Abusiveness of loan origination fee and variable interest clauses: CJEU standard for transparency and significant imbalance in foreign-currency consumer credit

Şedinţa publică din data de 6 aprilie 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins".

I. Circumstanţele cauzei.

Cadrul procesual

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia a II-a civilă- contencios administrativ şi fiscal, la data de 08.05.2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtele S.C. B. şi S.C. B. - SUCURSALA IAŞI, solicitând instanţei să constate caracterul abuziv şi să declare nulitatea absolută a clauzelor:

- 1.3 lit. b), c), d) şi e) din Contractul de credit nr. x/25.05.2007, respectiv a comisionului de restructurare introdus prin actele adiţionale ulterioare;

- obligarea la restituirea sumei 6000 CHF, încasată cu titlu de comision de acordare credit, în echivalent RON la cursul oficial leu- CHF, stabilit de BNR la data plăţii efective, precum şi dobânda legală aferentă acestei sume;

- obligarea la restituirea comisioanelor de administrare, de conversie şi de restructurare percepute, în echivalent RON la cursul oficial leu- CHF, cu dobânda legală;

- restituirea comisioanelor aplicate la soldul creditului, calculate în continuare de la data introducerii acţiunii şi până la data pronunţării hotărârii judecătoreşti;

- constatarea caracterului abuziv şi declararea nulităţii absolute a clauzei referitoare la modalitatea de stabilire a dobânzii curente -art. 5.1 din Contract (în ceea ce priveşte sintagmele "Dobânda se poate modifica în funcţie de variaţia indicelui de referinţă şi a marjei, conform deciziei băncii", "In cazul în care indicele de referinţă variază cu minim 0,25 puncte procentuale (în plus/minus) faţă de valoarea iniţială a acestora, după caz, Banca poate modifica dobânda în consecinţă, în orice moment, conform deciziei sale), precum şi a art. 5.3.- « cazul în care banca modifică marja, conform deciziei sale, noua rată a dobânzii va fi (...), considerat acceptat automat de către împrumutat";

- obligarea la restituirea sumei reprezentând diferenţa de dobândă percepută conform clauzei abuzive de la pct. 3 indicat mai sus şi dobânda stabilită efectiv conform 1.2 din contract, cu dobânda legală aferentă;

- constatarea caracterului abuziv şi declararea nulităţii absolute a art. 5.4 Dobânda penalizatoare din Contract şi art. Penalităţi Dobânda penalizatoare din Condiţiile generale şi obligarea la restituirea acestor sume;

- constatarea caracterului abuziv, declararea nulităţii absolute a art. 6.3 şi stabilizarea cursului de schimb CHF/RON pentru calculul fiecărei rate succesive datorate, la cursul de schimb CHF/RON valabil la data încheierii contractului, începând cu data scadenţei primei rate şi până la rambursarea integrală a creditului şi obligarea la restituirea diferenţei achitate în plus;

- constatarea caracterului abuziv şi declararea nulităţii absolute a art_ 7.1 lit. a), m), n) şi o) prin raportare la art. 7.2, a art. 7.3, art. 8.2. art. 9.8 şi art. 9.12 (...),fără a ridica obiecţiuni şi fără a fi necesară îndeplinirea vreunei formalităţi) din Contract; cu cheltuieli de judecată.

În drept, a invocat dispoziţiile Legii nr. 193/2000, Directiva 93/13/CEE.

Prin cererea adiţională formulată la data de 29.01.2018, reclamantul A., raportat la cele 8 Acte adiţionale, ce i-au fost comunicate de pârâtă ulterior sesizării instanţei, a solicitat:

- obligarea băncii la restituirea dobânzii penalizatoare percepute abuziv,

- obligarea la plata dobânzii legale penalizatoare, calculate la suma de restituit, conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, de la data perceperii sumelor până la data plăţii efective;

- constatarea caracterului abuziv şi declararea nulităţii absolute a art. 2 din Actul adiţional nr. x/29.07.2009, în partea privitoare la modificarea limitei împrumutului şi majorarea lui la suma de 307.241,92 CHF şi în partea privitoare la majorarea marjei băncii la 6 pp/an, şi respectiv a art. 2 din actul adiţional nr. x/23.03.2010, a art. 2 din Actul adiţional nr. x/05.11.2010,- a art. 1 din Actul adiţional nr. x/11.07.2011, a art. 1 din Actul, adiţional nr., 5/31.01.2021, a art. 1 din Actul adiţional nr. x, toate referitoare la ajustarea limitei creditului acordat iniţial cu sumele restante;

- restituirea sumelor imputate in mod abuziv la care se adaugă dobânda legală penalizatoare;

