Prescription of continuous loss of use damages and contractual liability for result in public housing mandate

Şedinţa publică din data de 25 ianuarie 2022

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 19 septembrie 2014 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2014, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională pentru Locuinţe, Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, Sectorul 1 Bucureşti, Consiliul Judeţean Ilfov, Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari, Consiliul Local Voluntari, Municipiul Bucureşti, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, B. S.A. şi Distrigaz Sud Reţele S.R.L.:

- în principal, obligarea pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe (A.N.L.) la plata sumei de 1500 euro/lună, respectiv 6.612,75 RON/lună, pentru perioada cuprinsă între 19.09.2011 şi data depunerii cererii de chemare în judecată, în total suma provizorie de 54.000 euro (echivalentul sumei de 238.059 RON) cu titlu de daune interese constând în contravaloarea lipsei de folosinţă şi daune morale, din care suma de 1000 euro/lună reprezintă contravaloare lipsei de folosinţă evaluată provizoriu, până la stabilirea prin expertiză tehnică, a sumei exacte, iar 500 euro/lunar reprezintă daunele morale, precum şi daunele interese care se vor acumula în continuare până la data predării efective a locuinţei la cheie tip I23N, situate pe lotul x, cu nr. cadastral x, înscris în CF nr. x, conform Încheierii 166/20.08.2004 situat în amplasamentul Henri Coandă, zona K2;

- în subsidiar, obligarea pârâţilor Agenţia Naţională pentru Locuinţe (A.N.L.), Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, Judeţul Ilfov, Consiliul Judeţean Ilfov, Oraşul Voluntari, Consiliul Local Voluntari, Distrigaz Sud Reţele S.R.L., Municipiul Bucureşti, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, B. S.A., în solidar sau în cote corespunzătoare culpei fiecăruia, evaluate provizoriu la 90% A.N.L. şi câte 1,11% pentru ceilalţi pârâţi, la plata sumei de 1500 euro/lună, respectiv 6.612,75 RON/lună), pentru perioada 19.09.2011 şi data depunerii cererii de chemare în judecată, în total sumă provizorie de 54.000 euro (echivalentul sumei de 238.059 RON) cu titlu de daune interese constând în contravaloarea lipsei de folosinţă şi daune morale, din care suma de 1000 euro/lună reprezintă contravaloarea lipsei de folosinţă evaluată provizoriu, până la stabilirea prin expertiză tehnică, a sumei exacte, iar 500 euro/lunar reprezintă daunele morale, precum şi daunele interese care se vor acumula în continuare până la data predării efective a locuinţei la cheie tip I23N, situate pe lotul x, cu nr. cadastral x şi înscris în CF nr. x, conform Încheierii 166/20.08.2004, situat în amplasamentul Henri Coandă, zona K2;

- obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză, în mod determinat în ceea ce priveşte suma de plată pentru fiecare pârât în parte.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 969, 970, 977, 998-999 C. civ., Legea nr. 152/1998.

Prin încheierea de şedinţă din 26 mai 2015, pronunţată în dosarul nr. x/2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâta A.N.L. cu privire la cererea de chemare în judecată formulată împotriva sa de reclamanta A..

Prin sentinţa civilă nr. 787 din 26 martie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea principală îndreptată împotriva pârâtei A.N.L., obligând pârâta A.N.L. să plătească reclamantei suma de 84.780 euro cu titlu de contravaloare lipsă de folosinţă pentru perioada septembrie 2011 - septembrie 2018, în echivalentul în RON la data plăţii efective, la plata sumei de 10.000 euro, în echivalentul în RON la data plăţii efective, cu titlu de daune morale, respingând restul pretenţiilor ca neîntemeiate şi, ca rămas fără obiect, petitul subsidiar, ca rămase fără obiect excepţiile invocate de pârâte faţă de petitul subsidiar şi, ca rămasă fără obiect, cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Sectorul 1 Bucureşti. Totodată, a obligat pârâta A.N.L. la plata sumei de 18.361,90 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantă.

