câtă vreme s-a reţinut de către instanţa de apel că intimata-reclamantă este decăzută din dreptul de a solicita plata facturilor ce au fost emise cu depăşirea termenului de 6 luni calculat anterior datei de 20.07.2020, deci anterior data de 20.01.2020, aceasta era obligată să analizeze şi dacă facturile emise ulterior acestei date reprezintă facturi emise pentru debit principal sau facturi emise pentru penalităţi.

Totodată, recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1270 C. civ. - care reglementează forţa obligatorie a contractului atunci când a reţinut că scadenţa facturilor emise a fost stabilită în cuprinsul facturilor - într-un termen de 50 de zile de la emiterea facturilor.

Astfel, deşi obligaţia izvorând din contractul încheiat între părţi era una neafectată de modalităţi (pură şi simplă), reţinând faptul că ea este afectată de un termen suspensiv de 50 de zile calculat de la emiterea facturii, termen instituit în cuprinsul facturilor, face ca termenul de 6 luni prevăzut de dispoziţiile art. 2318 alin. (1) C. civ. să se calculeze de la împlinirea celor 50 de zile de la emiterea facturilor.

Or, calculul termenului de 6 luni după epuizarea celor 50 de zile stabilite prin factură, nu prin contract, echivalează cu extinderea fideiusiunii peste limitele în care a fost contractată, în condiţiile în care, astfel cum am arătat anterior în conţinutul contractului nr. xFCS din 19.09.2017, la cap. VII condiţiile de plată art. 7.1 lit. a) părţile nu au stipulat vreun termen de scadenţă: ..termenul scadent pentru plata mărfurilor livrate este de ... zile de la emiterea facturii până la încasarea banilor în contul Vânzătorului".

II. Derularea procedurii judiciare şi considerentele instanţei de recurs

În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486 C. proc. civ.

Analizând recursurile formulate, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Examinând recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prima critică formulată de recurentă, prin care susţine nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva încălcării prevederilor art. 2294 alin. (1) C. civ. şi aplicării greşite a celor de la art. 2318 alin. (1) C. civ., nu poate fi reţinută.

Art. 2281 alin. (1) C. civ. reglementează caracterul accesoriu al fideiusiunii faţă de obligaţia principală, ceea ce face ca fideiusiunea să urmeze soarta obligaţiei principale, cât priveşte clauzele de validitate şi cele de stingere, în timp ce art. 2318 C. civ. prevede o modalitate specifică de stingere a fideiusiunii.

Aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel, la art. 2318 alin. (1) C. civ. se prevede că fideiusorul rămâne ţinut şi după împlinirea termenului obligaţiei principale, în cazul în care creditorul a introdus acţiunea împotriva debitorului principal în termen de 6 luni de la scadenţă, şi a continuat-o cu diligenţă.

Din interpretarea per a contrario a acestor prevederi, rezultă că ajungerea obligaţiei principale la scadenţă nu conduce la stingerea fideiusiunii dacă creditorul manifestă diligenţă în valorificarea creanţei sale.

Astfel, în aprecierea diligenţei creditorului, legiuitorul a stabilit un termen obiectiv, de 6 luni de la scadenţa obligaţiei principale, în care creditorul ar trebui să introducă acţiune împotriva debitorului principal.

Dacă creditorul nu a introdus acţiunea în acest termen, obligaţia de fideiusiune se consideră stinsă la data scadenţei obligaţiei principale, legiuitorul urmărind prin instituirea acestui termen, pe de o parte, clarificarea situaţiei fideiusorului într-un termen rezonabil, iar, pe de altă parte, evitarea unor atitudini abuzive din partea creditorului, acesta fiind, astfel, determinat să acţioneze pentru recuperarea creanţei de la debitor.

Aşadar, în lumina acestor considerente şi faţă de prevederile legale arătate, împlinirea termenului obligaţiei principale este o modalitate specifică de stingere a fideiusiunii şi, întrucât textul de lege nu distinge, ea intervine chiar şi în situaţia în care fideiusorul, obligându-se în temeiul art. 2300 C. civ., a renunţat la beneficiul de discuţiune şi diviziune, ceea ce face necesar, pentru prezervarea fideiusiunii dincolo de data scadenţei obligaţiei principale, ca formularea acţiunii de către creditor să se realizeze în termenul prevăzut de lege de 6 luni, fie împotriva debitorului principal, fie împotriva fideiusorului.

Cum, în speţă, creditoarea - recurenta- reclamanta A. S.R.L. nu a introdus acţiunea în termen de 6 luni de la scadenţa obligaţiei de plată, în speţă, a fiecărei facturi emise, nici împotriva debitorului principal, şi nici împotriva fideiusorului, obligaţia de plată născută în temeiul fideiusiunii nu mai subzistă în sarcina fideiusorului, aceasta fiind considerată, conform art. 2318 C. civ., stinsă la data scadenţei fiecărei facturi- ceea ce, legal, a constatat şi instanţa de apel.