- restituirea diferenţei de dobândă între dobânda curentă, calculată în mod nelegal si abuziv calculată de bancă, şi dobânda formată din indicele de referinţă LIBOR la 3 luni şi marja iniţială a băncii de 4% p.p. pe an, urmare a constatării faptului că dobânda curentă ce s-ar fi impus a fi percepută de bancă ar fi trebuit să fie formată din marja iniţială a băncii asupra căreia si a dat acordul reclamantul plus indicatorul Libor la 3 luni, de la data încasării şi până la data încetării perceperii lor, în echivalent RON, la cursul oficial leu- CHF, stabilit de BNR la data plăţii efective, precum şi dobânda legală penalizatoare aferentă acestor sume, dobândă calculată de la data perceperii sumelor nedatorate până la achitarea integrală a acestora;

- constatarea caracterului abuziv şi declararea nulităţii absolute a art. 3 din Actele adiţionale nr. x, 2 şi 3, referitoare la perceperea comisioanelor de restructurare, a art. 2 din Actele adiţionale nr. x, 5 şi 6, precum şi a art. 1 din Actul adiţional nr. x, referitoare la comisioanele de restructurare; restituirea sumelor, precum şi a dobânzii legale calculate la acestea;

- constatarea caracterului abuziv şi declararea nulităţii absolute a art, 5 din Actul adiţional nr. x, a art. 3 din Actul adiţional nr. x şi a art. 3 din Actul adiţional nr. 8.

2. Sentinţa primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 232/2020 din 20.11.2020, Tribunalul Iaşi, secţia II civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B.; a constatat caracterul abuziv şi, în consecinţă, nulitatea absolută parţială a clauzei contractuale prevăzute în art. 5.1 din contractul de credit nr. x din 25.05.2007, în privinţa sintagmei " dobânda se poate modifica în funcţie de variaţia (...) marjei, conform deciziei băncii" cu referire la sintagma "marja variabilă a băncii" precum şi în privinţa dispoziţiei care prevede că "în cazul în care indicele de referinţă variază cu minim 0,25 puncte procentuale (în plus/minus) faţă de valoarea iniţială a acestora/cea mai recentă modificare, după caz, Banca poate modifica Dobânda, în consecinţă, conform deciziei sale" precum şi caracterul abuziv şi, în consecinţă, nulitatea absolută parţială a clauzei înscrise în art. 5.3 din contractul de credit nr. x din 25.05.2007, în privinţa dispoziţiei care prevede că "în cazul în care banca modifică marja, conform deciziei sale, noua rată a dobânzii şi noul grafic de rambursare aferent vor fi considerate acceptate automat de către împrumutat";

a obligat pârâta să restituie reclamanţilor:

- pentru perioada cuprinsă între data de 25.05.2017 şi data de 29.07.2009 (data încheierii actului adiţional nr. x la contractul de credit nr. x din 25.05.2007, diferenţa dintre dobânda percepută de bancă după primele trei luni contractuale şi dobânda calculată după formula:

"Libor la 3 luni + 4 puncte procentuale";

- pentru perioada ulterioară datei de 29.07.2009, diferenţa dintre dobânda percepută de bancă după primele trei luni contractuale şi dobânda calculată după formula:

"Libor la 3 luni + 6 puncte procentuale", precum şi dobânda legală aferentă sumelor rezultate, calculată succesiv pentru fiecare debit în parte de la data scandeţei acestuia (dată plăţii fiecărei sume în baza clauzelor abuzive) şi până la data restituirii; a constatat caracterul abuziv şi, în consecinţă, nulitatea absolută a clauzei contractuale prevăzute în art. 7.1 lit. m), n) şi o) din contractul de credit nr. x din 25.05.2007 cu referire la art. 7.2 din acelaşi contract; a respins ca neîntemeiate toate celelalte pretenţii litigioase; a admis cererea conexă formulată de expert judiciar C. şi a obligat reclamantul să plătească în contul expertului suma de 6957,6 RON cu titlu de diferenţă onorariu expertiză; a admis în parte cererea accesorie formulată de reclamant privind plata cheltuielilor de judecată şi a obligat pârâta să achite reclamanţilor suma de 800 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu parţial expert.

3. Soluţia instanţei de apel. Hotărârea recurată.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta B. a formulat apel principal, iar reclamantul A. - a formulat apel incident.

Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, prin decizia civilă nr. 575/2021 din 25 noiembrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2017, a respins apelul principal declarat de pârâta B. şi apelul incident formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 232/20.11.2020, pronunţate de Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă - contencios administrativ şi fiscal, sentinţă pe care a păstrat-o; a respins cererea apelantei B. de acordare a cheltuielilor de judecată în apel.

II. Calea de atac exercitată în cauză.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, reclamantul A., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecinţa admiterii apelului incident şi a acţiunii introductive de instanţă, în toate capetele sale de cerere, cât şi pârâta B., solicitând admiterea recursului şi casarea în parte a hotărârii recurate, iar în cadrul rejudecării pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefondată.