Împotriva sentinţei civile nr. 787 din 26 martie 2019 şi a încheierii de şedinţă din 26 mai 2015, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014, pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe a declarat apel, solicitând admiterea apelului, anularea încheierii atacate, modificarea sentinţei atacate şi, pe cale de consecinţă, respingerea cererii de chemare în judecată, în principal, ca prescrisă şi, în subsidiar, ca neîntemeiată.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 18 mai 2020, sub acelaşi număr de dosar.

La termenul din 30 septembrie 2020, Curtea a constatat că, faţă de modalitatea în care a fost redactată cererea de apel, calitatea de intimat revine exclusiv intimatei reclamante A., urmând ca judecata să se desfăşoare între apelanta Agenţia Naţională pentru Locuinţe şi intimata A..

Prin decizia civilă nr. 1444/2020 din 28 octombrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul declarat de pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe împotriva sentinţei civile nr. 787/26.03.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pârâta A.N.L. să plătească reclamantei suma de 64.272 euro cu titlu de contravaloare lipsă de folosinţă pentru perioada septembrie 2011 - noiembrie 2016, în echivalentul în RON la data plăţii efective şi a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la daune morale. Totodată, a obligat pârâta A.N.L. la plata către reclamantă a sumei de 14.547 RON, cheltuieli de judecată, şi a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

Împotriva acestei decizii, la 11 decembrie 2020, pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe a declarat recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând, în principal, admiterea recursului şi modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, iar, în subsidiar, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Referitor la soluţionarea apelului împotriva încheierii din 26.05.2015, prin care a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, recurenta arată că începutul prescripţiei extinctive este reglementat în mod expres de lege, neputând rămâne la latitudinea părţilor sau a instanţei.

În acest sens, evocă dispoziţiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958, care stabilesc regula generală privind începutul prescripţiei dreptului material la acţiune. Mai susţine că termenul de prescripţie aplicabil este cel general de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi trebuie calculat conform regulii prevăzute la art. 8 alin. (1) din acelaşi act normativ, respectiv "de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea".

Prin urmare, arată că momentul de început al termenului de prescripţie este reprezentat de data la care se putea cunoaşte paguba şi pe cel care răspunde de ea, care este acela al predării efective a imobilului (august 2008, având în vedere şi perioada de sistare a lucrărilor).

Aşadar, arată că termenul de prescripţie a început să curgă la 29.08.2008, când a luat naştere dreptul la acţiune în temeiul art. 8 din Decretul nr. 167/1958 (aplicabil, în lipsa oricărei distincţii, în materie contractuală şi în materie delictuală), şi a curs neîntrerupt până la împlinirea sa, trei ani mai târziu, anterior introducerii cererii de chemare în judecată, cerere formulată la 19.09.2014.

Contrar opiniei instanţei de apel, recurenta susţine că obligaţia de plată a despăgubirii este o obligaţie unică, fiind lipsită de relevanţă modalitatea în care intimata-reclamantă şi-a cuantificat despăgubirile solicitate, iar împrejurarea că urmările faptei ilicite se produc continuu, în fiecare zi, contrar celor reţinute de judecătorul fondului, nu prezintă relevanţă din perspectiva momentului de început al prescripţiei, întrucât nu este vorba de o faptă ilicită săvârşită cu caracter continuat în fiecare zi, ci de o faptă ilicită unică, care a dat naştere unui drept unic de despăgubire, ce s-a născut la momentul predării imobilului potrivit contractului, când intimata-reclamantă ar fi putut constata că nu poate beneficia de folosinţa locuinţei.

Ca urmare, apreciază că intervine sancţiunea prevăzută de dispoziţiile art. 1 din Decretul nr. 167/1958.

În continuare, autoarea prezentului demers judiciar invocă incidenţa motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta susţine că, din motivarea deciziei, nu se poate concluziona care este temeiul de drept pe baza căruia instanţa şi-a format convingerea şi care din actele civile/normative au fost cele determinante în calificarea obligaţiilor asumate de A.N.L. şi, pe cale de consecinţă, în stabilirea culpei sale.