De altfel, din dezvoltarea acestor critici din recurs, se observă că recurenta-reclamantă face confuzie între ordinea de executare stabilită prin art. 2294 alin. (1) C. civ., respectiv posibilitatea creditorului de a executa debitorul sau fideiusorul, în ordinea pe care o alege creditorul în situaţia în care s-a renunţat la beneficiul de discuţiune, şi obligaţia de a acţiona mai întâi împotriva debitorului principal, ca formă de încetare a fideiusiunii prevăzută de art. 2318 alin. (1) C. civ. Acest din urmă text reglementează un caz de încetare a fideiusiunii, pe când, instituţia beneficiului de discuţiune vizează faza de executare a creanţei, instituţii juridice care nu au legătură între ele.

Acest caz de încetare a fideiusiunii intervine chiar şi atunci când fideiusorul a renunţat la beneficiul de discuţiune.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, aşadar, stabilirea termenului de 6 luni prevăzut de art. 2318 alin. (1) C. civ. nu se poate realiza printr-un înscris care emană de la celălalt fideiusor, limitele fideiusiunii fiind cele stabilite prin dispoziţiile contractuale în speţă (cap. VII, Condiţiile de plată, art. 7.1. lit. a).

De asemenea, tot în cadrul acestei critici, prin care recurenta- reclamantă susţine data scadenţei, ca fiind data de 26.06.2020, data menţionată pe biletul la ordin introdus în bancă, Înalta Curte constată că în niciun caz nu poate fi validată această consideraţie, câtă vreme, instrumentul de plată menţionat nu emană de la fideiusor, recurentul-pârât B..

Pentru acelaşi argument, urmează a fi înlăturată şi critica formulată în continuarea recursului de către recurenta- reclamantă, contrar susţinerilor acesteia, în speţă nefiind incidente nici prevederile art. 2548 alin. (3) C. civ., respectiv art. 2537- 2538 C. civ., coroborate cu cele ale art. 2506 alin. (4) C. civ., neputându-se considera că între societatea debitoare şi societatea creditoare a intervenit la data de 09.03.2020 un angajament de plată, câtă vreme acesta nu a fost însuşit şi de fideiusor.

În ce priveşte recursul declarat de pârâtul B., Înalta Curte reţine că acesta a invocat motivele de casare prevăzute de pct. 6 şi 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.., care se găsesc a fi întemeiate, impunându-se casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, pentru considerentele ce succed:

Art. 2318 alin. (1) C. civ. reglementează un caz specific de încetare de drept a fideiusiunii, stipulând că "Fideiusorul rămâne ţinut şi după împlinirea termenului obligaţiei principale, în cazul în care creditorul a introdus acţiune împotriva debitorului principal în termen de 6 luni de la scadenţă şi a continuat-o cu diligenţă".

Acest mecanism prin care executarea fideiusiunii este decalată prin raportare la perioada în care se poate naşte (şi deveni scadentă) obligaţia principală relevă tocmai distincţia dintre obligaţia de garanţie şi obligaţia de plată asumate de către fideiusor.

Într-adevăr, obligaţia de garanţie se stinge la momentul la care părţile au convenit (de exemplu, la momentul scadenţei obligaţiei principale), dar obligaţia de plată supravieţuieşte încă o perioadă (între 2 şi 6 luni, după caz).

La modul mai general, art. 2317 C. civ. are în vedere obligaţia de garanţie, în timp ce art. 2318 C. civ. se referă la obligaţia de plată.

Invocând aplicarea greşită a prevederilor art. 2318 alin. (1) C. civ., recurentul-pârât susţine că instanţa de apel în mod nelegal a reţinut că doar facturile scadente într-un interval de 6 luni calculat anterior datei de 20.07.2020- data înscrierii la masa credală a debitorului principal- pot fi valorificate prin demersul judiciar de faţă, şi anume, facturile scadente după data de 20.01.2020, fără a analiza data scadenţei obligaţiei principale.

Într-adevăr, aşa cum rezultă din conţinutul deciziei recurate, instanţa de apel a reţinut că data formulării de către reclamantă a cererii de înscriere la masa credală a debitorului principal este 20.07.2020, ceea ce înseamnă că doar facturile scadente într-un interval de 6 luni, calculat anterior acestei date, pot fi valorificate prin demersul judiciar de faţă.

Instanţa de apel face confuzie între obligaţia de plată, şi obligaţia de garanţie asumată de fideiusor.

Termenul de 6 luni stipulat de art. 2318 alin. (1) C. civ. este un termen care se referă doar la obligaţia de plată:

"Art. 2318 Urmărirea debitorului principal (1) Fideiusorul rămâne ţinut şi după împlinirea termenului obligaţiei principale, în cazul în care creditorul a introdus acţiune împotriva debitorului principal în termen de 6 luni de la scadenţă şi a continuat-o cu diligenţă".

Pentru aceste motive, Înalta Curte va admite recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei nr. 274 din 8 iulie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, va casa decizia recurată, şi va trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 274 din 8 iulie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Admite recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei nr. 274 din 8 iulie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

Casează decizia recurată, şi trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 aprilie 2022.