Recurentul-reclamant a invocat motivele de casare reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, următoarele:

În primul rând, este nelegală limitarea soluţiei de restituire a diferenţei de dobândă curentă între dobânda efectiv aplicată şi indicele Libor la 3 luni plus marja de 4 p.p., doar până la semnarea primului act adiţional (29.07.2009), întrucât acest mod de calcul ar fi trebuit menţinut pe toată perioada contractuală, inclusiv pentru perioada ulterioară datei de 29.07.2009, situaţie ce se circumscrie art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În opinia recurentului, instanţa ar fi trebuit să oblige banca la restituirea diferenţei între dobânda pe care a calculat-o şi dobânda formata din Libor la 3 luni + marja de 4 p.p., şi pentru perioada ulterioară semnării primului Act adiţional, nefiind legală limitarea restituirii doar până la acest prim Act adiţional.

În al doilea rând, solicită a se observa că, în mod nelegal, instanţa a dispus respingerea capătului de cerere privitor la constatarea caracterului abuziv şi declararea nulităţii absolute a clauzei referitoare la perceperea comisionului de acordare credit şi a celorlalte comisioane (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ..), în mod nelegal instanţa de apel apreciind că aceste clauze au fost exprimate în mod clar şi inteligibil în contracte, neexistând vreun dezechilibru între prestaţii.

O exprimare corectă din punct de vedere gramatical şi semantic nu este suficientă pentru a se considera îndeplinită condiţia limbajului clar şi inteligibil. Dacă acest comision este expresia analizei documentaţiei depuse în vederea acordării creditului, este de observat că banca nu face nicio precizare privind complexitatea acestei documentaţii, în condiţiile în care, după cum bine se cunoaşte, este vorba de exemplare tipizate. Deci, nici din acest punct de vedere, nu se justifică perceperea comisionului de acordare şi, contrar motivării instanţelor anterioare, nu există nicio prestaţie corelativă a băncii pentru perceperea comisionului de acordare, în condiţiile în care banca a perceput şi percepe dobânda contractuală.

Prin urmare, recurentul-reclamant consideră că aceste comisioane, cu preponderenţă comisionul de acordare are caracter abuziv, impunându-se restituirea sau compensarea sumelor percepute nelegal.

În privinţa comisioanelor de conversie/restructurare, recurentul-reclamant susţine că instanţa de apel nu a ţinut de cont de faptul că s-a mărit în mod nejustificat şi în mod succesiv, limita creditului acordat iniţial, cu sumele asupra cărora banca a fost de acord să le redistribuie şi să le încadreze în valoarea anuităţilor, anuităţi ce urmează perioadelor în care beneficiază de plata lunară a unei sume fixe.

Practic, în mod nelegal banca majorează suma împrumutată cu sumele restante, pe care ar trebui să le redistribuie în anuităţile lunare şi, procedând în maniera unilaterală şi abuzivă pe care a înţeles să o adopte, banca nu a recunoscut, în niciun moment, plăţile efectuate de către recurent.

Recurentul-reclamant a mai susţinut că în mod nelegal s-a respins cererea de constatare a caracterului abuziv al art. 5.4 privind dobânda penalizatoare, problema de bază pe care a sesizat-o fiind aceea că nivelul stabilit de 4% contravine art. 38 din O.U.G. nr. 50/2010, deficienţă peste care instanţa de apel a trecut cu foarte mare uşurinţă, fiind incident punctul 8 al art. 488 C. proc. civ.

Contrar reţinerilor de la pag. 31, din modul de redactare a clauzei contestate nu rezultă că banca încasează doar penalitatea de 4% anual, peste dobânda curentă, ci percepe o penalitate de 4% la suma de credit restantă, pe lângă dobânda curentă, şi totodată, dacă suma plătită lunar nu acoperă nici dobânda curentă, devenind dobândă restantă, banca adaugă şi aici 4% pe lângă dobânda propriu-zisă.

Pe lângă faptul că instanţa de apel nu sesizează nicio problemă cu procentul de 4%, contrar O.U.G. nr. 50/2010, aceasta nu sesizează nici faptul că este perceput de 2 ori, astfel cum este formulată clauza.

Mai mult, în mod nelegal se raportează instanţa la O.G. nr. 13/2011 (pag. 31) arătând că, în mod corect, banca ar fi putut să adauge 4 p.p., (din această perspectivă fiind chiar şi contradictorie motivarea privind dobânda penalizatoare- ceea ce atrage incidenţa punctului 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ..).

Din perspectiva interpretării eronate a normelor de drept material, respectiv, a O.G. nr. 13/2011, solicită a se observa că aceste prevederi nici nu erau în vigoare la momentul semnării contractului de credit, şi nici măcar la momentul semnării primului Act adiţional, motiv pentru care aceste prevederi nu pot retroactiva.

De asemenea, arată că dobânda penalizatoare, prin prisma căreia s-ar adăuga 4 puncte procentuale, vizează dobânda legală, nicidecum cea contractuală, stabilită prin acordul părţilor.

Recurentul-reclamant a mai susţinut că, în privinţa cererii de stabilizare a cursului CHF/RON, în mod nelegal a respins cererea instanţa de apel, amintind Comunicatul de presa nr. 100/21 al Curţii de Justiţie a Uniunii Europene de la Luxemburg din 10 iunie 2021 referitor la Hotărârile în cauza C-609/19, şi în cauzele conexate C-776/19- C-782/19 privind BNP Paribas Personal Finance.

