Absolute nullity of notarized payment-in-kind deed for illicit cause affirmed on appeal

Şedinţa publică din data de 25 ianuarie 2022

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă la 10 iunie 2013, sub nr. x/2013, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii B. şi S.C. C. S.R.L. - în insolvenţă, prin lichidator judiciar D.., a solicitat să constate: nulitatea absolută a actului de dare în plată autentificat sub nr. x/25.09.2012 şi a încheierii de rectificare nr. 14/08.02.2013 încheiate de B.N.P. E. şi F. între pârâtul B., cetăţean italian, şi pârâta C. S.R.L., prin care pârâtul B. a dobândit 11 terenuri agricole situate în intravilan, în suprafaţă totală de 8.610,71 m.p., cu preţul de 1.171.000 RON (echivalent a 260.182 Euro), 133,59 RON/mp, preţ diminuat prin încheierea de rectificare la valoarea de 347.802,75 RON, respectiv 39,67 RON/mp, teren compus din loturile: 170, 171, 172, 173, 193, 205, 210, 226, 227, 228, 234, toate din parcela x, zona "G.", oraşul Năvodari, jud. Constanţa.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1235, 1236, 1238 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 844 din 9 mai 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2013, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii B. şi C. S.R.L. - în insolvenţă, prin lichidator judiciar D..

A constatat nulitatea absolută a actului de dare în plată autentificat sub nr. x/25.09.2012 la B.N.P. E. şi F., precum şi a încheierii de rectificare autentificate sub nr. x/08.02.2013 la B.N.P.A. E. şi F..

A obligat pârâtul B. la plata către reclamantă a sumei de 12.104 RON, reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu de avocat - 4.500 RON, taxă judiciară de timbru - 7.600 RON şi timbru judiciar - 4 RON).

Împotriva sentinţei civile nr. 844 din 9 mai 2019, pârâtul B. a declarat apel, prin care a solicitat modificarea în tot a hotărârii apelate, cu consecinţa respingerii acţiunii ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Constanţa la 31 iulie 2019, sub nr. de dosar x/2019

Prin decizia civilă nr. 523/2019 din 24 octombrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2019, astfel cum a fost îndrepată, din oficiu, prin încheierea din 2 iulie 2020, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondată sesizarea din oficiu cu privire la suspendarea cauzei în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. până la soluţionarea definitivă a cauzei civile nr. x/2014, aflată pe rolul Tribunalului Bucureşti.

A respins ca nefondat apelul formulat de apelantul B., în contradictoriu cu intimaţii A. şi C. S.R.L., prin lichidator judiciar D.., împotriva sentinţei civile nr. 844 din 9.05.2019 a Tribunalului Constanţa.

A obligat apelantul la plata către intimata A. a sumei de 4000 RON, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.

Împotriva deciziei instanţei de apel, B. a declarat recurs, prin care a solicitat casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, Curţii de Apel Constanţa.

Cu referire la necesitatea suspendării cauzei, autorul recursului consideră că în mod nelegal a fost respinsă cererea de suspendare a cauzei până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2014 înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti.

Astfel, în opinia recurentului, Curtea de Apel a apreciat în mod nelegal că soluţionarea cererii de anulare a actelor de dare în plată (care au la bază o creanţă a recurentului) are prioritate faţă de soluţionarea cererii prin care se analizează existenţa şi cuantumul creanţei sale faţă de societatea C. S.R.L.

Arată că, atâta timp cât societatea C. S.R.L. şi A. au contestat existenţa creanţei recurentului, în baza căreia s-a realizat darea în plată, stabilirea existenţei şi a cuantumului creanţei respective are prioritate, ştiut fiind că stabilirea creanţei se va putea realiza doar în cadrul procedurii insolvenţei societăţii C. S.R.L., conform Legii nr. 85/2014.

Cu referire la necesitatea efectuării unei expertize tehnice evaluatorii, autorul recursului consideră că în mod nelegal curtea de apel a apreciat asupra valorii derizorii a terenurilor date în plată, în condiţiile în care nu s-a realizat o expertiză tehnică evaluatorie.

Arată că, în temeiul art. 22 C. proc. civ., instanţa de apel ar fi trebuit să stabilească valoarea terenurilor la momentul dării în plată, chiar şi în condiţiile în care reclamanta a renunţat la această probă.

Mai mult, susţine că, deşi dispoziţiile art. 330 alin. (1) C. proc. civ. prevăd faptul că rămâne la latitudinea judecătorului dacă, pentru lămurirea unor împrejurări de fapt, este necesară părerea unor specialişti, în practica judiciară, stabilirea valorii de piaţă a unui imobil se realizează printr-o expertiză, şi nu prin aprecierea judecătorului faţă de rezultatele unui raport de expertiză realizat cu un an în urmă.