Arată că instanţa de apel s-a rezumat să califice considerentele instanţei de fond ca fiind legale şi temeinice, concluzionând că în mod corect aceasta a stabilit că se impune în soluţionarea prezentului litigiu efectul puterii de lucru judecat al unei hotărâri din alt dosar, deşi, aşa cum recurenta a învederat şi prin cererea de apel, în acel dosar intimata nu a fost parte, iar cauza nu a avut ca obiect dezlegarea unei chestiuni de drept, astfel încât să aibă caracter obligatoriu pentru toate litigiile ulterioare în care s-ar ridica această problemă.

Mai arată că efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, contrar celor statuate, se manifestă ca prezumţie, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părţi, venind să demonstreze modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără a da posibilitatea de a se statua diferit.

Se apreciază că, în cauză, nu este îndeplinită condiţia identităţii de părţi pentru a se reţine efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat raportat la decizia reţinută de judecătorul apelului, intimata-reclamantă nefiind parte în acel litigiu.

Pe de altă parte, arată că instanţa de apel nu a justificat nici care ar fi argumentul legal potrivit căruia, analizând situaţii similare, unele hotărâri pot avea putere de lucru judecat, iar alte hotărâri, în care au fost cuprinse dezlegări favorabile cu privire la conduita pârâtei A.N.L. faţă de programul guvernamental Henri Coandă, nu.

Totodată, apreciază că, faţă de raţionamentul instanţei de apel, ar fi trebuit ca aceeaşi putere de lucru judecat să existe şi cu privire la faptul că A.N.L. şi-a asumat obligaţii de diligentă şi nu poate fi obligată la plata unor daune interese pentru întârzierea în finalizarea construcţiilor sau pentru lipsa utilităţilor.

Totodată, susţine că instanţa nu a motivat care ar fi argumentul legal pentru care decizia reţinută ar putea fi aplicată cu putere de lucru judecat în dosarul de faţă, iar celelalte decizii ale instanţei supreme sau ale altor instanţe de judecată, contrare acesteia, nu ar putea beneficia de acelaşi tratament.

De asemenea, mai arată că instanţa de apel nu a analizat susţinerile şi înscrisurile recurentei şi nu a făcut referire la niciunul dintre principiile de drept invocate de A.N.L.

După ce evocă prevederile art. 4-7 din contractul de mandat nr. x/09.06.2004, recurenta susţine că rezultă în mod clar că intimata-reclamantă avea obligaţia de a asigura finanţarea lucrărilor de construcţie la imobilul său, de la demararea acestora şi până la finalizarea şi predarea locuinţei, ori aceasta nu a asigurat resursele financiare din 17.03.2013, acest lucru echivalând cu neîndeplinirea obligaţiei de asigurare a fondurilor băneşti necesare realizării construcţiei.

Printr-o altă critică, recurenta a susţinut că, deşi instanţa de apel a reţinut că, în cauză, în mod corect instanţa de fond a stabilit că A.N.L. nu şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin contractul de mandat, fiind îndeplinite condiţiile răspunderii contractuale, a stabilit că recurenta se face culpabilă atât de neîndeplinirea obligaţiei de realizare şi predare a locuinţei cât şi de cea a nerealizării utilităţilor, soluţia de admitere, în parte, a solicitărilor reclamantei, având astfel drept temei, încălcarea de către A.N.L. a obligaţiilor asumate în temeiul tuturor contractelor şi convenţiilor încheiate - la care reclamanta nu este parte - sau încălcarea unor obligaţii izvorâte din lege care constituie temeiul unei răspunderi delictuale.

Faptul că părţile convenţiei MM1909/06.05.2004 au stabilit, conform art. 1 din această convenţie, să participe împreună la realizarea ansamblului de locuinţe Henri Coandă nu poate acredita ideea că recurentei i-ar reveni obligaţia de a asigura finalizarea lucrărilor în discuţie, în condiţiile în care convenţia în cauză prevede expres modalitatea în care fiecare parte a convenţiei înţelege să contribuie la realizarea obiectivului şi obligaţiile asumate în acest scop, iar printre obligaţiile asumate de A.N.L. în baza acestei convenţii nu se regăseşte o astfel de obligaţie.

Susţine că nu se poate ignora nici faptul că, în cauză, contractele încheiate au obiecte diferite, între regulile aplicabile fiecărui tip de contract existând deosebiri esenţiale. Reclamanta nu a mandatat A.N.L. să o reprezinte în relaţia cu entităţile ce s-au obligat a asigura proiectarea, finalizarea şi execuţia reţelelor de utilităţi, astfel încât nu se poate imputa neexecutarea vreunei obligaţii a A.N.L. sub acest aspect.

