Insurance dispute arbitration without written agreement: ASF norm does not derogate from CPC jurisdiction requirements

Şedinţa publică din data de 25 aprilie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea arbitrală înregistrată la Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat sub nr. x/2022, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 2196,46 RON reprezentând diferenţa de plată rămasă neîncasată, sumă care reiese din contravaloarea reparaţiei autoturismului cu nr. de înmatriculare x avariat în urma evenimentului rutier din data de 02.02.2022, pentru care a fost întocmită cererea de plată a despăgubirii în cadrul dosarului de daună, precum şi la plata penalităţilor de întârziere de 0,2%/zi de întârziere aferente debitului principal/restant, rezultate din cadrul dosarului de daună nr. x, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 132/2017, Norma ASF 18/2017, Norma ASF 20/2017, art. 116 şi art. 541 C. proc. civ. şi art. 1470 din C. civ.

Prin hotărârea arbitrală nr. 78 din 16 iunie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat Sediul Zonal Craiova a admis acţiunea reclamantei A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., pe care a obligat-o să achite reclamantei suma de 2196,46 RON reprezentând diferenţă de sumă neachitată şi a admis renunţarea la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere de 0,2%/zi de întârziere aferente debitului principal. Totodată, a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 2050 RON cu titlu de cheltuieli arbitrale.

Prin cererea în anulare înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti sub nr. x/2022, pârâta B. S.A. a solicitat, potrivit dispoziţiilor art. 608 alin. (1) lit. a) şi b) şi art. 612 din C. proc. civ., anularea hotărârii arbitrale nr. 78/16.06.2022 pronunţată de către Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat în dosarul arbitral nr. x/2022, precum şi suspendarea executării acestei hotărâri.

În drept, a invocat Norma ASF nr. 20/2017, Legea nr. 132/2017 privind asigurările şi reasigurările din România, Legea nr. 12/1990, Legea nr. 11/1991 şi Directiva 2005/29/CE privind protecţia consumatorilor.

Prin sentinţa nr. 93 din 4 august 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei având ca obiect cererea de anulare a hotărârii arbitrale nr. 78/16.06.2022 pronunţată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat - Sediul Zonal Craiova în dosarul x/2022 şi de suspendare a executării acestei hotărâri, formulate de B. S.A., în favoarea Curţii de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia a II-a civilă la 16 august 2022, sub acelaşi număr de dosar.

Prin decizia nr. 126/2022 din 3 octombrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă a respins cererea de suspendare a executării hotărârii arbitrale nr. 78/16.06.2022 şi a admis acţiunea în anulare formulată de B. S.A., în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L.; a anulat hotărârea arbitrală nr. 78/16.06.2022 pronunţată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat în dosarul nr. x/2022 şi a trimis cauza spre judecată Judecătoriei Buftea.

Împotriva acestei decizii, la 16 noiembrie 2022, reclamanta arbitrală A. S.R.L. a declarat, în termen legal, recurs, solicitând, în principal, modificarea în tot a sentinţei atacate, în sensul respingerii acţiunii în anulare a hotărârii arbitrale nr. 78/16.06.2022, pronunţată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat în dosarul nr. x/2022; în subsidiar, a solicitat admiterea în parte a recursului, în sensul trimiterii cauzei Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, deoarece, pe parcursul derulării procesului, B. şi-a schimbat sediul social în Bucureşti.

În motivare, recurenta a susţinut că hotărârea nr. 126/03.10.2022 este nelegală, invocând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În concret, recurenta a arătat că instanţa de fond a dat eficienţă dispoziţiilor generale prevăzute de art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile derogatorii, respectiv Norma ASF nr. 18/2017, cu trimitere la aplicarea art. 7 alin. (3), art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma ASF nr. 18/2017.

A mai arătat că instanţa a constatat greşit incidenţa art. 613 alin. (3) lit. a) teza a II-a cu referire la art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

A mai învederat că instanţa de fond a anulat hotărârea pronunţată de Tribunalul Arbitral şi a înaintat cauza spre soluţionare Judecătoriei Buftea, cu toate că trebuia să trimită cauza spre soluţionare Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, deoarece, pe parcursul derulării procesului, contestatoarea şi-a schimbat sediul social, în Bucureşti.

În continuare, evocând un considerent din decizia recurată, potrivit căruia a fost respinsă teza reclamantei conform căreia Norma nr. 8/2017 ar reprezenta o complinire a lipsei unei convenţii arbitrale în formă scrisă, astfel cum este prevăzută de art. 548 C. proc. civ., recurenta susţine că, în materia soluţionării petiţiilor referitoare la activitatea societăţilor de asigurare şi de reasigurare, consumatorul poate solicita soluţionarea litigiului prin apelare la arbitraj, fără a fi necesară o convenţie arbitrală, în baza cadrului special reglementat de Norma ASF nr. 18/2017, care a abilitat instanţa arbitrală să soluţioneze, la solicitarea consumatorului, litigiul din materia asigurărilor privind despăgubirile solicitate in temeiul contractului de asigurare (poliţa RCA).