Astfel, arată că raportul de expertiză tehnică întocmit în dosarul nr. x/2012, la care face referire instanţa de apel, a stabilit valoarea imobilelor la momentul 31.01.2012, în funcţie de natura respectivului litigiu şi nu poate fi extrapolat şi în litigiul de faţă, cu atât mai mult cu cât pot surveni multe împrejurări care să determine diminuarea valorii de piaţă a unui teren în decursul unui an.

Totodată, autorul recursului subliniază faptul că instanţa de apel face referire la o valoare a metrului pătrat rezultată din împărţirea valorii totale a celor 29 de loturi la suprafaţa totală. Aşadar, arată că instanţa de apel nu a analizat doar valoarea celor 11 loturi de teren care au făcut obiectul contractului de dare în plată, în condiţiile în care preţul pe metru pătrat poate fi diferit în funcţie de lotul evaluat.

Cu referire la nulitatea parţială, autorul recursului arată că, în susţinerea soluţiei de respingere a apelului, Curtea de Apel Constanţa face trimitere doar la valoarea pe metru pătrat a terenurilor indicate în încheierea de rectificare din 08.02.2013, respectiv de 39,67 RON/mp, fără a lua în considerare şi dispoziţiile art. 1255 din C. civ. (2009) privind nulitatea parţială.

În măsura în care s-a apreciat că preţul pe metru pătrat indicat în încheierea de rectificare din 08.02.2013 a fost unul derizoriu, iar actul respectiv este lovit de nulitate, recurentul apreciază că soluţia legală o reprezenta menţinerea Actului de dare în plată autentificat sub nr. x/25.09.2012. Anularea actului iniţial de dare în plată în temeiul unui preţ derizoriu ar fi trebuit să fie justificată în baza analizei preţului pe metru pătrat indicat în acel act, aspect pe care instanţa de apel nu l-a realizat.

Cu referire la puterea de lucru judecat a hotărârii pronunţate în dosarul nr. x/2012 de Tribunalul Bucureşti privind valoarea pe metru pătrat a terenurilor la data de 31.01.2012, reţinută de instanţa de apel, autorul recursului arată că înţelege să conteste valoarea atribuită de instanţa de apel terenurilor la momentele 25.09.2012 şi 08.02.2013, date ulterioare celei analizate în dosarul nr. x/2012.

Mai mult, recurentul arată că, nefiind parte în dosarul nr. x/2012, hotărârea pronunţată în acel dosar nu-i poate fi opozabilă, sens în care, în opinia sa, consideră că nu se poate invoca puterea de lucru judecat.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată în data de 3 septembrie 2020 atât intimatei A., cât şi societăţii C. S.R.L., prin lichidator judiciar D..

La 9 septembrie 2020, intimata C. S.R.L. a depus, în termen legal întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, cu consecinţa menţinerii deciziei atacate ca fiind temeinică şi legală.

La 30 septembrie 2020, intimata A. a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a invocat, în principal, nulitatea recursului în raport de dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. d) coroborat cu dispoziţiile art. 488 şi art. 489 alin. (2) C. proc. civ., pentru neindicarea în concret a motivelor de casare şi neîncadrarea motivelor din memoriul de recurs în ipotezele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., inadmisibilitatea apărărilor noi în recurs, cu încălcarea principiilor "omisso medio" şi "tantum devolutum quantum iudicata", solicitând, în subsidiar, respingerea recursului, ca neîntemeiat, cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs, ataşând dovezi în acest sens.

Faţă de întâmpinările depuse la dosar şi comunicate recurentului, autorul căii extraordinare de atac nu a uzat de dreptul de a depune răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, prin raport reţinându-se admisibilitatea recursului.

Constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 21 septembrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus comunicarea raportului, pentru a se depune punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

Faţă de raportul comunicat, niciuna din părţi nu a formulat, în scris, punct de vedere.

Prin încheierea completului de filtru din 9 noiembrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare şi a admis în principiu recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei civile nr. 523/2019 din 24 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, stabilind, totodată, termen de judecată la 25 ianuarie 2022, în vederea soluţionării recursului în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Procedând la analiza criticilor în ordinea în care acestea au fost formulate, Înalta Curte reţine că, în ceea ce priveşte critica referitoare la necesitatea suspendării cauzei, prin care autorul prezentului demers judiciar a susţinut că în mod nelegal a fost respinsă cererea de suspendare a cauzei până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2014 (având ca obiect contestaţiile formulate de B. împotriva tabelului preliminar şi tabelului preliminar corectat al obligaţiilor debitoarei C. S.R.L.), în realitate, nu a existat o astfel de cerere, ci, la termenul din 17 octombrie 2019, conform încheierii de dezbateri, instanţa a fost cea care pus în discuţie (din oficiu) suspendarea cauzei în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., faţă de precizările formulate cu privire la stadiul contestaţiei la tabelul preliminar.