De altfel, susţine că problema utilităţilor a fost tranşată definitiv şi irevocabil de instanţele de judecată, stabilindu-se astfel, conform hotărârilor depuse la dosarul cauzei, părţile responsabile pentru realizarea utilităţilor în întregul cartier Henri Coandă (şi nu doar la anumite imobile).

Consideră că, prin neluarea în considerare a acestor soluţii deja pronunţate şi puse în executare, se ignoră un adevăr juridic deja tranşat, care a produs efecte juridice, ajungându-se la soluţii contradictorii care nu oferă o garanţie a respectării principiilor de drept aplicabile şi care vatămă grav drepturile subiecţilor de drept implicaţi, indiferent de calitatea lor procesuală.

Se mai precizează faptul că A.N.L. nu are prerogativa legală potrivit Legii nr. 152/1998 şi H.G. nr. 962/2001 să asigure finanţarea şi executarea lucrărilor de construcţii şi de utilităţi pentru niciunul din amplasamentele pe care se derulează programele sale, prin urmare, nici pentru cartierul Henri Coandă.

Astfel, recurenta învederează că între Municipiul Bucureşti şi Oraşul Voluntari s-a încheiat contractul de colaborare nr. x/06.03.2008 prin care aceste autorităţi au convenit să realizeze împreună lucrări de viabilizare a terenurilor, utilităţi drumuri şi sistematizare verticală pentru ansamblul de locuinţe Henri Coandă, însă Primăria Muncipiului Bucureşti nu şi-a îndeplinit obligaţiile.

În continuare, susţine că A.N.L. a dovedit faptul că a avut iniţiativă şi a depus toate diligenţele pentru realizarea utilităţilor, iar faptul că aceste demersuri nu au avut succes până la acest moment nu îi poate fi imputat, A.N.L. nedeţinând pârghiile necesare pentru a constrânge în vreun fel autorităţile implicate în vederea finanţării, demarării, executării şi urgentării finalizării lucrărilor, aspect care, potrivit afirmaţiilor recurentei, a fost reţinut şi în decizia Î.C.C.J. nr. 458/16.03.2017, pronunţată în dosarul nr. x/2011.

O altă critică vizează faptul că decizia recurată este nelegală şi netemeinică şi în ceea ce priveşte prejudiciul material.

Sub acest aspect, arată că prejudiciul nu a fost dovedit, iar situaţiile avute în vedere de expert şi analiza din cadrul raportului nu ar reprezenta, astfel, o dovadă a prejudiciului, deoarece nu a fost prezentat, în cadrul expertizei, un contract de închiriere încheiat în amplasamentul Henri Coandă, nu s-au analizat contracte de închiriere valabil încheiate pentru a putea dovedi o sumă reală ce ar fi putut fi obţinută, ci doar oferte ale proprietarilor, în cartiere deloc comparabile cu cel în discuţie, fără a se avea în vedere situaţia concretă a zonei rezidenţiale, ceea ce nu probează un prejudiciu real, efectiv.

În drept, recurenta şi-a întemeiat cererea de recurs pe motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă A., prin avocat, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată făcute în apel.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte în data de 20 mai 2021, fără ca aceasta să formuleze răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 21 septembrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă a dispus comunicarea raportului, pentru a se depune punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

Faţă de raportul comunicat, niciuna din părţi nu a formulat în scris punct de vedere.

Prin încheierea de şedinţă din 9 noiembrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe împotriva deciziei nr. 1444/2020 din 28 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, stabilind, totodată, termen de judecată la 25 ianuarie 2022, ora 900, în vederea soluţionării recursului în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Analizând recursul prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Instanţa de apel a respins în mod corect motivul de apel referitor la încheierea din 26.05.2015, prin care prima instanţă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Reclamanta a formulat o acţiune personală, întemeiată pe răspunderea civilă contractuală, solicitând despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a locuinţei, ca urmare a neîndeplinirii de către mandatarul A.N.L. a obligaţiei de rezultat, de a executa în mod corespunzător mandatul, în conformitate cu dispoziţiile art. 1539 C. civ. 1864 şi ale art. 381 Codul comercial, respectiv de a urmări executarea şi finalizarea lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire, la termen.