A mai învederat că, în cauză, cadrul special este reglementat de art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma ASF nr. 18/2017, acesta fiind o completare a dispoziţiei de la art. 7 alin. (3) din aceeaşi Normă, astfel încât, în opinia recurentei, Norma ASF nr. 18/2017 deţine toate caracteristicile unei legi speciale, ale cărei dispoziţii au prioritate faţă de legea generală.

În continuare, evocând dispoziţiile art. 2 alin. (5) din O.U.G. nr. 93/2012 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea ASF, art. 6 alin. (6) şi art. 8 alin. (16) din Legea nr. 237/2015 privind autorizarea şi supravegherea activităţii de asigurare şi reasigurare, recurenta a arătat că, în considerarea acestor dispoziţii legale, Autoritatea de Supraveghere Financiară a emis Norma nr. 18/2017, normă ce reprezintă materializarea în legislaţia românească a Directivei 2013/11/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 21.05.2013 privind soluţionarea alternativă a litigiilor în materie de consum şi de modificare a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 şi a Directivei 2009/22/CE.

În acest context, recurenta a arătat că, potrivit jurisprudenţei C.J.U.E., statele comunitare nu pot justifica nerespectarea directivelor prin existenţa unor prevederi sau practici din sistemul său juridic, iar în cazul în care destinatarii nu transpun în legislaţia naţională obiectivele directivelor, C.J.U.E. dă dreptul cetăţenilor UE de a beneficia în mod direct de dispoziţiile acestora.

În continuare, recurenta a susţinut că, din coroborarea celor două texte: art. 7 alin. (3) din Norma nr. 18/2017 şi art. 7 alin. (4) lit. d) din aceeaşi Normă, reiese că nu este necesar acordul celeilalte părţi pentru a se urma calea alternativă de soluţionare a litigiului prin arbitraj instituţionalizat, singura condiţie necesară pentru stabilirea competenţei instanţei arbitrale constând în formularea cererii arbitrale de către consumator, cum este în cauză.

Prin urmare, recurenta conchide în sensul că lipsa convenţiei arbitrale din contractul de asigurare, izvor al pretenţiilor solicitate prin cererea de arbitrare, este complinită de dispoziţiile Normei ASF nr. 18/2017, respectiv, de dispoziţiile art. 7 alin. (3) şi art. 7 alin. (4) lit. d) din această Normă, edictată în scopul apărării drepturilor asiguraţilor şi a promovării stabilităţii activităţii de asigurare în România de către Consiliul Autorităţii de Supraveghere Financiară.

În încheiere, recurenta a învederat că, prin Norma ASF nr. 18/2017 se completează dispoziţiile din Legea nr. 132/2017 şi dispoziţiile din Norma ASF nr. 20/2017 cu prevederile privind modul în care eventualele litigii pot fi soluţionate, fiind acordat consumatorului (terţul păgubit) dreptul de a opta pentru o cale de soluţionare alternativă a litigiului (conciliere, arbitraj sau mediere), în funcţie de statutul juridic al acestuia (persoană fizică/persoană juridică).

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8, art. 542 alin. (1) C. proc. civ., art. 7 alin. (3), art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma ASF nr. 18/2017, art. 2 alin. (5) din O.U.G. nr. 93/2012, art. 6 alin. (6), art. 8 alin. (16) din Legea nr. 237/2015, art. 2 pct. 13, art. 5 pct. 5 din Legea nr. 132/2017, art. 4 pct. 16 din Legea nr. 236/2018, Norma ASF nr. 20/2017, art. 2199, art. 2223 C. civ., art. 107 C. proc. civ.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine următoarele:

În argumentarea motivului de recurs invocat, recurenta susţine, în esenţă, că hotărârea este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material privind soluţionarea pe cale amiabilă a disputelor dintre societăţi, brokeri şi asiguraţi, contractanţi, beneficiari, persoane prejudiciate sau reprezentanţii acestora, cuprinse în Norma ASF nr. 18/2017, privind procedura de soluţionare a petiţiilor referitoare la activitatea societăţilor de asigurare şi reasigurare şi brokerilor de asigurare.

Astfel, recurenta susţine că, între părţile litigante, nu era necesară existenţa unei convenţii arbitrale scrise, în accepţiunea recurentei fiind aplicabile dispoziţiile speciale prevăzute de art. 7 alin. (3) şi art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma ASF nr. 18/2017.