Printr-o altă critică, recurentul-reclamant susţine că în mod nelegal soluţionează instanţa al şaselea motiv de apel referitor la art. 7.1. lit. a) din contract, situaţie ce atrage incidenţa art. 488 pct. 8 C. proc. civ.. şi în mod nelegal se apreciază că "necunoaşterea sumelor ce au atras declararea scadenţei anticipate este o chestiune de executare a contractului, incidente de executare ce pot fi invocate pe alte căi procedurale", instanţa de apel încălcând şi prevederile art. 4 alin. (5) din Legea nr. 193/2000.

Referitor la clauzele din actele adiţionale contestate, recurentul-reclamant susţine că există o motivare contradictorie şi o interpretare eronată a dispoziţiilor de drept material, situaţie ce atrage incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8.

Apreciază că, pe de o parte, hotărârea instanţei de apel nu cuprinde vreun răspuns la cele invocate de reclamant, apărând, astfel, ca nemotivată (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.,), iar, pe de altă parte, scurta motivare de la paginile 34 şi 35 privind actele adiţionale se circumscrie punctului 8 al art. 488.

Cu privire la art. 7.3 din contract, recurentul susţine că soluţia instanţei de apel este în contradicţie cu art. 38 alin. (6) din O.U.G. nr. 50/2010, banca precizând că îşi menţine cuantumul de 4% al dobânzii penalizatoare, peste dobânda curentă, şi în ipoteza sumei devenite exigibile şi, în fine, în privinţa art. 9.8, 9.12 şi 9.14 din Contract, solicită a se observa că garantul nu are calitatea de "codebitor solidar", fiind abuzivă şi formularea de la art. 9.12 şi art. 9.14.

Recurenta- pârâtă B. a invocat motivul de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în esenţă, susţinând următoarele:

Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile din teza a II-a a alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 şi a aplicat greşit prevederile art. 4 din aceeaşi lege, pentru a pronunţa soluţia de constatare a caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează dobânda variabilă.

Susţine recurenta- pârâtă că prevederile alin. (1) lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 nu impun ca motivaţia întemeiată (care a stat la baza intenţiei de a modifica marja băncii şi, implicit, a ratei dobânzii) să fie prevăzută în contract, ci doar ca motivaţia să existe.

Or, aşa cum a demonstrat, Banca a avut o motivaţie întemeiată de a modifica dobânda percepută, schimbările economice drastice la nivel mondial, care au afectat şi activitatea băncilor comerciale la nivel naţional

Mai mult, subliniază faptul că, în general, Legea nr. 193/2000 lasă la aprecierea judecătorului existenţa caracterului abuziv al clauzei; însă, în acest caz, legiuitorul a dorit să precizeze în mod expres că această clauză de modificare unilaterală nu este abuzivă dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de alin. (1) lit. a) din Anexă.

Or, susţine recurenta-pârâtă, aplicarea unei politici prudenţiale şi mărirea dobânzii pentru a asigura nivelul minim de venituri care să permită funcţionarea şi îndeplinirea scopului pentru care operatorul a fost constituit, respectiv, realizarea de profit se încadrează în limite legale.

Scopul urmărit de Bancă prin inserarea acestei clauze a fost ca aceasta să îşi poată acoperi costurile ce ar putea interveni ca urmare a unor evenimente pe piaţa financiar-bancară şi, în acelaşi timp pentru a-şi asigura marja de profit proiectată la momentul acordării creditului. Scopul nu a fost să obţină un câştig suplimentar în detrimentul consumatorilor, ci să menţină previziunile economice de la momentul contractării, iar acest lucru relevă o atitudine prudentă, în acord cu scopul pentru care Banca funcţionează în condiţii legale şi în acord cu dispoziţiile legale în materia protecţiei consumatorului.

Mai mult decât atât, se arată, potrivit notificării nr. x/17.04.20091, care este în acord cu logica şi spiritul prevederilor alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, atunci când Banca a fost nevoită sa majoreze dobânda, aceasta a comunicat în scris intimatului intenţia sa de a modifica marja Băncii şi posibilitatea acestuia de a rezilia Contractul în termen de 30 de zile, în acord cu prevederile alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 şi cu prevederile contractuale agreate de împrumutată.

Or, acest fapt nu s-a întâmplat, împrumutatul nu a denunţat majorarea de dobândă, ci a ales continuarea relaţiilor contractuale cu Banca, iar acum se susţine în mod eronat în faţa instanţei de judecată că modificarea ar fi avut loc fără consimţământul acestuia.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că instanţa de apel nu a ţinut cont de prevederile alin. (1) lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000, întrucât motivaţia ce a stat la baza modificării marjei băncii "chiar întemeiată pe factori economici, nu este adusă la cunoştinţa consumatorului prin expunerea transparentă a mecanismului de variere posibilă a marjei băncii în funcţie de aceşti factori" astfel încât nu este realizat scopul evidenţiat de cauza CJUE C26/13, (Arpad Kaler), respectiv cel referitor la posibilitatea consumatorului de a evalua consecinţele economice ce rezultă din aceasta în ceea ce îi priveşte. Consideră că raţionamentul instanţei de apel este eronat, întrucât condiţia la care se referă instanţa - prin trimitere la Cauza CJUE C26/13. (Arpad Kasler), este de fapt condiţia caracterului clar şi inteligibil al clauzelor ce se referă la preţul sau la obiectul contractului - pentru a nu mai face obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv în temeiul art. 4 alin 2 din Directiva 93/13/CEE.