În cauză, paguba invocată de reclamantă se produce în mod continuu, cu fiecare zi ce trece fără ca aceasta să fie pusă în posesia utilă a locuinţei. Aceasta deoarece şi faptele ilicite imputate pârâtei A.N.L. constau în inacţiuni continue, referitoare la urmărirea executării şi finalizării lucrărilor de construire a locuinţei propriu-zise şi a lucrărilor de infrastructură şi de utilităţi, necesare utilizării imobilului conform destinaţiei sale.

Fiind vorba de un prejudiciu care se produce în mod succesiv, pentru fiecare zi de întârziere curge un termen de prescripţie distinct, astfel încât, pentru a nu fi prescrise, pretenţiile reclamantei trebuie formulate într-un termen de 3 ani calculat în mod regresiv de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată.

Având în vedere faptul că lipsa de folosinţă a locuinţei este cuantificată prin raportare la chiria lunară, rezultă că pentru fiecare dintre prejudiciile succesive produse ia naştere un drept la acţiune de sine stătător şi care formează obiectul unei prescripţii distincte.

Potrivit art. 201 din Legea nr. 71/2011, prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a Noului C. civ. (Legea nr. 287/2009) sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.

Ca urmare, sunt aplicabile prevederile art. 2517 şi 2523 din Noul C. civ., care sunt similare prevederilor art. 3 alin. (1) şi art. 7 alin. (1) şi (3) din Decretul nr. 167/1958.

În concluzie, soluţia instanţelor de fond de respingere a excepţiei prescripţiei nu încalcă normele de drept material aplicabile.

În continuare, susţinând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a învederat că, din motivarea deciziei, nu se poate concluziona care este temeiul de drept pe baza căruia instanţa şi-a format convingerea şi care din actele civile/normative au fost cele determinante în calificarea obligaţiilor asumate de A.N.L. şi, corelativ, în stabilirea culpei sale. Totodată, a susţinut că instanţa de apel s-a rezumat să califice considerentele instanţei de fond ca legale şi temeinice, concluzionând că în mod corect aceasta a stabilit că se impune în soluţionarea prezentului litigiu efectul puterii de lucru judecat al unei hotărâri din alt dosar.

Conform dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., casarea se poate cere atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Pentru a pretinde sancţionarea de ordin juridic în cazul nemotivării hotărârii, sub oricare dintre cele trei forme prevăzute în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - nemotivarea, motivarea contradictorie sau străină de natura cauzei, este important ca, în cadrul căii de atac asupra căreia s-a pronunţat instanţa, prin hotărârea pretins nemotivată, să fi fost formulat un motiv/critică, care a rămas neexaminat(ă) sau, deşi a fost examinat(ă), considerentele hotărârii recurate fie sunt contradictorii, fie sunt străine de natura cauzei.

În realitate, recurenta nu invocă niciuna din ipotezele reglementate de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ci îşi exprimă nemulţumirea faţă de considerentele instanţei de apel prin care aceasta a validat modul în care a prima instanţă de fond a valorificat o decizie - 5197 din 25 aprilie 2013, pronunţată în dosarul nr. x/2011 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, care cuprinde dezlegări cu privire la conduita A.N.L. constând în refuz nejustificat de a întreprinde toate demersurile pentru finalizarea programului guvernamental "Cartierul de locuinţe Henri Coandă", faţă de toate imobilele cuprinse în acest program.

Astfel cum rezultă din prevederile art. 431 alin. (2) raportat la art. 430 alin. (2) C. proc. civ., efectul pozitiv al autorităţii lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Potrivit art. 435 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească este obligatorie şi produce efecte numai între părţi şi succesorii acestora.

Cu toate acestea, hotărârea este opozabilă şi terţilor, în sensul că efectele hotărârii se impun acestora, atât timp cât nu fac, în condiţiile legii, dovada contrară, astfel cum prevede art. 435 alin. (2) C. proc. civ.. Cu alte cuvinte, considerentele decisive ale hotărârii prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă se vor opune terţilor cu valoarea unui mijloc de probă (respectiv, de prezumţie relativă).