În soluţionarea acţiunii în anulare, instanţa a avut în vedere dispoziţiile art. 616 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora arbitrajul instituţionalizat constituie o formă de jurisdicţie arbitrală care se înfiinţează şi funcţionează permanent pe lângă o organizaţie sau o instituţie internă ori internaţională sau ca organizaţie neguvernamentală de interes public de sine stătătoare în baza unui regulament propriu, aplicabil în cazul tuturor litigiilor supuse ei spre soluţionare potrivit unei convenţii arbitrale.

Aşadar, instanţa a reţinut că, potrivit textului de lege menţionat, instituţia de arbitraj nu poate să accepte organizarea arbitrajului în absenţa acordului părţilor, acord care trebuie să existe şi să fie materializat printr-o convenţie arbitrală prin care părţile să stabilească că litigiile dintre acestea se vor soluţiona pe calea arbitrajului instituţionalizat, sens în care sunt dispoziţiile art. 549 - 550 C. proc. civ.

În acest context, se reţine că, în mod corect Curtea de Apel Craiova a soluţionat acţiunea în anulare recunoscând ca nelegală învestirea Tribunalului arbitral în absenţa unei convenţii arbitrale astfel cum aceasta este reglementată prin art. 548 şi următoarele C. proc. civ.

Cu privire la Norma ASF nr. 18/2017, se poate observa din chiar titlul actului că aceasta reglementează "procedura de soluţionare a petiţiilor referitoare la activitatea societăţilor de asigurare".

După ce detaliază modalitatea de derulare a unei asemenea proceduri, la art. 7 alin. (3) din Normă se afirmă că "în vederea soluţionării pe cale amiabilă a disputelor dintre societăţi, brokeri şi asiguraţi, contractanţi, beneficiari, persoane prejudiciate sau reprezentanţii acestora, la solicitarea uneia dintre părţi, se utilizează metodele alternative de soluţionare a litigiilor, prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare, respectiv în cazul persoanelor fizice entitatea de soluţionare alternativă a litigiilor C., iar în cazul persoanelor juridice medierea sau arbitrajul; soluţionarea amiabilă sau prin intermediul metodelor de soluţionare alternativă a litigiilor nu limitează dreptul părţilor de a se adresa instanţelor de judecată abilitate."

Aşadar, fără a se limita dreptul părţilor de a se adresa instanţelor de judecată abilitate, se pune, astfel, accent pe faptul că soluţionarea amiabilă sau prin intermediul metodelor de soluţionare alternativă a litigiilor se face cu respectarea dispoziţiilor legale privitoare la acestea.

Cât priveşte dispoziţia prevăzută de art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma ASF nr. 18/2017, Înalta Curte reţine că aceasta vizează participarea societăţilor şi brokerilor şi a coordonatorului colectivului de analiză şi soluţionare a petiţiilor la procedurile de soluţionare alternativă a litigiilor, precum conciliere prin intermediul C., mediere sau arbitraj, după caz, atunci când se solicită de către consumator.

Norma ASF nr. 18/2017 este lipsită de relevanţă în cauză, întrucât se referă la procedura de soluţionare a petiţiilor adresate societăţilor de asigurare şi reasigurare sau brokerilor, fără a constitui o normă derogatorie de la regimul arbitrajului reglementat de C. proc. civ.

Având în vedere că posibilitatea rezolvării unor dispute prin intermediul unor proceduri de soluţionare alternativă a litigiilor rămâne deschisă părţilor doar în condiţiile încheierii în scris a unei convenţii arbitrale, Înalta Curte reţine că, printr-un act normativ cu forţa juridică a Normei ASF, nu se poate deroga de la dispoziţii de principiu ale C. proc. civ., care reglementează tocmai modalitatea în care poate interveni jurisdicţia alternativă, fiind de esenţa procedurii arbitrale.

Prin urmare, în absenţa unei convenţii arbitrale, astfel cum este reglementată de art. 548 şi următoarele din C. proc. civ., Curtea de Apel Craiova în mod legal a dat prevalenţă dispoziţiilor art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., privind incidenţa în cauză a acestui motiv de desfiinţare a hotărârii arbitrale.

În ceea ce priveşte dispoziţia din hotărârea recurată privind trimiterea cauzei spre judecată Judecătoriei Buftea, iar nu Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, în raport de sediul social al pârâtei B., critica recurentei nu poate constitui un motiv de casare, întrucât nu ridică o problemă de legalitate, respectiv de greşită aplicare a normelor de procedură privind competenţa teritorială. În realitate, eventuala eroare invocată de recurentă constă în neobservarea adresei corecte a sediului pârâtei, menţiune ce ar putea fi încadrată în noţiunea de eroare materială la care se referă art. 442 C. proc. civ.. În plus, în faţa instanţei sesizate prin decizia recurată, recurenta poate ridica problema competenţei teritoriale, în condiţiile art. 130-131 C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 126/2022 din 3 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 126/2022 din 3 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 aprilie 2023.