Astfel, prin aplicarea şi interpretarea eronată a prevederilor alin. (1) lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 şi a art. 4 alin 2 din Directiva 93/13/CEE instanţa de apel a considerat că nu se poate face aplicarea alin. (1) lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000, întrucât motivaţia băncii "nu este de natură să expună în mod transparent mecanismul de variere a ratei dobânzii".

În realitate, susţine recurenta-pârâtă, prevederea legală invocată, respectiv, teza a II-a a alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, se referă la posibilitatea furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumatori, fără o notificare prealabilă, dacă sunt îndeplinite două condiţii cumulative:

• să existe o motivaţie întemeiată, pentru această modificare; şi

• furnizorul de servicii financiare să fie obligat să informeze cât mai curând posibil despre modificare cealaltă parte, iar aceasta din urmă să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul.

Susţine că instanţa de apel a adăugat în mod nelegal, acestei prevederi şi condiţia ca motivaţia întemeiată să expună în mod transparent mecanismul de variere a ratei dobânzii.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că instanţa de apel aplică greşit prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000, pentru a pronunţa soluţia de constatare a caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează dobânda variabilă.

Instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. art. 969 C. civ., art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi din Lista anexă la Legea nr. 193/2000 pentru a aprecia caracterul abuziv al clauzelor contractuale privind dobânda variabilă din contractul de credit.

Mai mult, în concret, condiţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu sunt întrunite deoarece clauza privind dobânda variabilă a fost negociată cu consumatorul, nu a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, odată ce s-a identificat caracterul variabil al dobânzii şi elementele în funcţie de care aceasta variază şi nu este contrară bunei-credinţe deoarece banca nu a urmărit obţinerea unui avantaj nepermis. De asemenea, instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 969 C. civ., în sensul că nu a dat eficienţă principiului forţei obligatorii a contractului.

Instanţa de apel a apreciat că toate aceste condiţii sunt îndeplinite, fără a face însă o analiză detaliată şi completă a tuturor condiţiilor, ce trebuie îndeplinite cumulativ, pentru a se retine caracterul abuziv al clauzei in discuţie.

Consideră că instanţa de apel a apreciat în mod greşit asupra existenţei caracterului abuziv, cu atât mai mult cu cât aceasta, nu analizează existenţa unui dezechilibru semnificativ, prin aplicarea clauzelor.

În speţă, interpretarea sistematică a clauzelor contractuale conduce la această unică concluzie: părţile au avut în vedere o dobândă variabilă, nicidecum una fixă.

În fine, recurenta- pârâtă consideră că instanţa a reţinut în mod formal îndeplinită condiţia dezechilibrului, fără a menţiona în ce constă dezechilibru în defavoarea consumatorului, în condiţiile în care împrumutatul, pana la finalul perioadei de rambursare a creditului, va achita atât dobânda, cat si principalul.

Recursurile au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 18.02.2022, sub nr. x/2017.

Apărarea formulată în cauză

Recurentul-reclamant A. nu a formulat întâmpinare la recursul declarat de către recurenta-pârâtă.

Recurenta- pârâtă B. Bucureşti a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamant, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, considerând că nu există motive de nelegalitate a deciziei recurate, aceasta fiind dată cu respectarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material, precum şi obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea cauzei.

III. Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză, este aplicabilă procedura de filtrare a recursului reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, la data de 08 mai 2017, nefiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018, care prevede că art. 493 se abrogă, faţă de conţinutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

IV. Procedura de filtrare a recursurilor.

În temeiul art. 493 din C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 22 septembrie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus comunicarea raportului către părţi. Părţile nu au formulat punct de vedere în scris la raport.

La termenul din 17 noiembrie 2022, recursurile au fost admise în principiu, acordându-se termen de judecată, în şedinţă publică, la data de 06 aprilie 2023, cu citarea părţilor, în baza art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

V. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia atacată în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

În ce priveşte recursul declarat de recurentul-reclamant A., Înalta Curte apreciază că acesta este fondat şi urmează a fi admis, iar decizia recurată va fi casată în parte şi trimisă cauza spre o nouă judecată a apelului incident aceleiaşi instanţe, numai în ceea ce priveşte comisionul de acordare.

În acest sens, instanţa supremă reţine că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile Legii nr. 193/2000 şi nu a avut în considerare jurisprudenţa C.J.U.E. în ceea ce priveşte comisionul de acordare, stipulat la art. 1 din contractul de credit nr. x/25.05.2007, clauza prevăzută de art. 1.3. lit. b).