Recurenta-pârâtă A.N.L. a fost parte în procesul civil soluţionat definitiv prin Decizia nr. 5197 din 25 aprilie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal. Ca urmare, faţă de această pârâtă, hotărârea este pe deplin opozabilă şi nu poate fi ignorată, aşa, cum de altfel, a reţinut şi instanţa de apel.

De altfel, în considerarea jurisprudenţei CEDO referitoare la art. 6 paragraful 1 din Convenţie (cauzele Beian - nr. 1 şi S.C. Uzinexport S.A. împotriva României), care impune asigurarea unei practici judiciare unitare, Înalta Curte are obligaţia de a fi consecventă în jurisprudenţa sa, astfel încât nu poate ignora efectele deciziei mai sus amintite, care au fost avute în vedere de instanţa supremă şi în alte decizii de speţă.

Printr-o altă critică, recurenta se referă la interpretarea greşită a obligaţiilor A.N.L. născute din contractul de mandat, precum şi la lipsa obligaţiei A.N.L. de a realiza utilităţile în amplasamentul Henri Coandă.

Pentru a stabili natura respectivei obligaţii, instanţa de recurs reţine că, prin Legea nr. 152/1998 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, s-a stabilit la art. 1:

"(1) Pentru dezvoltarea construcţiei de locuinţe la nivel naţional se înfiinţează Agenţia Naţională pentru Locuinţe, denumită prescurtat A.N.L., sub autoritatea Ministerului Dezvoltării Regionale şi Turismului. (2) A.N.L. este instituţie de interes public cu personalitate juridică, de coordonare a unor surse de finanţare în domeniul construcţiei de locuinţe, având autonomie financiară".

Totodată, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 1-6 din Legea nr. 152/1998, pârâta A.N.L. are calitatea de instituţie de interes public cu atribuţii în dezvoltarea construcţiilor de locuinţe, calitatea de dezvoltator şi coordonator al programului construirii de locuinţe la nivel naţional, precum şi de garant al statului pentru realizarea proiectelor guvernamentale.

În temeiul contractului de mandat încheiat cu reclamanta la 9 iunie 2004 (art. 1), A.N.L. (în calitate de mandatar) a fost împuternicită să urmărească executarea şi finalizarea lucrărilor de construire a unei locuinţe la cheie tip 123N pe lotul nr. x din cartierul Henri Coandă, conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire - obţinută de mandatar, la termen şi în conformitate cu condiţiile de calitate stabilite prin contractul de construire.

Prin clauza stipulată la art. 14 din acelaşi contract, părţile au convenit că sunt răspunzătoare de daunele-interese ce ar putea decurge din nerespectarea clauzelor contractului menţionat.

Totodată, la art. 13 din contractul de mandat s-a prevăzut că, în cazul în care Antreprenorul General este în imposibilitate de a finaliza lucrările din cauze imputabile lui, mandatarul va asigura terminarea lucrărilor cu alt Antreprenor General, valabilitatea mandatului încetând doar la recepţia finală a locuinţei, potrivit art. 15 din acelaşi contract.

Prin urmare, mandatarul este ţinut de îndeplinirea întocmai şi corespunzător a obligaţiilor stabilite prin mandat şi răspunde exclusiv pentru modul în care şi-a îndeplinit mandatul, în conformitate cu dispoziţiile art. 1539 C. civ. din 1864 şi ale art. 381 Codul comercial din 1887.

Contractul de mandat nu a fost încheiat exclusiv pentru ca mandatarul A.N.L. să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama mandantului, fiind în realitate un act juridic complex, prin care reclamanta a împuternicit A.N.L. să o reprezinte în relaţiile cu proiectantul şi cu antreprenorul general în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire, precum şi pentru a utiliza sumele din conturile de avans şi de credit ale reclamantei în vederea recuperării cheltuielilor avansate de A.N.L. pentru deschiderea amplasamentului şi executarea lucrărilor, a cheltuielilor necesare pe parcursul execuţiei, precum şi a celorlalte costuri cuprinse în preţul locuinţei.