În altă ordine de idei, suspendarea pe care instanţa a pus-o în discuţie este o suspendare facultativă, şi nu o suspendare de drept, aşa cum lasă de înţeles recurentul (în temeiul art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014), aceasta deoarece obiectul cauzei deduse judecăţii este constatarea nulităţii absolute a unui act de dare în plată încheiat între recurentul-pârât şi intimata-pârâtă S.C. C. S.R.L., şi a încheierii de rectificare, prin care pârâtul recurent a dobândit mai multe terenuri agricole situate în intravilan, la un preţ diminuat, obiect ce nu se circumscrie noţiunii de creanţă care tinde a se realiza asupra averii debitorului, avută în vedere de art. 75 din Legea nr. 85/2014.

De altfel, motivul de nulitate a actului de dare în plată a cărui anulare a fost solicitată nu vizează doar lipsa/inexistenţa creanţei, ci şi caracterul ilicit al cauzei.

În plus, în cadrul contestaţiei la tabelul preliminar se verifică cuantumul creanţelor deţinute de asociatul majoritar al debitoarei împotriva societăţii la data deschiderii procedurii, în anul 2014 nu existenţa şi întinderea creanţei aceleiaşi părţi, în anul 2012, la data încheierii actului de dare în plată.

Prin urmare, având în vedere că dezlegarea prezentei cauze nu depindea de soluţionarea dosarului mai sus amintit, pentru raţiunile înfăţişate, critica formulată nu va putea fi reţinută.

Cu referire la critica vizând necesitatea efectuării unei expertize tehnice evaluatorii, prin care autorul prezentului demers judiciar a susţinut că, în temeiul art. 22 C. proc. civ., instanţa de apel ar fi trebuit să stabilească valoarea terenurilor la momentul dării în plată, chiar şi în condiţiile în care reclamanta a renunţat la această probă, instanţa de recurs subliniază că, potrivit art. 254 alin. (6) C. proc. civ., "…părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii." Aşadar, rolul judecătorului nu este acela de a dispune, din oficiu, administrarea de probe, substituindu-se părţii în efectuarea unui act procedural, cu atât mai mult cu cât acestea au înţeles să renunţe la administrarea lor.

Mai mult, pentru a asigura tuturor părţilor dreptul la un proces echitabil, instanţa de judecată are obligaţia, conform art. 22 alin. (2), (6) din C. proc. civ., de a respecta principiul contradictorialităţii, precum şi celelalte principii procesuale, printre care şi cele privind disponibilitatea, egalitatea părţilor, inclusiv în plan probator, în cauza pendinte aceste obligaţii fiind îndeplinite.

În altă ordine de idei, valoarea probatorie dată de instanţa de apel raportului de expertiză (întocmit în dosarul nr. x/2012) este exclusiv o chestiune de temeinicie, şi nu de nelegalitate, motiv pentru care nu poate face obiectul analizei instanţei de recurs. În plus, instanţa de apel a valorificat raportul de expertiză din dosarul nr. x/2012 cu privire la valoarea imobilelor, în contextul în care a reţinut că operează efectul pozitiv al lucrului judecat raportat la cele statuate de instanţa judecătorească prin hotărârea pronunţată în dosarul nr. x/2012, apreciind că reţinerea acestui caracter derizoriu al preţului are relevanţă în stabilirea caracterului ilicit al cauzei actului juridic dedus judecăţii.

Cât priveşte critica potrivit căreia instanţa de apel a făcut referire la o valoare a metrului pătrat rezultată din împărţirea valorii totale a celor 29 de loturi, în condiţiile în care aceasta trebuia să analizeze exclusiv valoarea celor 11 loturi de teren care au făcut obiectul contractului de dare în plată, recurentul susţinând că preţul pe metru pătrat poate fi diferit în funcţie de lotul evaluat, instanţa de recurs nu poate reţine critica formulată. Aceasta întrucât nici în actul de dare în plată nu a fost prevăzut un preţ distinct pentru fiecare lot, ci toate cele 11 terenuri agricole a căror suprafaţă a fost însumată au fost vândute la un preţ global, şi nu defalcat pe fiecare lot în parte.

Prin urmare, procedând în acest mod, instanţa de apel nu a încălcat vreo regulă de procedură a cărei nerespectare atrage sancţiunea nulităţii hotărârii.