Astfel, în cauza Banca Espaniol, C.J.U.E. reţine că "sistemul de protecţie pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de un vânzător sau un furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl conduce la adeziunea la condiţiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora".

Articolul 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 nu se referă doar la exprimarea clară şi uşor inteligibilă din punct de vedere gramatical sau literal, pentru că altfel ar fi fost de prisos a se face această menţiune în cuprinsul unui act normativ, ci la situaţia în care clauza să fie clar definită, astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea clară a raţiunilor şi fundamentelor relative la conţinutul clauzelor şi efectelor acestora asupra contractului în ansamblu.

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar şi inteligibil al clauzei contestate din convenţia de credit, instanţa supremă reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii).

În cauza menţionată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare credit, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a clarificat chestiunea referitoare la elementele concrete care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea fiind menţionate: cuantumul precis al comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. S-a mai statuat, totodată, că un consumator trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

În cauză, instanţa de apel nu a raportat analiza efectuată tuturor acestor elemente specifice, necesare, potrivit deciziei preliminare, pentru stabilirea caracterului clar şi inteligibil al clauzei care prevede comisionul de acordare, rezultând că, în speţă în mod nelegal nu s-a reţinut aplicarea prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în raport cu caracterul incomplet al analizei efectuate de instanţa de apel cu privire la clauza din art. 1.3. lit. b) din contractul de credit.

Lipsa explicită a considerentelor pentru care este perceput acest comision face ca analiza clauzelor contractului să fie greoaie, trebuind să fie făcute presupuneri în legătură cu contraprestaţiile părţilor, fapt care nu e permis în contracte care se află sub protecţia legislaţiei privind consumatorii.

În ceea ce priveşte noţiunea de "dezechilibru semnificativ" şi respectiv cerinţa bunei-credinţe, instanţa de apel nu a avut în considerare jurisprudenţa C.J.U.E., potrivit căreia:

"noţiunea de «dezechilibru semnificativ» în detrimentul consumatorului trebuie apreciată prin intermediul unei analize a normelor naţionale aplicabile în lipsa unui acord între părţi, pentru a evalua dacă şi, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situaţie juridică mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional în vigoare. De asemenea, este relevant în acest scop să se procedeze la o examinare a situaţiei juridice în care se găseşte consumatorul menţionat având în vedere mijloacele de care dispune, potrivit reglementării naţionale, pentru a face să înceteze utilizarea clauzelor abuzive.

Pentru a şti dacă dezechilibrul este creat «în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă» este important să se verifice dacă vânzătorul sau furnizorul, acţionând în mod corect şi echitabil faţă de consumator, se putea aştepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte clauza în discuţie în urma unei negocieri individuale" (Cauza Mohamed Aziz C - 415/11).

Mai mult decât atât, jurisprudenţa recentă a C.J.U.E. a hotărât în sensul că art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut, precum cea în discuţie, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în pofida cerinţei de bună-credinţă, atunci când instituţia financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate şi unor cheltuieli pe care le-a efectuat (pct. 3 din Hotărârea Curţii CY contra Caixa Bank, din 16 iulie 2020, în cauzele conexate C-224/19 şi C-259/19).

Aşa fiind, în ceea ce priveşte clauza referitoare la comisionul de acordare, instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile Legii nr. 193/2000 şi nu a ţinut seama de jurisprudenţa C.J.U.E., motiv pentru care, găsind întemeiate criticile formulate de recurentul-reclamant în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunţate de instanţa de apel sub aspectul referitor la caracterul abuziv al clauzei din art. 1.3 lit. b) din contractul de credit, privind comisionul de acordare, şi, astfel, constatând incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa va admite recursul şi va casa decizia atacată, în parte, cauza urmând a fi trimisă aceleiaşi instanţe de apel spre o nouă judecată a apelului incident formulat de reclamantul A., numai în ceea ce priveşte comisionul de acordare.

În rejudecare, instanţa de apel va analiza caracterul abuziv al clauzei din art. 1.3. lit. b) din contractul de credit dedus judecăţii, urmând a ţine seama de interpretarea dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

Referitor la clauza privind riscul valutar şi cererea de stabilizare a cursului CHF/RON la cursul de schimb al CHF din momentul încheierii contractului de credit, Înalta Curte constată că, într-adevăr, în speţă este incident principiul nominalismului monetar, plata ratelor lunare făcându-se în valuta în care a fost acordat creditul în raport cu prevederile art. 1578 alin. (1) din C. civ. de la 1864; or, în aceste condiţii, în mod just s-a apreciat că respectiva clauză nu poate fi considerată abuzivă, reprezentând o aplicare convenţională a acestui principiu.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la clauzele menţionate în art. 7.1 lit. a), 7.3, 9.8., 9.12 şi 9.14 din contract, precum şi cele referitoare la cele 7 acte adiţionale, Înalta Curte constată că recurentul face trimitere la situaţia de fapt, la probele administrate în cauză, precum şi la modul în care acestea au fost interpretate de către instanţa de apel, tinzând la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o rejudecare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor factuale ale cauzei.