În ce priveşte modul de interpretare a obligaţiilor asumate de pârâta A.N.L. prin contractul de mandat, Înalta Curte, în acord cu jurisprudenţa conturată la nivelul instanţei supreme în cauze similare, reţine că, potrivit art. 1 din contractul de mandat încheiat cu intimata-reclamantă la 09.06.2004, obligaţia asumată de mandatar este una de rezultat, părţile convenind dincolo de orice echivoc că A.N.L. se obligă să urmărească executarea şi finalizarea lucrărilor, la termen.

Caracterul complex şi interdependent al relaţiilor contractuale stabilite în scopul realizării proiectului Henri Coandă rezultă, de altfel, şi din preambulul contractului cu privire la cadrul legal în care a fost încheiat - Legea nr. 152/1998, contractul completându-se cu normele legale incidente (Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, cu modificările ulterioare).

Înalta Curte reţine că, în aplicarea regulii de interpretare a contractului prevăzute de art. 970 alin. (2) C. civ. 1864, conform căreia convenţiile obligă "nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa", conţinutul obligaţiilor mandatarului A.N.L. trebuie determinat în mod sistematic, prin corelare cu dispoziţiile Legii nr. 152/1998 şi ale Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, cu modificările ulterioare, precum şi cu obligaţiile asumate de pârâtă prin complexul contractual la care a participat.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) şi art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 152/1998, pentru dezvoltarea construcţiei de locuinţe la nivel naţional se înfiinţează Agenţia Naţională pentru Locuinţe, având ca obiective (atribuţii), între altele, iniţierea şi/sau dezvoltarea, în condiţiile pieţei, a unor programe de construcţii de locuinţe proprietate privată prin credit ipotecar.

De asemenea, potrivit art. 1 alin. (2) lit. b) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, astfel cum au fost modificate prin H.G. nr. 592/2006, Agenţia Naţională pentru Locuinţe coordonează constituirea şi atragerea de resurse de finanţare pe care le administrează în cadrul unor montaje financiare pentru dezvoltarea prin programe proprii a unor proiecte imobiliare pentru construirea de locuinţe proprietate privată prin credit ipotecar.

În realizarea acestor atribuţii, potrivit art. 5 din Legea nr. 152/1998, Agenţia Naţională pentru Locuinţe este autorizată să efectueze toate operaţiunile imobiliare necesare construirii, finalizării şi predării către beneficiari a locuinţelor construite prin programele proprii.

Sensul noţiunii de "operaţiuni imobiliare" este clarificat prin art. 31 din Normele metodologice, fiind considerate astfel de operaţiuni încheierea, intermedierea şi gestionarea actelor juridice care au ca obiect bunuri imobile, de către Agenţia Naţională pentru Locuinţe, în cadrul unor programe proprii de construire, finalizare şi predare a locuinţelor către beneficiari.

O primă concluzie care se desprinde din analiza prevederilor legale anterior prezentate este aceea că obligaţiile A.N.L. depăşesc cadrul specific unui simplu contract de mandat remunerat, pentru că aceste obligaţii nu se limitează la încheierea unor acte juridice pe seama beneficiarului, ci A.N.L. acţionează ca un adevărat dezvoltator imobiliar, cu atribuţii de coordonare a programului/proiectului imobiliar.

Obligaţiile A.N.L. nu se limitează nici la coordonarea executării lucrărilor de construire a imobilului, fără ca acestea să includă şi realizarea lucrărilor de infrastructură şi utilităţi.

În acest sens, art. 1 alin. (4) din Normele metodologice prevede că Agenţia Naţională pentru Locuinţe monitorizează sau, după caz, dezvoltă proiecte pentru viabilizarea terenurilor destinate construcţiilor de locuinţe, prin programe proprii sau prin programe guvernamentale. Cu privire la componenta lucrărilor de infrastructură şi utilităţi, dispoziţiile art. 2 alin. (4) din Normele metodologice impuneau ca dezvoltarea proiectelor imobiliare privind construirea de locuinţe prin credit ipotecar să se facă pe terenuri viabilizate sau a căror viabilizare se realizează corelat cu termenele de recepţie şi punere în funcţiune a locuinţelor.