Cu referire la nulitatea parţială, autorul recursului arată că, în susţinerea soluţiei de respingere a apelului, Curtea de Apel Constanţa face trimitere doar la valoarea pe metru pătrat a terenurilor indicate în încheierea de rectificare din 08.02.2013, respectiv de 39,67 RON/mp, fără a lua în considerare şi dispoziţiile art. 1255 din C. civ. (2009) privind nulitatea parţială, astfel încât, în măsura în care s-a apreciat că preţul pe metru pătrat indicat în încheierea de rectificare din 08.02.2013 a fost unul derizoriu, iar actul respectiv este lovit de nulitate, soluţia legală o reprezenta menţinerea actului de dare în plată autentificat sub nr. x/25.09.2012. Aşadar, în accepţiunea recurentului, anularea actului iniţial de dare în plată în temeiul unui preţ derizoriu ar fi trebuit să fie justificată în baza analizei preţului pe metru pătrat indicat în acel act, aspect pe care instanţa de apel nu l-a realizat.

Răspunzând criticii formulate, instanţa de recurs reţine că, în speţă, actul iniţial de dare în plată nu poate fi tratat ca un act de sine stătător în condiţiile în care prin acest act au fost vândute 11 terenuri agricole situate în intravilan, în suprafaţă totală de 8.610,71 m.p., cu preţul de 1.171.000 RON (echivalent a 260.182 Euro), 133,59 RON/mp, iar prin încheierea de rectificare, preţul a fost diminuat la valoarea de 347.802,75 RON, respectiv 39,67 RON/mp.

Prin urmare, având în vedere că prin încheierea de rectificare s-a modificat preţul, aşa cum a fost stabilit pentru cele 11 terenuri prin actul de dare în plată (global, nu defalcat), acesta din urmă nu mai are capacitatea de a atesta ceea ce a fost prevăzut iniţial în conţinutul său, încheierea de rectificare făcând corp comun cu actul rectificat.

De altfel, obiectul acţiunii constă în constatarea nulităţii actului juridic, în sens de negotium, nu a înscrisului ce îl constată (act de dare în plată, încheiat în formă autentică ulterior îndreptat prin încheierea de rectificare). Aşadar nu se pune problema incidenţei vreunei nulităţi parţiale, în sensul art. 1255 C. civ., ce ar viza doar anumite clauze contractuale neesenţiale ale convenţiei.

Printr-o ultimă critică, recurentul susţine că, nefiind parte în dosarul nr. x/2012, hotărârea pronunţată în acel dosar nu îi este opozabilă, sens în care apreciază că instanţa de apel nu putea invoca puterea de lucru judecat.

Critica nu este întemeiată întrucât relativitatea hotărârilor judecătoreşti nu antrenează consecinţa inopozabilităţii faţă de terţi. În acest sens, sunt dispoziţiile art. 435 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia, "Hotărârea este opozabilă oricărei terţe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condiţiile legii, dovada contrară."

În speţă, instanţa de apel a reţinut efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat raportat la sentinţa civilă nr. 455/03.02.2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2012, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 1369/18.06.2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Având în vedere dispoziţiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă, coroborate cu cele ale art. 431 alin. (2) din acelaşi Cod, potrivit cărora oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă, în mod corect a apreciat instanţa de apel că, în prezenta cauză, considerentele sentinţei civile nr. 455/03.02.2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2012, se impun prin prisma efectului pozitiv al autorităţii lucrului judecat.

Însă, contrar susţinerilor recurentului, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat în temeiul art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. nu presupune obligatoriu identitatea tuturor părţilor, ci doar cel puţin a uneia dintre acestea, astfel încât, nu are importanţă că, în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2012, recurentul din prezenta cauză nu a fost parte, întrucât în acel litigiu a figurat atât reclamanta din prezenta cauză, cât şi societatea înstrăinătoare C. S.R.L. Aşadar, efectul pozitiv a fost opus acelora dintre părţi ce au figurat în primul litigiu, iar nu recurentului. În ce îl priveşte pe acesta, cele statuate prin hotărârea anterioară i-au fost opuse sub aspect probator întrucât, în speţă, acesta nu a reuşit să facă dovada contrară.

Constatând, aşadar, că nu subzistă niciuna din criticile formulate de autorul prezentului demers judiciar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei civile nr. 523/2019 din 24 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Cu privire la cererea formulată de intimata-reclamantă A. de obligare a recurentului B. la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, Înalta Curte constată că înscrisurile aflate la dosar recurs şi 134 vol. II din dosarul de recurs atestă efectuarea de către intimata-reclamantă a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat, în cuantum de 7000 RON.

Faţă de soluţia de respingere a recursului, în temeiul art. 494 C. proc. civ., raportat la art. 453 alin. (1) din acelaşi act normativ, Înalta Curte va obliga pe recurentul-pârât B. la plata către intimata-reclamantă A. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 7000 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei civile nr. 523/2019 din 24 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Obligă pe recurentul-pârât B. la plata către intimata-reclamantă A. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 7000 RON.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 ianuarie 2022.