În concluzie, în temeiul art. 496 alin. (1) teza I şi alin. (2) şi al art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, cu consecinţa casării deciziei recurate, în parte şi trimiterii cauzei spre rejudecare, în ceea ce priveşte clauza prevăzută la art. 1.3. lit. b) din contract, referitoare la comisionul de acordare.

În temeiul art. 501 din C. proc. civ., la rejudecarea cauzei vor fi avute în vedere îndrumările date prin decizia de recurs cu privire la motivul de casare constatat a fi întemeiat.

Procedând la examinarea recursului declarat de recurenta- pârâtă B., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat şi urmează a fi respins, pentru următoarele considerente:

Recurenta-pârâtă supune instanţei de recurs greşita aplicare a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000.

În raport de prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000, pentru a se putea reţine caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie verificate îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: 1.clauza nu a fost negociată; 2.prin ea însăşi sau împreună cu alte clauze din contract creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor; 3.dezechilibrul este în detrimentul consumatorului, nefiind respectate exigenţele bunei-credinţe.

Înalta Curte constată că s-a reţinut în mod corect că este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, privind caracterul nenegociat al clauzelor contractuale contestate.

Atunci când legiuitorul a reglementat condiţia ca o clauză contractuală să nu fi fost negociată direct cu consumatorul a avut în vedere dezideratul protecţiei consumatorului în faţa unor contracte preformulate, cu privire la care nu a avut posibilitatea de a le determina conţinutul. Simpla semnare şi acceptare a clauzelor contractuale nu echivalează cu negocierea contractului. În concluzie, problema clauzelor abuzive se pune cu privire la clauzele semnate şi acceptate de către consumator.

Nu reprezintă negociere nici posibilitatea consumatorului de a alege între mai multe oferte de pe piaţă, ale aceleiaşi bănci sau ale altor bănci. Negocierea presupune existenţa unor discuţii între părţi şi posibilitatea efectivă a acestora, inclusiv a consumatorului, de a determina conţinutul contractului, astfel cum reiese din art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, care face vorbire expresă de "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul", iar nu de o clauză care nu ar fi putut fi negociată cu consumatorul. Prin urmare, pentru a considera negociată o clauză contractuală nu este suficientă inexistenţa unei contraoferte din partea consumatorului, ci este necesară dovedirea unei negocieri efective între părţile contractante. Desigur, nu poate fi imputată băncii pasivitatea consumatorului, acesta fiind şi motivul pentru care simpla lipsă a negocierii nu este suficientă pentru declararea unor clauze contractuale ca abuzive. Într-o astfel de situaţie, băncii nu i se impun obligaţii excesive, precum determinarea consumatorului să negocieze contractul, ci obligaţii concrete, constând în inserarea unor clauze cu bună-credinţă, care să nu determine un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Cu alte cuvinte, dacă nu este imputabilă băncii lipsa de iniţiativă a consumatorului în negocierea clauzelor contractuale, banca este totuşi ţinută a răspunde în ipoteza în care, profitând de această situaţie, inserează în contracte clauze care determină un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe.

În prezenta cauză, instanţele au constatat că nu s-a făcut dovada negocierii clauzelor contractuale contestate, sarcina probei revenind pârâtei, conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000.

Faptul că această clauză a putut fi cunoscută de către reclamanţi de la momentul încheierii contractului nu este suficient pentru a înlătura lipsa negocierii, în condiţiile în care reclamanţii, neavând posibilitatea de a influenţa conţinutul respectivei clauze, puteau doar să refuze încheierea contractului. Or, tocmai această situaţie, de abuz de putere dominantă şi de necesitate pentru consumator de a accepta condiţiile impuse de profesionistul - instituţie de credit (constrâns economic să apeleze la creditul bancar), este cea care a impus adoptarea legislaţiei în materia protecţiei consumatorului, cu scopul declarat comunitar şi naţional, de a proteja categoria consumatorilor de practicile profesioniştilor.

În raport de clauza privind dobânda variabilă, se critică decizia instanţei de apel şi sub aspectul încălcării sau al aplicării greşite a normelor de drept material din cuprinsul Anexei 1 la Legea nr. 193/2000, se reţine că alin. (1) lit. a), din actul normativ evocat, stabilea la momentul încheierii contractului părţilor faptul că sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivaţie întemeiată, în condiţiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părţi contractante şi acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.

Totodată, potrivit alin. (2) din Anexa 1 la Legea nr. 193/2000: dispoziţiile alin. (1) lit. a) nu sunt aplicabile în cazul tranzacţiilor cu valori mobiliare, instrumentelor financiare şi altor produse sau servicii, în cazul în care preţul este legat de fluctuaţiile cotaţiei bursiere sau al indicelui bursier ori ale unei rate de schimb pe piaţa financiară, pe care vânzătorul sau furnizorul nu le poate controla.