Pentru asigurarea corelării programelor de investiţii în viabilizarea terenurilor cu programele de investiţii în construcţia de locuinţe, A.N.L. a încheiat contracte cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu alte persoane juridice.

Astfel, prin Convenţia MM nr. 1909/2004, la art. 2 lit. b), A.N.L. s-a obligat să asigure contractarea şi realizarea locuinţelor finanţate prin credit ipotecar, în timp ce părţile cocontractante s-au obligat, potrivit atribuţiilor fiecăreia, să contribuie la realizarea lucrărilor şi investiţiilor pe componenta de infrastructură şi utilităţi, respectiv de viabilizare a terenurilor aferente locuinţelor. În exercitarea atribuţiei legale de coordonator şi dezvoltator al proiectului imobiliar, A.N.L. a fost desemnată conducător al Consiliului de coordonare desemnat prin convenţie să urmărească realizarea utilităţilor.

Cu alte cuvinte, obligaţiile de rezultat asumate de A.N.L. prin contractul de mandat, în calitate de dezvoltator şi coordonator al proiectului imobiliar, presupun executarea şi finalizarea lucrărilor pe cele două componente: (i) de construire propriu-zisă a locuinţelor şi (ii) de viabilizare a terenurilor din punct de vedere al infrastructurii şi utilităţilor, în termenul asumat prin contractul de construire.

În acest context legal şi convenţional, Înalta Curte reţine că obligaţiile stabilite de lege în sarcina Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, ce au constitut baza legală a încheierii contractului de mandat, au imprimat obligaţiilor contractuale o particularitate derivată din lege, având semnificaţia depăşirii sferei obligaţiilor de diligenţă ce se asumă în general de mandatar în cadrul unui raport juridic de mandat.

În consecinţă, argumentele anterior expuse impun concluzia că obligaţiile asumate de Agenţia Naţională pentru Locuinţe în temeiul contractului de mandat în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor sunt de rezultat.

Prin urmare, faptul că recurenta s-a îndreptat în instanţă împotriva Municipiului Bucureşti în considerarea contractului de cooperare nr. x/06.03.2008 încheiat între Muncipiul Bucureşti şi Oraşul Voluntari, urmărind dovedirea unei cauze exoneratoare de răspundere prin invocarea faptei terţului/Muncipiului Bucureşti, nu e de natură a reconsidera raţionamentul instanţelor devolutive, întrucât acest demers a fost întreprins abia în anul 2020, mult peste termenul relevant în cauză.

În ceea ce priveşte prejudiciul, reclamanta a evaluat prejudiciul prin raportare la imposibilitatea de folosinţă a imobilului şi a considerat că poate fi folosită ca reper de evaluare chiria ce ar fi putut fi încasată pentru imobil, raportat la suprafaţa acestuia şi locaţie, ceea ce înseamnă beneficiul nerealizat ("lucrum cessans"), în conformitate cu prevederile art. 1084 C. civ. de la 1864.

Înalta Curte reţine că reclamanta a fost lipsită de prerogativele conferite de dreptul de proprietate, respectiv de atributul folosinţei locuinţei. Evaluarea acestui prejudiciu prin raportare la nivelul mediu al chiriei practicate pentru un imobil dintr-un cartier similar era singura posibilă, din moment ce locuinţa nu a fost finalizată şi nu a fost predată beneficiarului în termenul convenit. Or, a pretinde acestuia din urmă să dovedească posibilitatea reală şi efectivă de a închiria un imobil nefinalizat este în mod evident o probă imposibilă.

Prin urmare, criticile recurentei A.N.L. referitoare la dovada şi cuantumul prejudiciului, prin raportare la raportul de expertiză întocmit în cauză nu constituie critici de nelegalitate, care să poată face obiect de analiză în cadrul recursului, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ci reprezintă veritabile critici de netemeinicie, care presupun o reevaluare a probelor administrate şi stabilirea unor aspecte de fapt diferite, cu relevanţă asupra caracterului cert al prejudiciului.

Constatând, aşadar, că nu poate fi reţinută niciuna dintre criticile formulate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE împotriva deciziei nr. 1444/2020 din 28 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE împotriva deciziei nr. 1444/2020 din 28 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 ianuarie 2022.