Se observă că susţinerile băncii pot reprezenta un criteriu ce ar fi putut fi avut în vedere pentru modificarea dobânzii variabile, iar nu însăşi motivul întemeiat la care face trimitere alin. (1) lit. a), paragraful al doilea, din Anexa 1 la Legea nr. 193/2000.

Cu toate acestea, în mod legal a reţinut instanţa de apel faptul că prin contractul părţilor nu s-a prevăzut niciun motiv pentru care variază una dintre componentele dobânzii, respectiv marja băncii şi, pe cale de consecinţă, procentul de dobândă aplicabil, face referire strict la "decizia băncii".

Orice argumente ulterioare contractului contestat, prin care împrumutătorul vine să circumstanţieze înţelesul sintagmei "decizia băncii" se îndepărtează de scopul avut în vedere de legiuitor la alin. (1) lit. a), paragraful al doilea, din Anexa 1 la Legea nr. 193/2000. Acestea nu pot suplini lipsa indicării, în concret, în contract, a unui motiv pentru revizuirea ratei dobânzii, într-o manieră clară şi neechivocă, aşa încât, în mod corect s-a stabilit de către instanţa de apel, că această clauză referitoare la variabilitatea dobânzii creează în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Contractul de credit, prin acea clauză, nu oferă un indiciu clar, obiectiv cu privire la evoluţia ulterioară a dobânzii, care să permită previzionarea cuantumului viitor al costului contractual, această evoluţie fiind cunoscută doar de bancă şi stabilită de aceasta în mod arbitrar şi fără nicio raportare concretă la evoluţia pieţei financiare.

În mod constant, jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene recunoaşte instanţei naţionale posibilitatea de a analiza caracterul abuziv şi puterea de a declara, din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract, deoarece această putere se încadrează pe deplin în contextul general al protecţiei pe care Directiva 93/13/CEE tinde să o recunoască interesului colectivităţii, reţinându-se că există un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-şi producă efectele. În acest sens, sunt hotărârile pronunţate de CJUE în cauzele C- 484/2008 şi C- 76/2010.

Dezechilibrul contractual este evident întrucât modificarea dobânzii este lăsată la discreţia băncii.

Clauzele care permit băncii modificarea în mod unilateral a cuantumului dobânzii sunt clauze abuzive întrucât intră în contradicţie cu dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 193/2000 care prevăd că orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii trebuie să cuprindă clauze clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe juridice.

Sistemul pus în aplicare de Legea nr. 193/2000 porneşte de la premisa poziţiei de inferioritate în care se află consumatorul în raport cu furnizorul de produse şi servicii, situaţie care face necesară reglementarea unor garanţii adecvate pentru protecţia acestuia, printre care deosebit de importante sunt posibilitatea de negociere, precum şi informarea completă şi precisă asupra condiţiilor contractuale, pentru ca astfel consumatorul să prefigureze în mod real consecinţele pe care obligaţiile asumate le vor produce în patrimoniul său.

Clauza privind dobânda este stipulată într-un contract preformulat, lipsindu-i caracterul negociat, iar banca nu a făcut dovada că ar fi existat discuţii cu consumatorii în vederea încheierii unui acord, cu posibilitatea reală a clienţilor consumatori de a influenţa în vreun fel poziţia băncii, în scopul obţinerii unor condiţii contractuale mai avantajoase decât cele cuprinse în oferta băncii.

Simpla acceptare de către împrumutat a uneia dintre ofertele de creditare şi aderarea la condiţiile de creditare redactate în prealabil de bancă, fără a avea posibilitatea să influenţeze natura clauzelor contractului de credit, nu echivalează cu o negociere a acestora.

Nu este relevant că intimaţii- reclamanţi consumatori au semnat contractul, atâta timp cât legiuitorul nu consideră suficient faptul aderării la contract sau al opţiunii între mai multe tipuri de contracte de adeziune, ci impune dovada negocierii directe a contractului în întregul său.

De altfel, jurisprudenţa constantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, arată că Directiva nr. 93/13/CEE se bazează pe ideea că un consumator se găseşte pe o poziţie de inferioritate faţă de un profesionist în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl conduce la adeziunea la condiţiile redactate în prealabil de profesionist, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora.

Pentru aceste argumente, Înalta Curte apreciază că hotărârea instanţei de apel privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor din contractul de credit, este legală, criticile aduse acesteia fiind neîntemeiate.

Faţă de toate aceste considerente, Înalta Curte va înlătura motivele de casare invocate de recurenta- pârâtă, constatând că nu sunt întrunite cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu consecinţa respingerii prezentului recurs, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul- reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 575/2021 din 25 noiembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

Casează în parte decizia recurată şi trimite cauza spre o nouă judecată a apelului incident aceleiaşi instanţe, numai în ceea ce priveşte comisionul de acordare.

Respinge recursul declarat de recurenta- pârâtă B. împotriva aceleiaşi decizii, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 aprilie 2023.